Se rotunjea săptămâna de la Învierea lui Hristos, deopotrivă Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului și se arătase mai întâi mironosițelor care, cu o cuvioasă evlavie au venit primele la Mormântul Sfânt să facă cele de cuviință. Le-a fost dat insa  să afle mormântul gol, asa cum va fi pana la apusul vremurilor -care sunt parcă, tot mai rele. Fiul lui Dumnezeu se mai arătase și celor doi ucenici în drum spre Emaus, o cetate aflată cam la unsprezece kilometri de Ierusalim, Lor li s-a arătat ca Fiu al Omului, ca mai apoi sa Li sa descopere ca fiind  Fiul lui Dumnezeu.

 

Considerându-L străin de cetate i-au povestit cele întâmplate, tulburați cumva de spusele femeilor purtătoare de mir, ei au povestit pe îndelete cele petrecute, încrederea lor în cuvintele Mântuitorului și tulburarea pentru spusele femeilor. Au stat să mănânce și L-au recunoscut în frângerea pâinilor, amintindu-și de cuvintele: ”Acesta este trupul Meu care pentru voi se frânge”. Doar că Hristos s-a făcut de nevăzut cum nevăzut este Dumnezeu pentru noi,oamenii. L-au simțit în inimile lor, prin căldura de care erau cuprinși, cum se mărturiseau. Acum, în a opta zi,  ucenicii s-au ascuns de iudei, mai ales  că se înserase și teama se furișa mai lesne în trupurile lor. Era a opta zi, cifră ce semnifică infinitul prin cele două cercuri ca legătura dintre cer și pământ, sau infinitul răsturnat căutând parcă înaltul să-l îmbrățișeze.

Paideic am spune, Mântuitorul le-a arătat trupul fără urmă de stricăciune care putea fi pipăit ca unul firesc, moartea nereușind a-l modifica fiind în acest fel un prim pas spre credință, din moment ce era asemănător cu al oricăruia dintre apostoli, dar împodobit de slava. A reușit să intre prin ușile încuiate așa cum odinioară a mers pe apă ca și cum ar fi fost imponderabil. A reușit prin credință și Petru, dar speriindu-se a prins a se cufunda și înspăimântat a strigat: ”Doamne scapă-mă” Întinzând mâna Hristos i-a spus: ”Puțin credinciosule pentru ce te-ai îndoit ?”  Sf. Grigorie de Nisa subliniază că El nu a rămas sub  puterea morții și  s-a arătat ucenicilor când și cum a voit. ”Toate aceste întâmplări și altele asemenea sunt suficiente argumente care atestă fără tăgadă puterea dumnezeirii Sale.” Nimic din ceea ce pentru oricare dintre noi e imposibil, la Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu este posibil în orizontul nesfârșit al sublimului care parcă ne taie respirația și nu mai au nevoie de nici un argument. Mai mult, arătând urmele cuielor i-au  convins de realitatea Învierii într-o măreție imposibil a fi depășită vreodată de un muritor. A făcut-o dintr-o grijă plină de iubire sfântă știind că ochii noștri nu puteau suporta o asemenea slavă, cum nu au suportat cei trei Apostoli – Petru, Ioan și Iacob – schimbarea Sa la Față pe Muntele Tabor. Sf. Maxim Mărturisitorul scrie că aceste cuvinte au fost asemenea cu darul Duhului Sfânt și ce poate fi mai înălțător într-o lume în care, cum spunea Heraclit, totul e o luptă a contrariilor, un război neîntrerupt, gata a începe oricând un altul. Singur Hristos a reușit să aducă la ascultare contrariile, așa cum ilustrează pe larg Sf. Grigorie de Nazianz în celebrele Cuvântări teologice.

Cunoscând prea bine firea omului, le-a arătat mâinile purtând urmele de netăgăduit ale cuielor și coasta care fusese împunsă cu sulița. A făcut-o firesc spunând:”Vedeți mâinile și picioarele Mele că acesta sunt. ”Pipăiți-Mă și vedeți că un duh nu are trup și oase, așa cum vedeți că am Eu.” O făcea încă odată pentru a recunoaște inseparabilitatea Cuvântului cu Trupul care dimpreună mărturisesc pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, al cărui Trup înviat este unul și același cu acela dinaintea Răstignirii. Parcă și noi simțim ceva din bucuria  ucenicilor. Sf. Ioan Gură de Aur și toate aceste lucruri i-au condus pe ei la o credință și mai cucernică. Pentru că, de vreme ce au avut un război neîncetat cu evreii, El repeta neîncetat pacea Mea să fie cu voi, dăruindu-le mângâiere pentru a echilibra dezbinarea. Și astfel, acesta a fost primul cuvânt pe care l-a spus după înviere  și asemănător, Pavel continuă să spună, harul și pacea să fie cu tine). Femeilor, totuși, El le dă vești de bucurie, fiecăruia în situațiile lor: bărbaților, le-a dat pace din cauza războiului din cugetele și inimile lor  în timp ce femeilor le-a dat bucurie din cauza durerii lor. Apoi punând la o parte toate lucrurile dureroase, El anunță biruința crucii, care de fapt aceasta a fost pacea.” Apoi le mai dăruiește misiunea apostolatului: ”Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi” Faptul că o face,  nu-L micșorează, nici pe departe  pe El ca Fiu, ci spune că ceea ce vrea El să fie înțeles aici nu cu puterea Celui ce trimite, ci  cu dragostea Celui ce a fost trimis. De aceea, El spune: așa cum Tatăl - nu Domnul - M-a trimis pe Mine, așa și Eu vă trimit pe voi. Cu alte cuvinte, Eu nu vă mai trimit de acum cu autoritatea unui stăpân obișnuit să poruncească la tot pasul, ci cu întreaga  afecțiune a  unuia care  iubește. Adaugă.” Vă trimit pe voi să îndurați foamea, să suferiți povara lanțurilor, mizeria închisorii, să purtați toate tipurile de pedepse și să suferiți moarte amară pentru toți: dintre care milostenia și nu puterea, poruncește în sufletele oamenilor. Tot Mântuitorul învață că acela care vrea să fie stăpân și fie slujitorul tuturor că ”și Fiul Omului nu a venit să i se slujească, ci să slujească.”

 

Cu aceste cuvinte, El îi învăța cine este Dăruitorul și Împărțitorul tuturor acestor bunuri. Suflarea Sa îi convinge să nu aibă nici o îndoială despre aceasta, pentru că trupul a fost creat la început imobil și neînsuflețit, dar apoi a primit viața pe care nu o avea în sine însuși când sufletul a intrat în el prin suflare, așa cum a spus fericitul Moise. După ce Iisus a suflat peste ucenici, menționează Duhul Său pentru a arăta că, așa cum atunci nimic nu a împiedicat trupul să trăiască, chiar dacă nu avea prin posesie firească viața, pe care sufletul prin intrare i-a dat-o, așa și acum, trebuie să se creadă că trupul ființelor umane a fost făcut nemuritor prin înviere, pentru că Duhul care îi dăruiește această forță este deosebit de puternic. Atât de puternic încât apostolii mai întâi, apoi martirii știuți și neștiuți au înfruntat chinuri greu și de imaginat cu curajul credinței și speranța în biruință.  Hristos Însuși a spus: ”În lume, necazuri veți avea. Dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.” A biruit-o cu arma imbatabilă a Iubirii care face din jertfă  cununa sfințeniei. O tradiție spune că sfârșitul lumii va fi atunci când numărul sfinților va fi egal cu acela al îngerilor căzuți.  Putere primesc de la Duhul Sfânt încă de pe acum spre a înfrunta amarul unei vieți de jertfă, a muri pentru Hristos fiind o demnitate de neegalat între cele ale vieții. Exemplul desăvârșit îl dă tot Hristos care cu brațele întinse pe cruce s-a rugat: ”Părinte, iartă-le lor că  nu știu ce fac.” Acum, trimițându-i în lume pe apostoli, îi făcea mesageri ai păcii Sale, una a iubirii care este, prin excelență a iertării.

S-a întâmplat însă că atunci apostolul Toma nu era între ei când Mântuitorul a spus toate prin câte va trece, dar îl iubea într-atât încât a putut spune ”Să mergem să murim cu El”. A ajuns abia în cea de a opta zi și a spus că nu va crede în Învierea Lui Hristos decât dacă îi va pipăi cu mâna însemnele cuielor și ale suliței. Ca Fiu al lui Dumnezeu, Iisus a intrat prin ușile închise și le-a dăruit pacea Sa. Apoi, fără un cuvânt în plus. l-a invitat pe Toma să pipăie coasta lui și să pună mâna pe rănile mântuitoare. De văzut, văzuse, era nevoie să pipăie și să pună mâna, adăugând imaginii bidimensionale tridimensionalitatea corporalității ca astfel să se încredințeze că nu este nălucă. Nu știm dacă a făcut cele spuse de Hristos sau i-a fost îndeajuns faptul că îi fuseseră citite  gândurile. Știm însă că s-a închinat : ”Dumnezeul meu și Domnul meu” – Ziditorul și stăpânul meu, Cel care m-ai făcut din pământ cu mâinile Tale și mi-ai dăruit Duh sfânt din Duhul Tău. 

Ca învățătură, Hristos spune: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei care nu m-au văzut și au crezut. Și așa este câtă vreme de la Sf. Pavel știm că credința vine prin auz și că Însuși Dumnezeu ”a zis și s-a făcut, El a poruncit și s-a zidit”. Puterea rostirii, a cuvântului este a logosului ce vine de la Dumnezeu. Evanghelistul Ioan ne încredințează că ”La început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El. În El era viața, și viața era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o.” A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toți să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume. El era în lume, și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. ”Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.”. 

Apostolul Toma, pe nedrept  totuși numit necredincios,  ne aduce în fața unei fericiri speciale – a celor care cred fără să vadă – credința fiind un înainte-mergător cum pocăința este pentru împărăția cerurilor. În Noul Testament se dau numeroase exemple  de vindecări miraculoase datorate credinței de felul celeia care l-a făcut pe tatăl tânărului demonizat să se roage: ”Cred Doamne, ajută necredinței mele.” Credința singură face posibilă împăcarea contrariilor, armonizarea lor, cum tâlcuiește atât de profund Sf. Grigorie  de Nazianz când vede în Hristos o sublimă pace între contrarii. Mai aproape de noi, Ioan Ioanolide  scrie că: ”Deși abstractă, credința e concretă; deși pare imposibilă, credința e reală. Deși pare grea, credința e ușoară: Deși pare oarbă, credința e lumină. Deși are origini divine, credința se împlinește prin oameni. Deși are o escatologie transcendentă, credința se plinește pe pământ în prezentul istoric”. 

 

Mai presus de toate, e un dar făcut de Dumnezeu îndată după căderea primilor oameni care a făcut pe Adam să răspundă întrebării ”Unde ești Adame?” cu ”aici”, locul de unde, oriunde am fi, putem urma lui Hristos care cheamă în veci: ”Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” S-o facem si noi cu unul din sfinții închisorilor comuniste - Valeriu Gafencu.