ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Portretul colectiv al unei generații pentru care optimismul este un lux
 
de Cornel Constantin CIOMÂZGĂ

Motto:
„Nădăjduiește în Dumnezeu și vei vedea că puterea  Lui se  află în tine.”
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Nu mai este un secret că tinerii de astăzi par mai degrabă cufundați într’o stare de pesimism tăcut decât în entuziasmul vibrant al unei tinereți, altădată plină de speranță. Mai mult decât o simplă generație, avem în față un tablou complex al unei stări de spirit, reflectând o sumă de tensiuni, anxietăți și deziluzii care depășesc planul individual, atingând profund fibra societății și a culturii contemporane. 

Cum se face oare că optimismul, odinioară motorul vital al tinereții, azi pare să se fi estompat sub umbrele unei realități tot mai dure și mai imprevizibile?

Într’un peisaj economic marcat de crize, de restricții economice severe, de instabilități și de dezechilibre delirante, unde șomajul și precaritatea atacă agresiv orice proiect de viață, tinerii se regăsesc adesea surprinși într’o cursă nesfârșită, în care așteptările și speranțele lor se lovesc de invizibile ziduri prezente pretutindeni. 

Presiunea crescândă a performanței, atât în sistemul educațional cât și pe piața muncii, nu doar că epuizează, ci subminează deplin bucuria de a visa, stinge ireversibil acea scânteie vitală care insuflă sens tinereții.

Apoi nu putem ignora mai ales influența mediului digital și a rețelelor sociale care, deși promiteau cândva o conexiune comunională fără precedent, astăzi generează și întrețin hrănind o stare general izolaționistă și de adâncă neputință. Comparațiile continue cu unii mereu mai buni și de neegalat, conjugate cu fluxul masiv și neîntrerupt al știrilor negative, ne închid tinerii într’un cerc vicios al anxietății inegociabile, livrându’le zilnic un pesimism persuasiv și contagios, proiectat pe termen nelimitat.

Pe de’o altă parte spiritualitatea, în mod special Biserica Ortodoxă, cea spre care am privit mult timp cu convingerea că ar putea reprezenta pentru tineri un posibil refugiu autentic, o ancoră de stabilitate în mijlocul furtunilor existențiale, astăzi constat, cu profundă neîmpăcare, că pentru ei, cei mulți, ea nu mai este altceva decât doar o colecție de ritualuri și un soi de veche tradiție culturală. Nu șansa fantastică a unui dialog viu cu transcendentul, nu o sursă autentică și adâncă de sens și de nădejde, care să le permită să’și poarte orice povară, oricât de grea, nu ușor, ci diferit: cu o anume unică demnitate (a se privi Hristos pe drumul Golgotei!)

Lipsa acestei culturi religioase profunde și autentice lasă mulți tineri în derivă spirituală, captivi într’o singurătate ce se va dovedi a fi, finalmente, mai ales sufletească. Chiar dacă periodic se organizează anumite evenimente cu tematici spirituale de amploare, acelea fiind mult prea episodice și cu adresabilitate "pour le connoisseur”.

Asta și pentru că, vai, paradoxal, Biserica însăși, în forma în care o cunoaștem, a ajuns să fie astăzi, în esența ei, o entitate fragilă, în nevăzutul ei mocnind nenumărate grave crize și conflicte interne. Altfel zis Biserica, în ansamblul ei, este preocupată major să’și păstreze, cât s’o mai putea, imaginea, să’și asigure supraviețuirea credibilității, cu mult mai mult decât să se dedice cauzei și condițiilor ei de unică instituție divino - umană, responsabilă de nevoile stringente ale celor pe care ar trebui să’i însoțească, păstorindu’i.

De aceea poate, pentru cei mai mulți tineri, Biserica este și va rămâne, pentru mult timp de aici încolo, un spațiu complicat și dificil, inaccesibil chiar, al cărui limbaj și ale cărui priorități par tot mai străine și chiar depășite în raport cu nevoile și cu realitatea în care trăiesc ei. 

Bătăliile ei administrative, tensiunile ei interne,  comunicarea, vai, de prea multă vreme atâta de stângace, stereotipă, șchioapă, ineficientă și, mai ales, distantă, toate acestea au construit ziduri care o separă, ca singură instituție al cărui timp ar putea fi, de toate problemele, durerile și întrebările multe și sincere ale unei generații obosită prematur.

Într’o epocă în care speranța pare a fi o monedă tot mai rară, provocarea nu este doar să vorbim despre credință ca despre un ideal abstract, ci să o descoperim vie, precum a lăsat’o Hristos, palpabilă, concretă, să o regăsim într’o formulă care să răspundă frământărilor și nevoilor concrete ale tinerilor de azi. 

Numai astfel Biserica ar putea redeveni farul care luminează orice drum al tuturor celor care, uneori,
se simt pierduți în bezna vremurilor.

Este timpul să regândim nu doar raportul tinerilor cu lumea în care trăiesc, ci și legătura lor cu credința, cu instituțiile și cu valorile care pot readuce optimismul, nu ca simplă stare de spirit, ci ca pe o forță reală de a crede, de a spera, de a schimba.

„Căci fără speranță, sufletul se usucă aidoma unei grădini fără apă.”
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Eseist, publicist și romancier, redactor șef, director, membru fondator și președinte în importante ONG-uri și asociații interne și internaționale, profesor, întemeietor și manager de unități media, al primelor radiouri particulare în anii 90, cunoscut realizator radio - tv, premiat în cadrul a numeroase evenimente culturale. Iată, laconic, o mică parte din ceea ce se regăsește în vasta biografie a scriitorului Cornel Constantin Ciomâzgă.

Despre el criticul Alex Ștefănescu avea să afirme:

"Ciomâzgă este scriitorul care oferă literaturii române contemporane nu doar o rară operă apologetică, dar mai cu seamă un gen de roman metafizic, despre libertate și responsabilitate, un gen de roman existențial de mare complexitate, cu dimensiune transcendentă și cu personaje atât de bine creionate încât par translate din realitatea imediată. Ciomâzgă este acel romancier, care are harul de a face din ficțiunea sa un autentic brocart literar, așa cum în literatura română a ultimilor o sută de ani nu prea aflăm.”