FLORIN CONSTANTINIU (1933-2012) – ACADEMICIANUL ISTORIEI SINCERE 

Nouă ani de la trecerea în veșnicie a Profesorului care mi-a marcat viața

Nu vreau ca titlul meu să fie înșelător, să se înțeleagă că alți istorici scriu nesincer. Există măsluiri ale istoriei, apar noi și noi izvoare istorice, se scrie și la comandă, nu putem scrie liber, dar de aici până la neadevăr e cale lungă.

Ești o fărâmă din oamenii pe care-i întâlnești și un om de un asemenea calibru nu avea cum să nu influențeze elevi, studenți, cunoscuți.

Cum s-a petrecut din astă lume

În seara zilei de vineri - Vinerea Mare -, 13 aprilie 2012, s-a stins în București cel care a fost dascăl și povățuitor al mai multor generații, academicianul Florin Constantiniu. Născut pe 8 aprilie 1933, tocmai ce împlinise 79 de ani, deși mie mi se părea că era de-a pururi tânăr. A fost înmormântat cu onoruri militare luni, 16 aprilie, adică a doua zi de Paști. Slujbaa fost oficiată de preotul capelei ortodoxe a Cimitirului Militar Ghencea III. De asemenea, a slujit arhimandritul Timotei Aioanei, exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureștilor și mare exlesiarh al Catedralei Patriarhale, actualul episcop. Preasfințitul a ținut în nume personal să participe la sfârșit, a rostit un frumos cuvânt în care a explicat că în aceste zile de după Înviere, slujba este una specială, de triumf, de Înviere, de biruință, iar domnul academician se va duce la Stăpânul nostru, al tuturor, inclusiv al istoricilor. A rostit un necrolog, în care a evocat personalitatea marelui istoric, acad. Ștefan Ștefănescu. Un cuvânt de regret a fost trimis și de istoricii din Chișinău. Asistența se mira că și-a găsit odihna veșnică într-un cimitir soldățesc, nu într-un loc mai ales.

Nefiind nimic de can-can, nefiind o „vedetă” în proasta accepțiune de acum, nefiind unul care să creeze audiență – deși profesorul era un neasemuit orator și un om cu o cultură vastă, un om cu o carismă specială, care ținea trează atenția auditoriului, o adevărată „enciclopedie ambulantă” – mijloacele de informare în masă nu au fost prezente. În afara celor de la portalul ZiaristiOnline.ro al lui Victor Roncea, nimic.

Am o mândrie păcătoasă că academicianul istoriei sincere a avut, cred, ultima ieșire publică, luni, 26 martie, deci după Buna Vestire, la lansarea cărții mele, „Istoria Poliției Capitalei” de la Academia Română. Atunci a avut și un discurs aplaudat cu căldură de întreaga asistență, sala plină. Păstrez cu sfințenie discursul și fotografiile de atunci. O fotografie, de Victor Roncea, aici:

 Cine să creadă că se va stinge așa curând ?! Pe 5 aprilie trebuia să ajungă la lansarea cărții arhim. Timotei, „Pelerin în calea luminii”. Nu a reușit, fiind atât de suferind. I-a părut rău și a trimis o scurtă recenzie revistei „Istorie și Civilizație”.

Fără să îndrăznesc a spune că și-a prevăzut sfârșitul, mărturisesc că academicianul a ținut cu tot dinadinsul să participe la lansarea cărții mele. Eu nu am îndrăznit să-i propun, pentru că era suferind, slăbit și deranjat de mulți. Dar pe 21 martie a zis: „Domnule comisar, mă puteți primi și pe mine ?”Nu-mi venea să cred, pentru că îl vedeam uneori folosind un medicament, având dificultăți de respirație, se topea pe zi ce trece... Îmi venea să țopăi de bucurie ! Vă păstrez un loc în prezidiu, am zis, buimac. „Ei, nu sunt eu de prezidiu, dar vreau să vorbesc despre dvs. și despre carte”, a spus. Vineri, pe 23 martie, i-am dus un exemplar din carte și am băut un păhărel de vodcă. A fost ultimul cu omul pe care-l priveam numai așezat pe un piedestal.

După un discurs la lansare prin care a captivat efectiv asistența, noi am vorbit pentru ultima oară la telefon pe 8 aprilie, care era și ziua sa de naștere, iar anul acela, coincidență, au fost și Floriile, ziua noastră onomastică. La finalul convorbirii mi-a zis: „Noi ne vedem săptămâna viitoare…”Ne-am urat cu aceeași căldură dintotdeauna „La mulți ani !”

Creație divină, fiecare om este unic în felul său. Însă, eu unul, de atunci, mă consider orfan pentru a doua oară, după săvârșirea din viață a tatălui meu, Nicolae, la 19 mai 2003. Un al doilea Florin Constantiniu nu o să mai cunosc.

M-am dus într-o zi la mormântul lui și-am plâns ca un copil după tatăl său.

Dumnezeu să-l odihnească în rând cu drepții!

Rânduri ca un verdict

Parcurgem vremuri de mare tulburare, de abandon al intereselor țării și de ,,lucrătură” informativă fără precedent. Când mă uit acum peste rândurile lui de acum 11 ani, realizez că, într-n fel, avea darul înainte-vederii. Iată ce declara în 2010:

Vorbim de clasa politică și de societatea românească. Cea dintâi a întrunit trei superlative: cea mai incompetentă, cea mai lacomă și cea mai arogantă din istoria României. Lipsită de expertiză, avidă de căpătuială și sigură de impunitate, ea s-a aruncat asupra României cu un singur gand: să se îmbogățească.

A jefuit cum nici huliții fanarioți n-au făcut-o. Responsabilitatea ei față de situația catastrofală a României este imensă. Astăzi constatăm că industria este lichidată, agricultura e la pământ, sistemul de sănătate în colaps, învățământul în criză, individualitatea României pe plan internațional, dispărută. Criza economică nu a făcut decât să agraveze relele care au precedat-o. Incompetenți, guvernanții nu au știut să atenueze șocul crizei ce ne-a lovit.

Dacă România profundă se zbate în dificultăți și deznădejde, clasa politica prosperă.

Case peste case (oameni politici cu patru, cinci, șase locuințe; te întrebi ce vor fi făcând în ele), vile în țară și străinătate, mașini de lux etc. s-au strâns în proprietatea clasei politice. Știam că avuția este rezultatul unei activități economice. Acum vedem că politica este mijlocul cel mai sigur de îmbogățire.

Cred că principalul vinovat de această situație este însuși poporul român! El ilustrează perfect observația că „un popor de oi naște un guvern de lupi”. Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea românilor au permis clasei politice să-și bată joc, nepedepsită, de țară. Lipsit de spirit civic, poporul român nu a fost capabil, în acești 20 de ani, să tragă la răspundere clasa politică sau să „tempereze” setea ei de înavuțire. Pe român nu-l interesează situația generală. Dacă prin fin, naș, cumnat, amic etc. și-a rezolvat păsul lui, restul ducă-se știm noi unde! Moștenirea multiseculară a lui hatâr și bacșiș a rămas atotputernică. Cum să îndrepți o țară când cetățenii ei se gândesc fiecare la sine, și nu la binele comun?!”

Cum l-am cunoscut 

Într-una din frumoasele zile de septembrie 2002, pe când scotoceam și eu prin arhive cotrocite, aveam să-l cunosc pe istoricul Florin Constantiniu, un om care mi-a schimbat viața.

Era după-amiaza, terminasem munca și mă refugiasem în clădirea Arhivelor Naționale ale României, așezată peste drum de Parcul Cișmigiu, pe care-o admirasem de multe ori și care mă atrăgea ca un magnet. A venit și ziua să ajung acolo. Îmi căutam obârșiile familiei și ale satului meu natal, Pietriceaua, așezat la sprânceana munților. Îl știam pe acest mare profesor din scrieri și dintr-o singură apariție la TVR. Aveam să aflu după aceea că nu agrea aparițiile în mass-media și „vedetele” de televizor. A fost îndeajuns ca acest om să exercite asupra mea un magnetism, o harismă și o influență pe care n-aș fi crezut-o. Biata mea înclinare spre cunoașterea istorică mi-a ațâțat-o. Nu-i vorbă, „îl cunoscusem” până atunci din acea „O istorie sinceră a poporului român” și dintr-o cărticică închinată reformatorului domnitor Constantin Mavrocordat. Eram la sala de studiu și am îndrăznit să-l salut în șoaptă, cu spaimă să nu deranjez. În ciuda înfățișării mele – eram îmbrăcat neglijent, cu plete și cercel în ureche – n-am găsit răceala omului de știință, dimpotrivă: m-a întrebat ce anume cercetez. „Probabil că așa face cu toți”, mi-am zis atunci, neîncrezător că unul așa mare ca el mă bagă în seamă. I-am mărturisit că sunt ofițer, ceea ce nădăjduiesc și eu că l-a surprins plăcut, având în vedere că a fost fiu de ofițer al Armatei Române.

Au trecut anii. Ajutorul lui a venit întotdeauna. Dacă am împlinit și eu câte ceva, pe acest tărâm adesea nebătătorit, acestui Om Mare îi datorez foarte mult. Dacă-am făcut și eu ceva bun, pe ici, pe colo, pentru săteni, mănăstiri, poliție și neamul meu, am împlinit și datorită acestui om care m-a influențat pentru tot restul vieții, a rămas un reper greu de egalat și mi-a fost ca un al doilea tată, ca un părinte bun.

Am avut prilejul să venim împreună de la diverse evenimente culturale, în special lansări de cărți, ori de la Universitate. Am lansat ,,Cartea satului meu, Pietriceaua” chiar în biserica satului, în 2003.

 De la Universitate călătoream cu troleibuzul 90. Am blestemat mereu acel troleibuz, că niciodată n-a rămas în pană. Aș fi vrut să prelungesc timpul cât îl ascultam pe „mentorul” meu și nimeni nu ne întrerupea. Mergeam în picioare și nu-mi venea a crede că un asemenea om merge cu gloata. Dacă ar citi acum ce însăilez aici, sigur nu i-ar plăcea. Așa era Profesorul. Unii își dădeau coate – ce bine-i când un om de știință e recunoscut de plebe! – îl văzuseră pe undeva, îmi spuneam. M-am gândit adeseori cum poate o țară și-și irosească elitele? De ce o asemenea personalitate nu este un om de stat sau măcar de ce nu consiliază un demnitar. Am găsit desigur răspunsul, mai spre zilele de acum, când aproape totul e sminteală, spoială, mafie și prostie.

Fiu de ofițer al Armatei Române, născut la 8 aprilie 1933, și-a purtat copilăria prin mai multe garnizoane, după cum au fost vremurile. Era mândru de fiul său, Laurențiu, care-i calcă pe urme. Ne spunea la amândoi că nu mai avem acea idee de forță, călăuzitoare, care mută munții și mobilizează o națiune în vremuri de restriște. Au avut-o personalitățile de la răscruci de istorie și uneori academicianul meu se certa într-un fel cu poporul român, dar noi nu trebuie să-l judecăm pentru asta, ci să-l ascultăm și acum, prin cărțile sale nepieritoare. Cunoscând istoria și ducându-și zilele prin mai multe regimuri politice, a văzut starea țării de la înălțimea științei și experienței sale de netăgăduit.

Știa. Judeca. Trăia. Suferea. Simțea. Se revolta. Admira curajul, sinceritatea, loialitatea, patriotismul luminat. L-a bucurat enorm ieșirea locotenentului Gh. Alexandru din Sibiu, la Universitate, strigându-și năduful în ajun de Unire a principatelor, anul 2012.

Ne vedeam uneori foarte des, chiar la o săptămână. Îmi spunea mereu pilde de curaj, de sinceritate, de patriotism, de lucru așezat. Plecam cu pagini și pagini de notițe. Ele fac parte acum din Arhiva mea de aur.

Când eu nu știam decât de admirat trecutul, îmi repeta mereau să mă potolesc, îmi indica sursele cele mai bune. Când prostuț și tânăr exaltat, eu îmi vorbeam numai de bine înaintașii mă punea la punct cu acel ,,patriotism în limitele adevărului, domnule comisar!”

Altruist până-n măduva oaselor, la cei peste 70 de ani, domnul academician nu nădăjduia la o sănătate mai bună, ci la o însănătoșire a țării. Credea că metehnele trecutului, adânc înrădăcinate, se pot pierde în noianul de bunătate românească. M-a marcat foarte tare că susținea răutatea epocii de acum, care pălea în fața celei fanariote.

Academicianul Constantiniu, pe care eu îl așez la categoria „Mari Români” locuia într-un modest apartament din Drumul Taberei, unde mai era și sâcâit. Telefon nu mai avea demult. Îi deranjau bătrânețile prea mulți, care-i cereau să le certifice într-un fel munca, să le scrie o prefață. Nu mai avea timp pentru el. În mica-i sufragerie cu pereții tapetați de cărți și de chipuri cu oameni de onoare și-a încropit cu vremea și-un loc de suflet, un altar cu o Biblie, candele, cruci, icoane… Ceea ce ar trebui să-i fie dormitor, era ticsit de cărți. Pat îi era o biată blană de lemn, în chip de canapea.

Acest om și-a pus pecetea asupra mea pentru câte zile îmi va da Dumnezeu.

Mă tot întreb ce-aș putea face, în afară de a-l pomeni la biserică, de a-i invoca numele la orice pas?

În primul rând, să-i recitesc toată opera. Și să trag învățăminte.

Voi trăi toată viața cu parfumul acelei case de om învățat, de om sincer, de făclie nestinsă a Neamului Românesc.

Voi citi și reciti paginile acestui intelectual de marcă, cel care a încercat să moralizeze cât a putut apucăturile noastre de români.

Acestui însemnat român îi puteți aprinde la căpătâi un pai de ceară. Cimitirul Militar Ghencea III, Figura 15, P31, mormântul 8.

Să-i fie țărâna ușoară!