Crainic a fost întemnițat timp de 15 ani în închisorile comuniste de la Jilava, Văcărești și Aiud. Fără sentință judecătorească! După ieșirea din închisoare, le-a spus apropiaților: „Am cunoscut iadul!”. Oare are dreptul cineva care nu a trecut măcar o zi prin pușcăriile comuniste, să-l judece pe Nichifor Crainic?

Pentru respectarea adevărului, trebuie spus că Nichifor Crainic nu a fost aderent al Mișcării Legionare. A fost, pentru o scurtă perioadă de timp, între 1932 și 1933, apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu. De altfel, la procesul intentat liderului legionar, Crainic declară că nu mai vorbise cu acesta de mai mult de trei ani. Aceasta nu-l împiedică, însă, să spună că nu-l crede pe Codreanu capabil de trădare, cerând să fie întrebat lucruri serioase. Această depoziție nu a rămas fără urmări. Crainic și-a văzut desființată catedra de mistică și ascetică ortodoxă de la Facultatea de Teologie, al cărei titular era. Într-un cuvânt al Părintelui Stăniloae suntem încredințați că mentorul revistei Gândirea n-a fost închis pentru ”vina de-a fi aparținut vreunui partid politic, ci pentru simplul fapt că s-a manifestat ca ziarist și ca poet român creștin". De altfel, acuzele de azi nu sunt noi. Aceleași acuzații i-au fost aduse în 1945, când a făcut parte din lotul ziariștilor, fiind judecat de așa-zisul Tribunal al Poporului, în care soția lui Brucan, Alexandrina Sidorovici, a fost acuzator public, proces în urma căruia Nichifor Crainic a fost condamnat la moarte.

Ne punem, însă, întrebarea: ce facem cu marii intelectuali Mircea Eliade, Constantin Noica sau Petre Țuțea, care au fost legionari în tinerețile lor? Eliminăm această uriașă elită interbelică din circuitul culturii române pentru opțiunile ei politice? Ne putem permite așa ceva? Cui folosește? În niciun caz românilor. Așa au procedat francezii cu Celine sau nemții cu Heidegger?

Aplicarea etichetei de antisemit poate echivala în societatea de astăzi cu moartea civilă. De ce fel de rasism sau antisemitism poate fi acuzat Crainic? Articolul „Rasă și religiune”, publicat de teologul român în februarie 1935 în revista Gândirea, este dovada cea mai elocventă a desființării teoriei superiorității rasiale, pe care o consideră o nebunie, care era susținută în acea vreme de nazismul german. Au fost voci care l-au acuzat de un antisemitism cu justificare teologică. Antisemitismul, însă, nu este propriu unui creștin. E drept, există o idee, susținută de unii, cum ar fi Léon Poliakoff, cum că originile antisemitismului se găsesc în creștinism. Pentru unii ca aceștia, evangheliile sunt antisemite, iar mulți dintre Sfinții Părinți ar fi cam antisemiți. Leon Volovici, în tradiția lui Leon Poliakoff (apud Vladimir Tismăneanu) și a comunistului Zigu Ornea, scria în lucrarea „Ideologia naționalistă și problema evreiască”: „Românismul lui Crainic, Nae Ionescu și al discipolilor lor implică, prin importanța acordată elementului creștin-ortodox (n.m. - sublinierea îmi aparține), excluderea evreului din sfera etnicului și a naționalului”. De menționat că aceasta este poziția fostului șef al Centrului Internațional de Studiere a Antisemitismului! O astfel de prismă a abordării l-a făcut pe Volovici să îi considere pe artizanii culturii române ca fiind antisemiți, de la Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu și Simion Bărnuțiu, trecând prin Mihai Eminescu, Ioan Slavici și I.L. Caragiale, până la Nae Ionescu, Nicolae Iorga și Mircea Vulcănescu.

Marele teolog și poet creștin, care alături pe Părintele Stăniloae, Vasile Băncilă, Ovidiu Papadima, Radu Gyr, Vasile Voiculescu și mulți alții, a trasat direcțiile celui mai important curent de gândire românească ortodoxă dintre cele două războaie mondiale, lăsând o importantă moștenire spiritualității ortodoxe. Regimul comunist l-a trecut pe lista autorilor ale căror cărți trebuie interzise din principiu. Astăzi, ostracizarea lui Nichifor Crainic continuă.

Nichifor Crainic, Rasă și religiune, februarie 1935, revista Gândirea

„Național-socialismul, prin doctrina sa rasistă, vrea o religiune care să fie emanația geniului național. Ideea aceasta noi o respingem din capul locului. Ea e dintre acele idei menite nu să refacă pacea Europei, ci să mărească haosul. Pacea Europei înseamnă: pământ național și cer comun. Rasismul german, care e o exagerare teoretică a naționalismului, vrea pământ național și cer național.

E rasa generatoare de religiune sau mai degrabă un receptacol activ al ei? Iată, în termeni mai generali, tema discuției noastre.

(…) În creștinism inegalitatea din natură se desăvârșește prin egalitatea în fața spiritului dumnezeesc. Atât indo-europeanul sau arianul, cât și mongolul și negrul au deopotrivă posibilitatea de a se desăvârși în Hristos. Creștinismul nu sfărâmă ordinea naturii, ci o desăvârșește pe plan spiritual.

(…) Naționalismul german are la bază această dogmă cu totul arbitrară a superiorității rasei germanice. Pornind de la premizele acestui arbitrariu teoretic, el interpretează istoria Europei într-un mod sui generis, și trage o serie de consecințe al căror particularism merge uneori până la bizarerie. Chestiunea înlocuirii dreptului roman cu un drept germanic precum și aceea a sterilizării pentru obținerea unei rase cât mai pure sânt dintre cele mai curioase. Mai uluitoare decât toate însă e problema înlocuirii creștinismului printr-o religiune neopăgână care, produs specific al rasei germanice, să slujească exclusiv acestei rase. Oricât de arbitrară în realitate, ideea de rasă a celui de-al treilea Reich capătă o valoare absolută la care trebuiesc raportate și din care trebuiesc să decurgă toate celelalte valori ale vieții naționale. E aproape de prisos să adaug că acest fel de a gândi e o răsturnare totală a criteriului creștin de judecată. În creștinism nimic din ceea ce e natural nu are o valoare absolută. Absolut e singur Dumnezeu. Iar valorile acestei lumi sânt mai mult sau mai puțin valori după cum se raportă în mod pozitiv sau nu la absolutul dumnezeesc. O rasă bunăoară poate fi inferioară sau superioară în măsura în care geniul ei a realizat mai puțin sau mai mult din esența creștinismului. Rasismul german însă, așa cum e conceput astăzi, vrea să fie cu atât mai înalt cu cât va isbuti să se desfacă mai radical de doctrina creștină. Așa cum îl profesează d. Alfred Rosenberg profesorul Hauer, contele de Reventlow sau Ernst Bergmann, el nu e ateu, pentru că recunoaște necesitatea unei religiuni; și aici se deosebește de bolșevism, care pune ateismul principial la baza statului. Dar e anticreștin.

(…) Doctrina rasismului religios, așa cum o înfățișează îndeosebi d. Alfred Rosenberg, e sinteza forțată a unor elemente disparate, în care noțiuni din ordinea religioasă se confundă continuu cu noțiuni din ordinea politică. De altfel, aceste confuziuni nu i se pot imputa d-lui Rosenberg, fiindcă ele sânt date în complexul devenirii istorice a spiritului german. Așa bunăoară, când rasismul actual repudiază creștinismul, sub acest creștinism trebuie să înțelegem mai ales Roma ca expresie simbolică a puterii politice mediteraniene. Între Nordul germanic și Sudul romanic, istoria Europei e un continuu cutremur provocat de ciocnirile dintre aceste două forțe potrivnice.

(…) Noul rasism religios însă, spre deosebire de Eckart, e imanentist. Pentru el Dumnezeu nu se naște în om ca o vărsare din transcendent, ci geniul rasei, din el însuși, crează un Dumnezeu care să-i samene. În fond, e aceeași idee pe care o exprima impios Feuerbach când zicea că omul a creat pe Dumnezeu după chipul și asemănarea sa.

(…) Mitul nu poate avea o valoare universală. Mitul, fie că are o bază filosofică, artistică sau științifică, e un simbol poetic care sugerează ceea ce sufletul omenesc presimte, dar inteligența logică nu poate formula. Impulsul lui e religiositatea naturală de care am vorbit. Și fiindcă e o plăsmuire artistică, el poartă în mod fatal impregnată imaginea rasei care l-a creat. Pentru acea rasă, ficțiunea lui e valabilă ca un paleativ. Dar ce-au mai însemnat miturile celorlalte neamuri transportate la Roma imperială a păgânismului? Această valoare relativă a mitului o recunosc, poate fără să vrea, rasiștii, când vorbesc de necesitatea unui mit specific german care să simbolizeze religiositatea geniului nordic. Un lucru e incontestabil în doctrina rasistă: religiositatea naturală a poporului german. Prin aceasta, rasismul se deosebește de bolșevism care contestă religiositatea naturală a poporului rus. Dar se aseamănă cu el în atitudinea negativă față de creștinism. Numai că rasismul vrea să înlocuiască adevărul de origine transcendentă al creștinismului cu mitul particular al sângelui germanic. Tăgăduind caracterul revelat al doctrinei creștine, rasiștii se reîntorc la visul mitologic cu care s-au mângâiat neamurile de dinainte de Hristos.

Logica noastră omenească, atunci când nu se fundează în adevărul revelat, devine haos și nebunie.

Nichifor CRAINIC