+ 12 octombrie – 8 ani de la trecerea la Domnul a lui Dumitru Moldovan, ultimul luptător din rezistența armată anticomunistă de pe versantul nordic al Munților Făgăraș și inițiator al grevei foamei de la Penitenciarul Poarta Albă

A fost un român prea puțin cunoscut față de înălțimea luptei și a trăirii sale. L-am cunoscut în casa sa părintească din Lisa, de lângă Făgăraș, tot acolo de unde a plecat în munți pentru a lupta împotriva bolșevicilor străini de neam și țară.

Era preocupat cu gravitate de soarta neamului nostru. Din păcate, nu prea avea motive de entuziasm. Ca și alți mari trăitori ai acestui pământ, constata o stare de slăbiciune a poporului român. Și era îngrijorat, cum a mai fost și altădată, de străinii de neam care ne conduc într-o direcție greșită. Nutrea totuși o speranță, gândindu-se la întoarcerea copiilor plecați pe alte meleaguri, care să poată trăi așa cum se cuvine aici, la ei acasă, și să aibă parte de o pace dreaptă, așa cum și-au dorit toți cei din neamul lui.

Ne-a impresionat puternic acest om prin pacea lăuntrică pe care o avea și prin dragostea sa de tot ce era românesc. Am gustat din mierea cuvintelor sale și nu ne mai săturam. În pușcărie, la Gherla, a găsit o carte despre creșterea albinelor. Și a prins dragoste de ele. Iar la ieșirea din temniță Dumnezeu i-a răsplătit dragostea, îndreptându-l spre apicultură. A fost salvarea sa. Fostul condamnat politic la 20 de ani de închisoare (din care a executat 12 ani de temniță grea) a ajuns să dea statului român zeci de tone de miere, îmbogățită de frumusețea unui suflet înnobilat de miile de versuri învățate în detenție. Ne-a recitat și nouă din poeții dragi sufletului său: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Simion Lefter și Părintele Codilă. Erau versuri pe care, în majoritatea lor, le știam, dar trăirea cu care le-a spus ne-a emoționat. Erau versuri trăite.

N-a pregetat niciodată în dragostea pentru țara sa. A demonstrat-o cu prisosință. Într-o mărturie de credință făcută fratelui său de luptă, Ion Gavrilă Ogoranu, Mitru a Bambului (așa cum îl cunosc făgărășenii pe Dumitru Moldovan) spunea: „Țară scumpă, te iubesc și acum ca și atunci, și cu oase frânte, și cu amintiri împovărate de grozăvii făcute de semeni de-ai noștri, sub presiunea și influența celor mai crânceni dușmani ai tăi și ai firii omenești!”.

La o comemorare a luptătorilor anticomuniști din Munții Făgărașului l-am întâlnit din nou pe țăranul Dumitru Moldovan, supraviețuitor al grupului de rezistență armată făgărășeană. A venit șase kilometri pe jos la Mănăstirea Sâmbăta, cu gândul la tatăl lui, mort în lagăr la Periprava, și la frații lui de luptă, la idealurile românești care i-au animat tinerețea. Modest, tăcut, stătea retras, pierzându-se undeva în rândurile din urmă ale celor prezenți. Nu brava, nu ieșea în față. Dacă era abordat, răspundea cu smerenie, fără să se bată cu cărămida în piept. Vorbea mai mult despre alții decât despre sine.

Veșnica lui pomenire!