În cercurile apropiate de Trump, nu doar că nu mai există nici o temere de război, dar există o iluzie nefondată despre puterea militară americană.

Un editorial de Alastair Crooke, publicat de Strategic Culture, pe care l-am tradus pentru citorii ActiveNews.

*

Trump:„Problema asta cu Vietnamul... Am încetat să mai luptăm pentru a câștiga. Am fi câștigat cu ușurință. Am fi câștigat cu ușurință [și] în Afganistan. Am fi câștigat cu ușurință toate războaiele. Dar am devenit corecți politic: «Ah, hai să ne relaxăm!» Chestia e că s-a terminat cu corectitudinea politică. Ca să înțelegeți bine: Câștigăm. Acum câștigăm.” Toate acestea ar fi fost ușoare – la fel ca în Afganistan...

Ce voia Trump să zică referindu-se la Vietnam?

Voia să zică: „«Noi» am fi câștigat cu ușurință în Vietnam, dacă nu am fi fost Woke și DEI [Diversitate, Echitate, Incluziune]”.

Unii veterani ar fi putut supralicita: „Știți, aveam o putere mare de foc. Puteam să-i ucidem pe toți.”

„Oricum ai lua lucrurile”, adaugă Trump, „nimic nu se compară cu forța de luptă pe care o avem, inclusiv Imperiul Roman... Nimeni nu ar trebui să vrea vreodată să înceapă un război cu SUA.”

Ideea este că, astăzi, în cercurile apropiate de Trump, nu doar că nu mai există nici o temere de război, dar există o iluzie nefondată despre puterea militară americană.

Hegseth [secretarul pentru Apărare] a declarat:

„Suntem puterea armată cea mai mare din istoria planetei, cu siguranță. Nimeni nu este nici măcar pe aproape de noi.”

La care Trump adaugă:

„Și piața noastră este cea mai mare din lume – nimeni nu se poate dispensa de ea.”

„Imperiul” Anglo-American se îndreaptă spre „declinul terminal”, cum spune filosoful francez Emmanuel Todd.

Trump încearcă, pe de o parte, să forțeze crearea unui nou „Bretton Woods” pentru a restabili hegemonia dolarului, prin amenințări, fanfaronadă și taxe vamale – sau război, dacă e necesar.

Todd crede că, pe măsură ce Imperiul Anglo-American se descompune, SUA se dezlănțuie împotriva lumii – și se devorează pe sine prin încercarea de a-și recoloniza propriile colonii (de ex. Europa) pentru a obține câștiguri financiare rapide.

Viziunea lui Trump cu privire la forța militară de neoprit a SUA echivalează cu o doctrină a dominației și a supunerii. O doctrină care contravine tuturor discursurilor oficiale anterioare despre valorile occidentale.

Ceea ce este clar e că această schimbare politică de credințele eschatologice evreiești și evanghelice. Împărtășește cu naționaliștii evrei convingerea că și ei, în alianță cu Trump, sunt aproape de dominația cvasi-universală:

„Am zdrobit proiectele nucleare și balistice ale Iranului – ele sunt încă acolo, dar am reluat controlul asupra lor cu ajutorul președintelui Trump”, se fălește Netanyahu. „Am avut o alianță clară, în cadrul căreia am împărțit sarcinile [cu SUA] și am reușit să neutralizăm Iranul.”

Potrivit lui Netanyahu, „Israelul a ieșit din acest eveniment ca puterea dominantă în Orientul Mijlociu, însă mai avem ceva de făcut: ce a început în Gaza se va sfârși în Gaza”.

„Trebuie să «deradicalizăm» Gaza – așa cum s-a făcut în Germania, după Al II-lea Război Mondial, sau în Japonia”, a insistat Netanyahu la Euronews.

Totuși, supunerea se dovedește uneori greu de obținut.

Oricum ar fi, însă, pentru a-și menține „dominația”, Statele Unite trebuie acum săacționeze în mai multe direcții, dat fiind că războiul unidirecțional împotriva Rusiei – care ar fi trebuit să dea lumii o lecție practică despre „arta” dominației anglo-sioniste – a eșuat în mod neașteptat.

Iar acum timpul presează pentru rezolvarea crizei deficitului și a datoriei americane.

Astfel – deși exprimată ca o dorință de dominație a lui Trump – aceasta provoacă puseuri nihiliste în favoarea războiului și, în același timp, fracturează structurile occidentale.

Tensiuni grave apar peste tot pe glob. Imaginea de ansamblu este că Rusia a înțeles: 1) Summitul din Alaska nu a dat nici un rezultat și 2) Trump nu este serios în dorința de a reface relațiile cu Moscova.

Acum, la Moscova, așteptările înclină spre o escaladare americană în Ucraina; o lovitură mai devastatoare împotriva Iranului; sau o acțiune punitivă, spectaculoasă în Venezuela – sau amândouă. Echipa Trump pare să se afle într-o stare de excitare psihică.

În acest peisaj în transformare, oligarhii evrei și aripa dreaptă a guvernului din Israel au nevoie existențial de America pentru a rămâne un hegemon militar de temut (exact așa cum promite Trump).

Fără bâta militară americană „de neoprit” și fără un comerț având în centru Dolarul, supremația evreiască este doar o himeră eschatologică.

O criză a de-dolarizării sau o explozie a pieței obligațiunilor – adăugate ascensiunii Chinei, a Rusiei și a BRICS – devine o amenințare existențială la adresa iluziei supremației.

În iulie 2025, Trump a spus cabinetului său:

„BRICS a fost înființat pentru a ne face rău; BRICS a fost înființat pentru a ne slăbi dolarul și pentru a elimina dolarul din poziția de monedă de referință.”

Așadar, ce urmează? În mod evident, obiectivul primordial al SUA și al Israelului este de a distruge spiritul Hamas prin înfrângere; iar dacă nu va exista o expresie vizibilă a supunerii totale, atunci obiectivul general va fi acela de a alunga toți palestinienii din Gaza și de a instala în locul lor coloniști evrei.

Acum câțiva ani, ministrul israelian Smotrich susținea că, în cele din urmă, strămutarea completă a populației palestiniene și arabe nesupuse se va realiza doar cu prilejul „unei crize majore sa al unui război mare” – așa cum s-a întâmplat în 1948, când 800.000 de palestinieni au fost alungați din casele lor.

Dar astăzi, în ciuda celor doi ani de masacre, palestinienii nu au fugit și nici nu s-au supus.

Așa că, în ciuda tuturor laudelor lui Netanyahu de a fi zdrobit Hamas, el nu i-a învins încă pe palestinienii din Gaza – iar unele voci din presa evreiască numesc Acordul de la Sharm el-Sheik „o înfrângere pentru Israel”.

Ambițiile lui Netanyahu și ale dreptei israeliene nu se limitează la Gaza: se întind mult dincolo de ea – doresc să înființeze un stat pe întregul „teritoriu al lui Israel”, ceea ce înseamnă Israelul Mare.

Definiția lor pentru acest proiect colonial este ambiguă, dar probabil că doresc sudul Libanului până la râul Litani; probabil cea mai mare parte a sudului Siriei (până la Damasc); părți din Sinai; și, posibil, părți din Cisiordania de Est, care acum aparține Iordaniei.

Așadar, în ciuda celor doi ani de război, ceea ce Israelul dorește în continuare, credeprofesorul Mearshmeier, este un Mare Israel fără palestinieni.

Profesorul Mearshmeier adaugă:

„În plus, trebuie să ne gândim la ce doresc ei cu privire la vecini. Vor vecini slabi. Vor să-și destrame vecinii. Vor să facă și Iranului ce au făcut în Siria.

„Este foarte important să înțelegem că deși problema nucleară iraniană este de o importanță centrală pentru israelieni, ei au obiective mai mari – și anume, să distrugă Iranul, să-l transforme într-un grup de state mici.

„Iar apoi statele pe care nu le destramă – cum ar fi Egiptul și Iordania – vor ca acestea să fie dependente economic de Unchiul Sam, astfel încât Unchiul Sam să aibă o influență coercitivă asupra lor.

„Deci, se gândesc serios cum să acționeze în privința tuturor vecinilor lor, să se asigure că sunt slabi și că nu reprezintă nici o amenințare pentru Israel.”

Israelul urmărește în mod clar prăbușirea și neutralizarea Iranului, după cum a subliniat Netanyahu:

„Am zdrobit proiectele nucleare și balistice ale Iranului – ele sunt încă acolo, dar am reluat controlul asupra lor cu ajutorul președintelui Trump... [Acum] Iranul dezvoltă rachete balistice intercontinentale cu o rază de acțiune de 8.000 de km. Dacă mai adaugă încă 3.000 de km, pot lovi New York, Washington, Boston, Miami, Mar-a-Lago.”

În timp ce un posibil acord de încetare a focului începe să prindă contur în Egipt, imaginea regională mai largă este aceea că SUA și Israelul par a intenționa să provoace o confruntare sunniți-șiiți pentru a încercui și slăbi Iranul.

Declarația comună UE-CCG [Consiliul de Cooperare al Golfului] de zilele trecute, privind pretențiile Emiratelor Arabe Unite de a deține suveranitatea asupra Abu Musa și a Insulelor Tunb [insule din Golful Persic care aparțin Iranului] reflectă o idee care prinde tot mai mult contur la Teheran, și anume că puterile occidentale folosesc din nou monarhiile din Golf ca instrumente pentru a provoca instabilitate regională.

Pe scurt, aici nu e vorba despre insule sau despre petrol, ci de a crea un nou front pentru a slăbi Iranul.

Iar cu toate aceste proiecte de instaurare a unei noi ordini în regiune, care să se conformeze hegemoniei Israelului, marii donatori evrei doresc să creeze o situație în care SUA să sprijine necondiționat Israelul – de aici și finanțarea importantă dirijată către media corporatiste și rețelele sociale, pentru a asigura sprijinul întregii societăți din America pentru Israel.

Comemorarea a doi ani de la 7 octombrie ridică o întrebare: Care este bilanțul?

Parteneriatul SUA-Israel a reușit să distrugă Siria, transformând-o într-un iad al crimelor intestine; ISIS a fost reînviat; sectarismul este în ascensiune; Hezbollah a fost decapitată, dar nu distrus; regiunea este balcanizată, fărâmițată și abrutizată.

Mecanismul de reinstalare a sancțiunilor împotriva Iranului a fost declanșat și, pe 18 octombrie, acordul JCPOA [de control al programului nuclear iranian] expiră.

Trump rămâne atunci cu o foaie albă pe care poate scrie un ultimatum, prin care să ceară capitularea Iranului sau o acțiune militară (dacă așa vrea).

Pe de altă parte, dacă ar fi să privim înapoi la obiectivele inițiale ale Rezistenței [Hamas înseamnă Mișcarea de Rezistență Islamică], de a epuiza Israelul din punct de vedere militar, de a crea războaie interne în Israel și de a pune sub semnul întrebării, din punct de vedere moral și practic, principiul sionismului – care conferă drepturi speciale unui grup de populație în detrimentul altuia, atunci s-ar putea spune că Rezistența – cu un cost foarte ridicat – a avut ceva succes.

Și mai important, războaiele sângeroase ale Israelului au pierdut deja simpatia unei generații de tineri americani care nu se vor mai întoarce.

Indiferent de circumstanțele uciderii lui Charlie Kirk, moartea sa a permis duhului dominației principiului „Israel First” în politica republicană să scape din sticlă.

Israelul a pierdut deja sprijinul unei mari părți a Europei, iar în SUA insistența intolerantă a lui Trump și a facțiunii „Israel First” în ceea ce privește loialitatea față de Israel și de acțiunile sale a declanșat o reacție intensă în favoarea Primului Amendament [libertatea absolută de expresie].

Toate acestea fac ca Israelul să fie pe cale să piardă America. O pierdere care ar putea fi de o importanță existențială pentru Israel, ce l-ar putea putea forța să-și reevalueze fundamental natura sionismului (ceea ce era, evident, obiectivul declarat al lui Seyed Nasrallah [lider al Hezbollah asasinat în septembrie 2024]).

Care ar fi consecințele? O emigrație accelerată – lăsând în urmă un amestec de sioniști care supraviețuiesc în mijlocul unei economii stagnante și al unei izolări globale.

Este acest lucru sustenabil?

Care e viitorul pe care îl anunță pentru nepoții lui Israel?