L-am cunoscut pe învățătorul Olimpiu Borzea în anul 1992, în casa bunului său prieten, "Doctorul” (așa li se spunea avocaților la Făgăraș) Virgil Mateiaș, legendarul conducător al rezistenței anticomuniste din Țara Făgărașului.

Mi-a vorbit cu înflăcărare despre partizanii anticomuniști făgărășeni, pe care i-a ajutat cu tot ce a putut, începând cu anul 1952: oameni de sprijin, alimente, cărți, medicamente, informații și, când a fost nevoie, gazdă și sprijin medical (cum a fost în cazul lui Remus Sofonea și Laurean Hașu, "băieții din munți” răniți de gloanțe). Sprijinul său a intervenit la scurt timp după momentul în care Ion Gavrilă Ogoranu intrase în legendă, când, însoțit de câțiva camarazi de luptă, apăruse la Cabana Bâlea, spunând câtorva sute de turiști: "Spuneți celor din țară că mai există un colț din Regatul României ce nu și-a plecat capul înaintea comunismului. Și va rămâne liber cât timp capetele ce le vedeți vor sta pe umerii celor ce le poartă”. Centrul rețelei omeniei era la Viștea și reunea rude, prieteni, oameni de mare încredere. Olimpiu Borzea comunica cu luptătorii din munți prin bilete puse în cutii metalice în locuri numai de ei știute. A fost prins de securiști, în urma trădării profesorului Grovu. 

 (Portretul lui Olimpiu Borzea)

La procesul intentat de bolșevici, a fost condamnat la moarte. La închisoarea Uranus, după ce a fost dus în fața plutonului de execuție, cu lanțuri la picioare, i s-a comunicat că pedeapsa cu moartea i-a fost comutată în muncă silnică pe viață. A fost dus într-o celulă îngustă cât o cabină de telefon, legat cu lanțuri la mâini și la picioare. Nu putea nici să îngenuncheze. A fost transferat la Jilava. 7 luni de chin. În cele din urmă a fost transferat la Aiud, purtând lanțuri în continuare. Acolo a fost luat "în grijă” de colonelul Crăciun, comandantul penitenciarului, care-l răpise și anchetase la Securitatea Brașov. Despre modul în care l-a tratat aflăm din mărturia dumnealui apărută în lucrarea "Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc" (vol III, Ion Gavrilă Ogoranu și Lucia Baki):

„Era luna noiembrie. Afară era deja foarte frig. M-a aruncat într-o celula de 3X1,5 metri. Pe jos era apă amestecată cu motorină. Încăperea avea un geam mare fără sticlă, o sobă ca decor și o tinetă fără capac. Am primit o pătură abia la miezul nopții. Simțeam cum îmi intra frigul în oase. Din cauza apei stăteam numai în picioare. A doua zi dimineata pătura mi-a fost luată. În acest regim m-au ținut săptămâni în șir". A fost eliberat în august 1964, grav bolnav. După eliberare, a fost urmărit permanent de Securitate. Familia sa a avut enorm de suferit pentru lupta sa. Mult timp, membrii familiei sale nu știau dacă mai trăiește. Părintele Arsenie Boca le-a transmis că Olimpiu Borzea este viu, atunci când securiștii răspândeau zvonul că învățătorul nu mai trăiește.

O întâmplare edificatoare pentru cel care a fost intelectualul Olimpiu Borzea s-a întâmplat după arestarea sa: „Un episod la Securitatea Brașov, de care își amintește Olimpiu. Odată, Deitler (căpitanul Ernest Deitler) i-a dat să citească și iscălească declarațiile scrise de el, Deitler. Olimpiu s-a apucat să corecteze cele scrise: „Ce faci?” „Corectez greșelile de ortografie.” „Crezi că o să scapi de condamnarea la moarte?” „Nu, dar cineva, peste ani, și-ar putea închipui că le-am scris cu mâna mea, eu, profesor de limba română”. (Ion Gavrilă Ogoranu – Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Vol. II)

La finalul primei întâlniri cu dumnealui, Olimpiu Borzea mi-a marturisit că, la Aiud, colonelul Crăciun i-a spus că trebuie să se reeduce, din "bandit” să devină om. I-a răspuns, așa cum făcuse și la Jilava în fața unui locotenent de Securitate: "Eu am fost OM”.

(Mormântul lui Remus Sofonea din curtea lui Olimpiu Borzea)