Cu înțeleaptă îndreptățire  mărturisim că „pe Dumnezeu nu este cu putință a-L vedea oamenilor”. Neîndoielnic că  astfel este și o mărturisim  prin „Duh este Domnul” iar cei care I se închină  o fac în Duh și Adevăr.” Hristos a rostit „Eu și Tatăl una suntem” și, întrupându-se a trăit   între oameni spre a le  mărturisi nesfârșita Iubire, lucrându-I voia cea bună – să mântuiască pe cei păcătoși. adică lucrând mântuirea, eliberarea de spectrul întunecat al morții. Anume ca „Biruitor al morții” s-a arătat Fiul lui Dumnezeu întrupat ca toți acei care vor crede în El să nu cunoască moartea și să aibă viață veșnică. A făcut-o împlinind întru toate voia Tatălui ceresc până la moarte și încă moarte pe cruce, preschimbând unealta morții într-una a învierii, dintr-una a blestemului în una a binecuvântării  iar din lacrimile durerii o odă a bucuriei de a fi împreună lucrători cu „Cel ce toate cu înțelepciune le-a făcut”. În indiferenta trecere a timpului, Sf. Proroc Ilie rostind  că „Dumnezeu este Viu” a izbutit să  aducă  la viață pe fiul văduvei din Nain, însă a făcut-o prin rugăciune stăruitoare la Domnul Vieții. Cum Dumnezeu se face cunoscut omului prin minuni, Fiul Său, Unul Născut. „Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii” S-a înfățișat aidoma oamenilor și când ucenicii Sf. Ioan Înaintemergătorul L-a întrebat dacă El este Cel „Trimis” sau să mai aștepte, răspunsul a fost fără nici un dubiu – să spună cele ce au văzut cu ochii lor și au auzit cu urechile lor – anume  că orbii văd, șchiopii umblă, morții învie. Învierea din morți era semnul ce nu avea cum să fie tăgăduit de nimeni așa încât prea grabnicii farisei erau reduși la tăcere și asta le-a crescut exponențial  ura până la hotărârea de a-L omorî.  Învierea din morți era proba fără tăgadă  că „împărăția lui Dumnezeu” vestită de Ioan Botezătorul era aproape.    Hristos a înviat nu unul, ci trei plecați în lumea întunecată a morții, învingând prin Iubire ura de nestăvilit a vrăjmașului. A fost mai întâi fiica lui Iair, un din mai marii cetății, o copilă de ca doisprezece ani și a făcut-o prin cuvântul Său dătător de viață. Până la Hristos nu s-a pomenit ca cineva să fi adus la viață pe vreun semen. La vremea lui, Sf. Ilie a readus la viață pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, însă a făcut-o prin rugăciune râvnitoare înălțată spre Cel pe care îl propovăduia zicând că „Viu este Domnul”. 

 

Cu adevărat însă Hristos s-a arătat biruitor al morții  izbutind să aducă nu unul ci trei oameni plecați spre tărâmul umbrelor, Mai întâi, fiica lui Iair, unul dintre mai marii cetății, o copilă de cam 12 ani, după care a urmat băiatul văduvei din Nain, și prietenul său  Lazăr, fratele Martei și al Mariei.  Readucerea la viață a lui Lazăr, plecat în veșnicie  de patru zile, a făcut posibil să se vorbească de un „efect Lazăr” , ca vindecare miraculoasă care depășește așteptările și speranțele tuturor. În toate se întâlnesc într-o zare însorită Dumnezeu, „singurul care face minuni” și credința omului în care se vădește cum toate devin posibile. Ne amintim de tatăl copilului demonizat care a cerut să-i fie însănătoșit fiul și care s-a rugat cu disperare: „Cred Doamne, ajută necredinței mele”. 

 

Pe drum spre Betania fiind. Fiul lui Dumnezeu i s-a adus vestea că Lazăr,  prietenul Său a murit și la aflarea ei „a lăcrimat”, într-o neegalată expresie a iubirii lui Dumnezeu pentru om. Nu a plecat îndată spre Betania, „casa celui sărac”,ci a lăsat anume să treacă un timp și a ajuns după patru zile  când Lazăr fusese deja înmormântat și, cum spunea  sora lui, Marta, „începuse a mirosi”. Cum numele Lazăr semnifică „Dumnezeu ajută”, răpusă de durere, Marta i-a zis: „Doamne, dacă erai aici fratele meu nu ar fi murit.” O făcea gândind la vindecările pe care Hristos le făcuse de care nu se auzise până atunci și în suflet păstra credința din care răsărise speranța că orice ar fi cerut lui Hristos se putea împlini. Răspunsul a fost cel sperat: „Fratele tău va învia”. Mai înainte, rostit-a Hristos spre luare aminte și așezat în inimă: „Eu sunt Învierea și viața; cel care crede în Mine, chiar dacă va muri va trăi…Și oricine crede în Mine, chiar de va muri va trăi”. Înainte însă „învierea” ca moarte a morții și ea în aria vremelniciei, fiindcă nu este dată de Dumnezeu și ca tot ce nu e făcut de Dumnezeu, stă „în latura și umbra morții”. Ca și altă dată, iudeii suspicioși  întrebau: „Nu putea Acesta care a deschis ochii orbului să facă așa ca și acesta să nu moară?” Întrebarea va primi răspunsul hotărât al faptei ceva mai târziu. Acum era momentul când Marta a făcut  prima mărturie publică: „Da, Doamne, Eu am crezut că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume”. 

Cei care cred cu adevărat văd slava lui Dumnezeu

Au ajuns la mormânt,  în fapt o peșteră a cărei intrare era acoperită cu o lespede și Iisus spune: „Ridicați piatra”, însemnul morții, pecete a singurei porunci dată de „Făcătorul cerului și al pământului”. Marta a ținut a-i aminti că, trecând timp, trupul era intrat în descompunere și prinse a mirosi urât. I-a amintit Fiul lui Dumnezeu: „Nu ți-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” A vedea pe Dumnezeu nu-i  dat cunoașterii prin simțuri sau  rațiune,  ci inimii ca organ al transcendentului, care are acces la taina cea  din urmă a existenței  și la  înaltul cel mai depărtat  spre care aspirăm cu dor de nestăvilit. Din iubirea-I nehotărnicită, „Cel Ce a făcut cerul și pământul cu toată splendoarea lor” a făcut posibil a-I da slavă dezvăluită  în  faptele care o mărturisesc fără putere de tăgadă. Așa a fost și de această dată, când Lazăr era deja înmormântat, iar  piatra semnifica un destin implacabil. Nimănui  nu-i trecea prin mine  ca un mort, strigat  pe nume și spunându-i limpede ce să facă, să fie auzit și, mai mult, să dea curs chemării. Mormânt este și  întunericul păcatelor săvârșite cu voie sau fără de voie, gazda nelegiuirilor noastre,  care aduc cu ele moartea. Exemplul cel mai semnificativ îl oferă Iuda, apostol fiind a înlocuit iubirea   cu ura pecetluind-o cu viclenia sărutului înveninat de trădare.

 

Întâmpinat cu stâlpări și bucurie, ca un adevărat Împărat al vieții și morții, Hristos era însă întristat, fiind departe de a împărtăși entuziasmul celor care i-au ieșit întru întâmpinare. Mai mult, la un moment dat a lăsat să-i lunece lacrimi pentru că știa prea bine ce urma. Sf. Apostolul Luca scrie că a spus: „Dacă ai fi cunoscut și tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta”. Iisus era mâhnit știind că toți aceștia care acum îi înălțau Osanale peste puțin timp, în curtea lui Pilat, aveau a striga: „Ia-L! Răstignește-L, răstignește-L!”. În sufletul Său adăpostea toată drama ce urma din săptămâna Patimilor cu întreaga ei desfășurare. Știa de trădarea lui Iuda, știa că apostolul Petru se va lepăda de El în noaptea Patimilor, știa că toți, cu excepția Sf. Ap. Ioan, îl vor părăsi că frica îi va cuprinde în ghiarele ei ca o caracatiță. Pe toate le știa până în cele mai mici amănunte – procesul nedrept, batjocura, condamnarea, tortura, cununa cu spini și moartea pe Cruce când a spus: Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul Meu. Minunate cuvinte care arată că  moartea nu este sălașul „neființei”, cum, din păcate mai auzim și astăzi. Pe absolut toate cele ce urmau le știa ca nimeni altul și de aici izvora tristețea  care-i umbrea fața. Ca „Învățător” ne ajută să înțelegem cât de efemeră este  totuși suferința. Rostul ei este de a da strălucire bucuriei ce urmează și așa a înțeles-o poetul Lucian Blaga aducându-i lauda cuvenită:

 

De mâine suntem în săptămâna Patimilor mântuitoare,  preludiu a săptămânii luminate ce va urma Învierii. El, Fiul lui Dumnezeu, fără de păcat fiind, a pătimit pentru noi păcătoșii. Acum suntem încercați de o boală cruntă, nesătulă parcă de victime. Stă însă în puterea noastră să facem astfel ca spectrul pandemiei să nu întunece bucuria Învierii, ci să ne facă mai puternici în hotărârea de a-L urma pe Hristos care, cu viața Sa, a făcut posibil să trăim adevărul cuvintelor să le uităm: „În lume necazuri veți avea. Dar, îndrăzniți. Eu am biruit lumea!”. Să facem din sufletele noastre stâlpări ale Duhului Sfânt, având puse la inimă cuvintele celor de demult fără a ne îndoi, fie și o clipă, de cuvintele Sfinților Părinți, după care ramurile de salcie pe care le aducem în casele noastre amintesc învierea lui Lazăr și anticipează învierea de obște. Salcia este astfel un simbol al biruinței pe care o are viața asupra morții, așa cum o ramură de salcie poate prefigura înverzirea copacului. Ramurile verzi semnifică puterea pe care o avem de la Părintele Ceresc  de a birui păcatul. Sf. Ioan Gură de Aur scria că  aceste „stâlpări reprezintă și cununa virtuților dobândite pe parcursul zilelor de post și rugăciune - pocăința, sinceritatea, milostenia și înnoirea noastră lăuntrică. Vlăstarele  ce îmbobocesc și ne împodobesc casa și cresc să fie bucuria reînnoită că, prin post, rugăciune și fapte bune putem redescoperi în inima fiecăruia chipul lui Dumnezeu, după care Însuși Părintele Ceresc ne-a alcătuit cu mâinile Sale și a suflat asupră-ne din Duhul Sau. Se cuvine să fim cu mai multă băgare de seamă la inima noastră acolo unde „Cel Ce a spălat lumea de rău și de păcat” spune: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”. 

             

Acum, în aceste momente mai grele pe care suntem nevoiți a le trece, când pandemia face victime și încă nu dă semne că ne părăsește, e timpul cel mai prielnic ca, retrăgându-ne în inimă spre a ne regăsi, să  fim atenți la ceasul când Hristos, trecând prin lume, va poposi la noi. De venit, o va face sigur, noi să fim atenți și rostim cu cei din veac: Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi și sfințești totul, să se însemneze peste noi lumina feței Tale, ca printr-însa să vedem lumina cea neapropiată. Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindeni ești și pe toate le împlinești, vino și Te sălășluiește întru noi și curățește, Bunule, sufletele noastre, că binecuvântat ești în veci.  Așa să ne ajute Dumnezeu!