ascultă articolul

Părintele Gheorghe Opriș s-a născut la 14 februarie 1927, în satul Dridif, lângă Făgăraș. A urmat cursurile Liceului „Radu Negru” din Făgăraș și ale Liceului Comercial din Brașov, apoi a urmat cursurile Institutului Teologic de la Sibiu. În timpul efectuării studiilor liceale s-a înscris în Frățiile de Cruce, organizație creștină și anticomunistă a tinerilor români. A fost arestat la 9 iunie 1948, pe când era în sesiunea de examene din anul I, împreună cu alți studenți teologi, la ieșirea din Capela Institutului Teologic. A fost închis la Securitatea din Sibiu, apoi la cea din Brașov, unde a fost întemnițat alături de luptătorii anticomuniști din Munții Făgărașului, de preoți și călugări, de tineri intelectuali, elevi și studenți anticomuniști. În închisoarea Brașov, tânărul Gheorghe Opriș îl întâlnește pe Părintele Arsenie Boca, care se roagă pentru el, în timpul anchetei. „Vei scăpa tu și din asta și îți vei vedea de treabă", avea să-i spună Părintele Arsenie, într-o discuție dinaintea procesului. De vorba aceasta își va aduce aminte tânărul deținut la Gherla, unde se gândea dacă mai are vreo posibilitate de salvare.

În februarie 1949 a fost judecat și condamnat la trei ani de închisoare corecțională. A fost închis la Jilava, apoi la Pitești, unde a fost supus acțiunii de „demascare și reeducare”, de transformare a omului în neom, dirijată de slujbașii regimului sovietic de ocupație (Alexandru Nicolski, Ana Pauker și alții de teapa lor) și instrumentată de către satanicul torționar Eugen Țurcanu. În aprilie 1950 a fost trimis, pentru scurt timp, la Canalul Dunăre-Marea Neagră. A fost readus la Pitești, apoi la Gherla, unde experimentul reeducării comuniste avea să continue, de această data aceasta sub conducerea lui Popa Țanu, ucenic al lui Țurcanu în „experimentul Pitești”. În septembrie 1951, când trebuia să fie eliberat, a primit o nouă "pedeapsă administrativă”, fiind trimis să muncească în lagărul de muncă de la șantierul Bicaz. A fost eliberat abia în februarie 1953. A fost reprimit, cu sprijinul Mitropolitului Nicolae Bălan, la institutul teologic sibian, cu dreptul de a susține peste vară examenele anului III.

După eliberare, se căsătorește în data de 22 iulie 1956 cu tânăra Mărioara Dan, din satul Mândra. Mirele, tatăl mirelui, tatăl miresei și nașul erau luptători anticomuniști și foști deținuți politic. Cunoștința mirilor a fost intermediată de un alt fost deținut politic, Virgil Mateiaș, liderul incontestabil al luptătorilor anticomuniști din Țara Făgărașului.

A fost hirotonit preot la 6 august 1956 pentru Parohia Merghindeal, județul Sibiu, unde a păstorit timp de 12 ani. În 1968 a fost numit preot în orașul Rupea, la Biserica "Sfânta Treime”, iar în 1975 i s-a încredințat conducerea Protopopiatului Rupea, reînființat atunci. În 1998 a cerut pensionarea. A trecut la cele veșnice la 14 martie 2005.

Victimă a experimentului Pitești, pe care scriitorul Aleksandr Soljenițîn îl considera „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane", Părintele Opriș arăta duhul rău al torționarilor și mărturisea despre intervenția divină, care avea să-l salveze: „Mi se părea că duhul cel rău îi inspiră, așa ca să fie biruitori asupra binelui din om. Nu mi-am putut explica acest fenomen de rătăcire colectivă decât ca un proces de demonizare în masã. Simțeam că o zi trăită în acest climat înseamnă consum de energie interioară cât într-un an de viață. Preferam moartea, dar ea nu se oferea.

Să fi fost doar spectator dintr-un colț al camerei, fără ca cineva să știe de tine și ar fi fost greu să reziști un timp mai îndelungat la atâtea scene de groază. Dar a face parte din rândul făptuitorilor acestor lucruri ce te înfiorau și a trebui să te comporți mereu, în orice clipă, în așa fel încât să pari că ești alături de ei, cu toată convingerea, că nu ai nici o reținere, și în același timp să nu lași să se stingă fărâma de lumină din conștiință și să-ți păstrezi sufletul neîntinat de marea pată a săvârșirii unor astfel de fapte contra fratelui tău... Simțeam că nu mai rezist, că mă voi prăbuși pierzându-mi controlul asupra mea, pierzându-mi mintea. Și în acest cuptor de iad singura și ultima nădejde era în ocrotirea Cerului. Mă rugam mereu, cu deznădejde. Și Dumnezeu nu m-a lăsat. Când tensiunea din jur era mai puternică, iar eu eram ajuns la limita forțelor lăuntrice, intervenea ceva neprevăzut, atmosfera se mai relaxa și mai puteam respira, puteam să mă mai refac" (Drumul Golgotei, Editura Vicovia, 2008, pag. 63).

Mărturisirea Părintelui Opriș, după cum avea să spună, nu a avut un ton de tânguire sau de răzvrătire contra forțelor răului, ci unul de bucurie, pentru a ne elibera de blestem. Părintele considera că suferința generației sale este „o jertfă adusă pentru salvarea neamului nostru de sub stăpânirea celor ce vor să-i scoată din suflet gândul și dorul de Dumnezeu și să-i sădească în inimă ura, în locul dragostei, să-l lipsească de darul libertății și al demnității”. Așa să dea Dumnezeu!