ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Nepomenitorii, o specie de sectanți anti-BOR susținuți din umbră de dușmanii României de la est și nord-est, au îmbrățișat producția lui Cristian Mega, ”21 de rubini”, ca pe un stindard, ca pe un manifest al smintelii lor.

În spațiul online, nepomenitorii susțin că Mega le-a dedicat un capitol aparte în film, printr-un preot cu care aceștia se identifică: Alexie - singurul personaj pozitiv din film, și-a creat „biserica” lui, singura „adevărată”, la el acasă (foto) și luptă cu ereticii, corupții și pederaștii din BOR. Unul dintre ortacii nepomenitorilor a fost publicat chiar și de site-ul respectabil SolidNews, probabil fără a se avea cunoștință despre filiațiile în cauză ale respectivului. Chiar și titlul ales confirmă analizele profesorului Ilie Bădescu pe tema motivațiilor obscure și oculte ale producției vulcanizate de Moscova: „Mesajul greu de digerat al filmului 21 de rubini: pădurea nu are uscături, ci e cam putredă”. Cu alte cuvinte, atât Biserica Ortodoxă Română cât și România - subiectele filmului - sunt putrede, eventual gata de a fi puse pe foc. Nu putem intra în vreo polemică cu portavocea nepomenitorilor, pentru că medicul nu dialoghează cu râia. Este, de altfel, treaba organelor bisericești și specializate în apărarea suveranității României să trateze chestiunea leprelor în cauză.

Noi vom prezenta în schimb opinia unui simplu credincios, cititor al ActiveNews:

"V-aș fi propus să urmăriți cheile de interpretare ale filmului „21 de Rubini” pe care le oferă autorul Ciprian Mega în câteva interviuri, deși în genere un film bun oferă de la sine cheile aferente înțelegerii lui.

M-am gândit totuși să vă trimit concluziile mele referitoare la toată această tevatură cu filmul părintelui Ciprian Mega. Vă invit și pe voi, cei care aveți niște gânduri conturate să faceți același lucru, tocmai pentru a ne lămuri și defini mai bine pozițiile la astfel de provocări.

1. Părintele, din interviurile pe care le-a dat, nu pare rău intenționat, e posibil ca mijloacele artistice găsite să nu fie cele mai potrivite pentru a transmite mesajul dorit de el. Ascultându-l constat că nu are un duh agresiv, ci chiar așezat, aproape că îți vine greu să crezi că el este autorul unui film sau altul. Din ce povestește la TVR 1 reiese că intrat în dizgrația BOR după ce la 19 ani a scris romanul „Pântecul Desfrânatei”, trebuind să plece în Cipru pentru a putea sluji ca preot. Romanul lui este în fapt mărturisirea unui episcop care a slujit sistemul în vremea comunismului, mărturisire care, cred eu din ce am mai auzit, i-a fost oferită spre a fi publicată sub forma unui roman de către cineva. Este extrem de improbabil ca un adolescent să fi scris așa ceva de la sine, fără ajutor. Se pare că pr. Ioan Buga, un oponent al sistemului BOR, care i-a și prefațat romanul, a fost cel care l-a aruncat în scăldătoare pe Ciprian Mega ca tânăr scriitor. Un lucru care naște semne de întrebare este cum PF Daniel îi ridică interdicția la un moment dat de a se întoarce în țară ca preot și cum de ajunge în fieful unuia din cei mai agresivi și ecumeniști episcopi, Sofronie, cu care încă de la început este în război dar care nu se atinge de el. Sentimentul meu este că o grupare a serviciilor/masoneriei, din România sau nu numai, îi ține spatele, altfel era de mult spulberat de BOR, care interzice canonic la modul explicit unui preot să iasă în spațiul public cu declarații fără acordul episcopului locului.

2. Consider că mesajul părintelui în acest film este prea criptic pentru marele public dar și insuficient exploatat, lăsând în suspans multe teme și dând naștere la anumite confuzii, în loc să facă lumină. Ca să nu mai vorbesc de duhul de deznădejde ce răzbate întreg filmul dintr-o parte în alta, fără un contrapunct al luminii sau nădejdii, absolut necesar dacă vrei să te contrapui în mod real răului, dând spectatorilor o soluție concretă. O singură scenă de final, insuficientă însă,  cu acea biserică în care se slujea, iese din nota generală de apăsare care marchează filmul, mai ales prin acel fatidic suicid al tânărului care amprentează tot fimul, un act cu rezonanțe eminamente demonice, chiar dacă este vorba de ceva imaginar sau simbolic.

3. Eu consider că un preot nu are ce căuta în această zonă de creație pe care o constituie cinematografia, mai ales la categoria film artistic, orice sminteală din film fiind proiectată asupra profilului și lucrării lui de preot. Filmul prin definiție oricât și-ar dori nu poate fi iconic, nici măcar într-un sens duhovnicesc, pentru că de cel sacramental nici nu poate fi vorba. Nefiind iconic nu poate deveni decât iconoclast, fenomen cumva în oglindă la ce se întâmpă prin prezența unui tablou religios în Biserică, care nu face în esență decât să nege iconicul prin subtituirea lui.

4. Cât despre pretenția ca printr-un film, ce ține de zona imaginarului, fantasticului sau imagologiei, să poți realiza o lucrare de catharsis colectiv sau chiar personal, determinând o schimbare interioară, mă îndoiesc profund. Există o legitate care face ca orice film să fie viciat prin însăși suportul său, media prin care este transmis, indiferent de conținutul său, mesajul său devenind în final media care a făcut posibilă existența sa. (Vezi sociologul și filosoful Marshall McLuhan ce zice în acest sens).                                                                                                              

Mai pe înțelesul tuturor, filmul, oricât de bun ar fi, lansează în cele din urmă o invitație la a face din media o prelungire a vieții, a aștepărilor tale, ceea ce constituie o ieșire din temporal și real, în fapt o evadare din timpul și spațiul mântuirii personale a fiecăruia. Filmul, ficționalul, imaginarul, evadarea din realitate nu face casă bună cu adunarea și curățirea minții, și mai ales cu simțirea prezenței lui Dumnezeu, fiind o zonă a interferențelor demonice, acele văzduhuri de care vorbesc Părinții. Iar cu aceasta am spus totul.                                          

În fapt, orice film nu poate avea valențe mântuitoare, iar ce nu este mântuitor inevitabil devine demonic, pentru că în lumea duhovnicească nu există spații intermediare sau neutre.

În urma acestor concluzii de final, care precizez sunt doar părerile mele, vă dați seama că orice discuție, despre cât de bun este sau nu un film, este de prisos. Cât despre făcătorii de filme și ei, în aceeași cheie de interpretare, nu se pot diferenția decât prin cât de mari sau mici iconoclaști sunt. Sună dur? Știu. Dar pentru noi, cei care nu vrem să trăim în minciună și păcăleală, rămâne un singur film bun de vizionat: iconicul, în toate ipostazele sale, singurul chip și izvor al închinării noastre în duh și adevăr."