ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



 „Rutina e scena predilectă a epifaniilor.” (Nicolás Gómez Dávila)                                                          

 „o viață întreagă/ căutăm Fericirea/ departe de propria inimă...” (Marius Iordăchioaia)

 „Doamne, ajută-i inimii mele să te dorească. Dorindu-te, să te caute. Căutându-te, să te găsească. Găsindu-te, să te iubeasca. Iubindu-te, să nu mai păcătuiască.” (Fericitul Augustin)

Întâlnirea din Samaria este unul dintre cele mai dramatice episoade evanghelice care culminează cu revelarea identității mesianice a lui Iisus.

Consemnată în capitolul 4 al Evangheliei după Ioan această întâlnire ne descoperă, întâi de toate, că Dumnezeul cel veșnic vrea cu tot dinadinsul să ne întâlnească, vrea să intre în viețile noastre risipite și eșuate, în existența noastră tulbure și dureroasă.

 Narațiunea evanghelică angajează o subtilă dialectică a cunoașterii și recunoașterii.

„Strategia” lui Hristos este genial de simplă. Știind povestea nefericitei femei care căutase zadarnic alinarea „setei” sale mistuitoare în brațele atâtor bărbați (șase la număr), Domnul, sub pretextul nevoii de a bea apă, inițiază un dialog cu nebănuite consecințe.

La fântâna lui Iacob, Hristos vorbește în fapt cu o femeie pe care o cunoaște prea bine (ca de altfel pe fiecare dintre noi), căreia-i știe adevărata istorie a vieții. Căci Dumnezeu nu poate fi înșelat de nenumăratele minciuni pe care le spunem - nouă înșine sau altora. În proximitatea Lui adevărul se descoperă întotdeauna: fără putință de tăgadă și fără „rest”.

În cazul de față, printr-un simplu cuvânt, o poruncă banală („Mergi și cheamă-ți bărbatul...”) Domnul va atinge rana deschisă din inima femeii. Confruntată cu adevărul vieții sale irosite, samarineanca recunoște și înțelege, treptat, care este Izvorul după care tânjește sufletul său.

O lecție importantă a întâlnirii de la fântână e aceea că nu te poți apropia cu adevărat decât de cineva căruia îi cunoști povestea. Căci trăim cu toții în și prin povești: povești care aruncă o lumină asupra tainelor acestei vieți, povești care încearcă să înțeleagă ceva din suferința ce o însoțește și moartea care-i pune capăt.

Cu toții suntem „personaje în căutarea autorului”. Fie că o știm sau nu, însetăm după Cineva care să ne spună adevărata noastră poveste și astfel să ne ajute să ne cunoaștem, să înțelegem, să (ne) iertăm.

Indiferent de accidentele biografice ne mișcăm în aceeași lume căzută, împărtășim aceeași „condiție umană”: suntem cu toții ființe secătuite de păcat, bieți nefericiți însetați de „apa cea vie”: „Precum dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule/Însetat e sufletul meu de Dumnezeul cel viu: când voi veni și mă voi arăta feței lui Dumnezeu?”(Psalmul 41,1-2)

Tânjim cu toții după Acela care, decantând tot „zgomotul și furia” vieții noastre, să îi restituie coerența narativă, să îi descopere telos-ul.

Avem o nespusă nevoie de dragoste și înțelegere, de vindecare și iertare, de o viață limpede și sfântă, adică de o viață în Hristos.

Dar asta înseamnă, întâi de toate, a refuza să mai fi produsul trecutului trecutului tău, a năzui cu putere spre restaurarea „chipului”, adică spre o transformare în cea mai bună versiune (deoarece originală) a ta.

Iar primul pas pe acest drum lung, de la noapte la zi, este asumarea lucidă și onestă a păcatului/ratării (hamartia) : „n-am bărbat” recunoaște cu o nespusă tristețe femeia samarineancă.

Pentru ca lumina Evangheliei să strălucească în inimile noastre trebuie să recunoaștem mai întâi, cu sinceritate și umilință, întunericul din ele.

Cel mai adesea defectul nostru fundamental nu este atât păcatul propriu-zis (singur Hristos e fără de păcat), cât ascunderea lui, refuzul de a-l recunoaște, de a-l scoate la lumină.

Dar umbrele vieții, pe  care, inevitabil, le lăsăm în spatele nostru, sunt tocmai acolo unde ceilalți le pot vedea, mult mai bine decât noi. Și, uneori, avem șansa să ni le descopere.

Să nu ne amăgim: nu vom putea niciodată depăși aspectele deplorabile ale trecutului, „umbra” noastră (Jung), prin negare sau ocultare, ci doar prin recunoașterea lor smerită înaintea Cuiva...

Această cale este ceea ce marea noastră Tradiție numește pocăință (metanoia). E singura cale pe care, undeva, lângă o  „fântână”, s-ar putea să îl întâlnim pe Hristos.

Suntem pregătiți de drum?