Maria și Constantin Brâncoveanu au strâns și au construit ceea ce era frumos și plăcut lui Dumnezeu. Lăsau această moștenire copiilor pe care i-au crescut și educat ca să o poată spori. Au căutat să asigure vlăstarelor lor toate condițiile care să le permită să-și mențină rangul și poziția socială mai târziu. Acest lucru presupunea o educație aleasă, prin multă învățătură, în special pentru băieții de care s-a ocupat mai ales Constantin Brâncoveanu încă de timpuriu, bineștiind că în zadar se străduiesc părinții să agonisească avere, dacă copii lor nu au deprins înțelepciunea.

 

Maria și Constantin au știut să găsească echilibrul în creșterea fiilor lor, așa încât tinerețea, multa îngăduință, desfătarea și banii de care se bucurau să nu fie gazda unde se adună toate răutățile lumii. Le-au fost aduși copiilor aleși dascăli întelepți, cu o vastă experiență, cu studii la marile universități ale vremii, la Padova, la Veneția, căci „în alt chip cresc pomii altoiți față de cei sălbateci”, spuneau cărțile vremurilor despre educația viitorilor principi. Dascăl copiiilor le-a fost și Ieromonahul Hrisant Notara, mai târziu Patriarh al Ierusalimului, prieten de nădejde cu care au împărtășit atâtea bucurii, dar mai ales tristeți.

Fiii lui Brâncoveanu își însușesc atât de bine limba greacă, încât la marile sărbatori ale Bisericii sau de zilele onomastice ale părinților lor scriu și rostesc panegirice în limba greacă, tipărite chiar de Mitropolitul Țării Românești, Sfântul Antim Ivireanu. Pe Constantin Brâncoveanu, fiul cel mare al domnitorului, Sfântul Antim Ivireanu îl numește „învățat între învățați, orator și adânc cugetător”. Ștefan scria cuvinte de laudă închinate Sfinților sau panegirice, iar Radu le recita preablânzilor lor părinți. Mezinul familiei, Mateiaș, avea o fire veselă și era un bun elev al lui Maiota Venețianul, scria și citea în limba greacă, dar gândurile lui erau deseori la caii pe care-i adora și la vânătoarea cu ulii. 

Și nu le-a lipsit nimic până în luna martie a anului 1714 când, în urma intrigilor boierilor Cantacuzini, domnul este mazilit, luat ostatec cu întreaga familie și dus la Istanbul. Se știe că cea mai aprigă în uneltirea trădării a fost Păuna Cantacuzino, nora mult cunoscutului stolnic, cea care-și dorea atât de mult să fie marea doamnă a Țării Românești în locul Mariei. 

Odată cu toți bărbații brâncoveni, și Doamna Maria a fost întemnițată la Edikule, „Închisoarea celor Șapte Turnuri” din Istanbul. Acolo asistă la schingiuirea soțului și a fiilor ei, dar se știe că n-a fost dusă să asiste la decapitarea lor. După Edikule, Maria este mutată în infernul temniței Fornetta, o închisoare subterană aflată sub cuptoarele de pâine ale curții imperiale. Se spune că și flacăra de lumânare se stingea de la lipsa de aer. Aici, în toată durerea ei, umilită, sfâșiată de durere, Doamna Maria rămâne lucidă. Șapte luni va sta închisă acolo. Pentru a fi eliberată, strânge cu disperare ultimile giuvaieruri din țară, împrumută cu mari dobânzi sume uriașe de bani pe care le dă Porții. Dar eliberarea nu va fi deplină! Va fi exilată la Kutaisi, pe țărmul estic al Mării Negre, sub munții Caucazului, împreună cu membrii familiei sale. 

Între timp, bărbații brâncoveni au pierit decapitați, un sângeros măcel de care s-a înfiorat o lume întreagă. Capetele lor au fost expuse la poarta Seraiului și trupurile aruncate în mare. Cu sprijinul celor apropiați și credincioși familiei Brancoveanu, trupurile au fost recuperate și îngropate în biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Insula Halki. Se știe din documentele vremii, că această biserică fusese ajutată cu bani de Papa Brâncoveanu, tatăl voievodului. Acesta, din respect pentru părintele său, continuase ca an de an să trimită o sumă considerabilă acolo, tot spre ajutor. Oare presimțise vreodată ce avea să urmeze?

În 1716, apare un context politic favorabil eliberării Mariei Brâncoveanu împreună cu familia sa. Turcii sunt într-un mare impas, Poarta încearcă un reviriment în opinia publică a țării noastre și eliberează prizonierii. Văduva lui Constantin Brâncoveanu se întoarce acasă în octombrie 1716, în țara care o aștepta cu o afectuoasă venerație, sprijinită de Ioan Mavrocordat, care fusese numit Domn și care-i era rudă prin alianță. Iată ce îi scrie Patriarhului Hrisant al Ierusalimului despre acest moment:

„Inima mea s-a mâhnit foarte și ape tulburi s-au adunat până la ea. La viața mea și-așa amară s-au mai adunat și-alte amărăciuni că aproape n-am mai putut îndura cădere și lucrurile minunate pe care le-am trăit, nu-mi mai amintesc să se mai fi întâmplat cândva. Aș vrea să închid ochii mei a moarte, dar nădejdea mea este că Milostivul Dumnezeu nu va da cu totul pieirii nefericitul nostru ținut strămoșesc.

Dumnezeu, cu harul Său, a hotărât ca Ioan să fie Principe, de a cărui bunătate și milostivire numai El știe. Pentru dragostea, sârguința și grija ce-a arătat față de noi preaînălțatul Domn, Ioan Mavrocordat, scăpându-ne de acel surghiun depărtat și preajalnic și învrednicindu-ne de patria mult dorită, și noi, în schimb, vom arăta bune simțiri față de Înălțimea Sa. Lucru de care nu trebuie să Te îndoiești.

Ne rugăm de Fericirea-Ta să nu lipsească smeritele noastre nume din fericitele-Ți rugăciuni către Dumnezeu, ca să ne fie cu milă asupra noastră și să ne păzească de dreapta-I mânie, care cu dreptate s-a pornit asupră-ne.

A fericirii Tale fiică întru Hristos și la poruncă,

Maria Doamna”

Odată întoarsă în țară, grija cea mare a Doamnei era, de acum, de a-l apăra pe Constantin al III-lea, băiatul fiului ei cel mare. Acesta, împreună cu Măriuța, nepoata de la fiul Ștefan, fuseseră declarați sclavi, ca născuți din părinți rebeli și urmau a fi turciți. Se pare că Pariarhul Hrisant Notara, apropiat familiei Brâncoveanu, are un cuvânt cu greutate de spus la Poartă și astfel reușește să zadărnicească planurile Sultanului. De altfel, Patriarhul Hrisant Notara a fost permanent alături de problemele și suferința Doamnei Maria. Îi lega o relație de adâncă și sinceră prietenie. Lui îi împărtășește în scrisori gândurile ei: 

„Ca un vas spart este inima mea și-un pumn de cioburi viața mea, dar voi găsi puterea să le adun, să-mplinesc datoriile ce le mai am, atâtea zile câte îmi vor mai fi date. Acestea deocamdată, iar preasfintele-Ți rugăciuni să fie cu mine în toată viața!”

Venită în țară, Maria găsește datorii, pustiu și plângere. Este trădată de omul de încredere al familiei, cel ce avea cunoștință de banii Brâncovenilor depuși în străinătate, Apostol Manu, care fusese cumpărat de guvernul austriac. În toate demersurile ei de a recupera averea familiei, Maria este demnă și hotărâtă. Cu mult curaj, pentru că „în adevăr și dreptate este crezul ei, adună averile răvășite prin mâini străine”. Cererile Doamnei, adresate din suflet, cu durere, mișcă inimile. Turcii chiar îi înapoiază moșiile sechestrate. Acum avea de luptat cu cei de la Veneția și Viena.

 

Maria nu ascunde adevărul, ceea ce îi dă îndrăzneala să mânuiască cea mai puternică armă – cuvântul. Iată cum se adresează Împăratului austriac, Carol al VI-lea, care îi confiscase o mare parte a averii:

„Cum se poate ca tocmai o putere creștină să spolieze o familie ce nu este rebelă?! Nu se poate crede, a se vedea, că pentru bunele servicii aduse Casei Imperiale, că după atâtea nenorociri, eu, care am văzut sacrificat soțul și patru copii, să rămân mizerabil părăsită?” 

Cuvintele Mariei au ecou în inima Împăratului Carol al VI-lea, care îi va restitui parte din bani și averi cu oarece condiții. Doamna Maria începe să pună bună rânduială în țară. Chibzuită, cu puternic spirit gospodăresc și bună administrare, își gestionează moșiile, exportă vin în Transilvania și obține venituri din fabrica de cherestea pe care o are.

„Țara era în primejdie a se pustii și a ajunge o Iliadă de rele, dar noi, împreună cu boierii, sârguindu-ne cu ce putere și grijă am fost în stare, iată că iarăși în puțină vreme țara s-a adunat și a venit la cea dintâi stare a sa. Și, orice am fi crezut folositor și prielnic pentru ridicarea țării, cu cea mai mare iuțeală s-a săvârșit.”

Obține tutela nepotului Constantin cu ajutorul Patriarhului Hrisant Notara, care deja îl luase în grijă pe băiat, așa cum reiese dintr-o scrisoare din 4 martie 1717. Maria, revenind în țară, încearcă să-și sprijine întreaga familie, acum la mare strâmtoare, și după ce plătește datoriile către Poartă, împarte cu dreptate ce mai exista din avere: jumătate pentru ea, Constantin și Măriuța, restul pentru gineri și fiice. Constantin era simbolul nepieirii neamului și va fi educat ca viitor principe, în rigorile vremurilor de atunci. 

Nu-și uită datoriile, împarte cu amărăciune, nu fără tulburare, dar hotărâtă și dreaptă. Mai târziu, Constantin, fiul lui Constantin Brâncoveanu al II-lea și nepotul Domnului Martir, reface puterea economică a familiei sale, așa cum și-a dorit Doamna Maria. Va ocupa înalte demnități, până la cea mai înaltă în ierarhia boierească, aceea de mare ban. 

Ultimul moștenitor din familie coborât din Constantin Brâncoveanu I a fost Grigorie Brâncoveanu, nepotul de fiu al lui Constantin al III-lea, despre care cronicarul spune: „...cel mai ales boier, împodobit cu înaltă învățătură, firesc, blajin si tihnit, bogat foarte și după neam mai slăvit decât toți. El trece la cele veșnice la anul 1832.”

Neamul brâncovean nu se stinge însă odată cu marele ban Grigorie Brâncoveanu. A continuat pe linie feminină prin surorile banului Grigorie și prin descendenții a trei dintre fiicele Domnului martirizat Brâncoveanu. 

Doamna Maria a plecat la Domnul în anul 1729. Și-a petrecut ultimii ani ai vieții la Mânăstirea Surpatele. Se spune că între acest loc și Mănăstirea Dintr-un lemn se afla o cărare ce-a fost numită „Cărarea Doamnei” pentru că a purtat urmele pașilor Doamnei Maria către Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. 

În fața aceleiași icoane la Mănăstirea Dintr-un lemn, nora stolnicului Cantacuzino, Păuna, la 15 august 1714, primește viziunea semnelor trădării sale: capetele Brâncovenilor rostogolindu-se în țărână, în urma căreia își pierde mintile. Pedepsită, pe măsura răului făcut, a fost întreaga sa familie. Pe dosul icoanei, s-a aflat în zilele noastre că era pictată Dreapta Judecată! Nu-i știm locul de îngropăciune, dar știm că ne-a lăsat prin viața ei de jertfă, pentru neam și țară, pildă de viețuire și adâncă credință.

Maria, Marea Doamnă a Țării Românești, este cea care a pus și prima lumină deasupra mormântului Domnitorului, la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, la anul 1720, unde l-a îngropat în mare taină. Cui ne-am fi închinat astăzi de n-ar fi fost curajul și jertfelnicia Mariei?