Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor

Proorocul Isaia, Evanghelistul Vechiului Testament, scria că Mântuitorul a ”luat asupra lui suferințele noastre și neputințele noastre le-a purtat” și asta vedem cum nu se poate mai bine în toată vremea și la tot pasul - de la potolirea furtunii pe mare la cele trei învieri – a fiicei lui Iair, fiul văduvei din Nain și a prietenului său Lazăr. Între ele vindecarea demonizaților ocupă un loc special pentru că vedem până unde ajunge vrăjmășia răului care atacă ceea ce are omul mai de preț - chipul lui Dumnezeu după care a fost făcut și asta este vizibil. Totodată vedem puterea biruitoare a lui Hristos de care se tem și ascultă până și demonii. Demonizarea este un fel de scindare, o ”rupere a minții” pe care anticii o asociau diavolului obsedat de dorința de a despărți pe om de Dumnezeu pentru totdeauna. Gândul lor ascuns e a-l face să-i slujească doar lui, prea bine știind că omul nu poate sluji deodată la doi stăpâni; lui Dumnezeu și lui Mamona. Foști îngeri, demonii nu se pot împăca de fel cu gândul că omul a fost mântuit de Însuși Fiul lui Dumnezeu, iar ei sunt pedepsiți pentru de-a pururi împărăția întunericului chiar dacă pot lua uneori și chip de lumină. Ce anume determină exact această maladie , azi de o răspândire alarmantă nu se cunoaște nici astăzi cu precizie. Pe atunci erau considerați ca fiind demonizați, aflați sub influența diavolului - de la diabolon despărțire a întregului, cam ceea ce numim astăzi personalități multiple. Interesant că, deși foarte veche, studiată intens, personalitatea multiplă nu e deplin cunoscută datorită numeroaselor manifestări, cercetătorii avansând ipoteza că ar fi vorba de o combinație de genetică, chimie a creierului și mediul înconjurător. Asta se poate înțelege din cele scrise la un celebru spital de specialitate: ”Cei ce sunt aici, nu sunt; cei ce nu sunt aici, sunt”


Evanghelistul Matei scrie de doi demonizați și Luca doar de unul, apoi se vorbește de două localități, însă nu este vorba de o eroare, pentru că ținutul Gherghesenilor unde erau stâncile de pe care s-au aruncat porcii ținea de orașul Gadara. Se petrecea în primul an al propovăduirii lui Hristos, la Capernaum și a considerat necesar a merge în ținutul Gadarei unde oamenii erau terorizați de un demonizat care înspăimântase tot ținutul – nu avea haină, era nespălat, într-o continuă agitație, nu suporta să locuiască în casă și bântuia printre morminte, locul predilect diavolului pentru că acolo se desfăta cu imaginea celor morți. Își alegea victimele la întâmplare, oricine putând a-i cădea în mreje. El nu are curajul să-și arate singur chipul care ar înspăimânta pe oricine și ar fugi, deși nu chiar așa… De ce îngăduie, în atari situații Domnul ca demonii să atragă oamenii? Nu o face pentru că ar dori suferință pentru om, ci ca el singur să ajungă la această concluzie în virtutea libertății care i-a fost dăruită dintru începuturi. Demonii, văzându-L pe Hristos L-au recunoscut și, mai mult au prins a se ruga, o rugă ciudată – în prima parte pare a-i cere socoteala că a venit înainte de vremea pe care o știau pre bine. Știind însă că Fiul face voia Tatălui au spus: ”Rogu-Te nu ne chinui”. Atât puteau face și nimic mai mult, câtă vreme credința lor e una cunoscătoare, nu făptuitoare, deci, după spusa Sf. Ap. Iacob, credința fără faptă, este moartă. Prezența lui Hristos era un chin pentru ei fiindcă își vedeau zădărnicia lucrării, cum anume Mântuitorul restaura omul prin Cuvântul dătător de viață și fiecare minune sau pildă sau doar cuvânt dă o cheie pentru ceea ce urmează a ni se întâmpla într-o prefacere a trecutului în prezent și a acestuia în viitor.

Credință cunoscătoare, credință mântuitoare

Într-adevăr, demonul se roagă în semn că are credință, dar numai una dijmuită fiind doar cunoscătoare, nu lucrătoare în timp ce Hristos, făcând ”voia celui ce L-a trimis” are și puterea necesară lucrării de aceea îl și zdrobește îndată. De altfel, istoria umanității arată cu prisosință cum o putere se impune prin frică și prin teroare, folosite și azi ca forme de manipulare, urmate de imitație, care propagă undele panicii și, nu odată, le amplifică. De intrat, demonul intră în om prin păcate și pentru aceea Sf. Isaac Syrul spune. ”dacă afli un păcat la fratele tău, acoperă-l cu mantia iubirii tale”. Aceasta nu poate fi asimilată nicicum cu acea ”învoială la păcat” fiind făcută din iubirea mustrătoare de care vorbea David: ”Dumnezeu pe cine iubește mustră”, nu-l poate lăsa în păcate și-l aduce cu înțelepciunea iubiri Sale pe drumul cel drept. A mustra însă în fața semenilor fără discernământ, nu odată mai mult pentru a arăta puterea putere este tot o lucrare a diavolului. O acoperire a lucrării diavolești este și înălțarea de sine pentru a-i înjosi pe frații tăi ca vrăjmașul să-și facă o cale în sufletul omului rămas descoperit și fără apărare. Sufletul care l-a primit și s-a făcut gazdă diavolului este hărțuit tot timpul, nu-și găsește astâmpăr, umblă de acolo-colo, are haine murdare, mereu agitat, nu are odihnă, pe care omul o poate găsi numai la Dumnezeu. Dacă, prin rugăciune, post și bună făptuire facem din suflet casă a Domnului, atunci cunoaștem dulceața odihnei întru El și trupul ne este ca o biserică în care mintea este liturghisitor.

Demonizatul, dimpotrivă nu are stare ca acest bărbat, hărțuit în permanență, nu primea să locuiască în casă, care în cele din urmă este Casa lui Dumnezeu Biserica, unde rugăciunea luminează. Și casa fiecăruia poate fi chilie de mănăstire unde, după cuviință fiecare își face pravila sfințind-o și sfințindu-se pe sine, când putem simți cum cerul, câte e de mare coboară binecuvântând-o. Legătura noastră cu Domnul și Dumnezeul nostru poate fi permanentă cum este a celor care fac rugăciunea inimii: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”. Când faci o muncă fizică sau când mergi mai ales e lesne, dar când faci o muncă intelectuală e mai dificil, dar asigura Părintele Stăniloae că după ce te obișnuiești poți simți cerul pe pământ. Cuvântul de ordine e stăruința ca să nu întrerupem lucrul rugăciunii și să-l ducem până la capăt, altfel, întreruperile ne fac să suportăm mai greu rugăciunea și să ne aflăm mințindu-ne pe noi înșine. Mai aflăm că demonizatul”se tăia cu pietre”. Un Părinte îmbunătățit spunea că fiecare cuvânt al lui Dumnezeu este ca un cuțit cu două tăișuri și trebuie lucrat cu mare grijă până simți cum înțelesul pătrunde până în adâncul inimii ca să rodească. Suntem mereu pe un drum pe care nu există popas – ori urcăm , ori coborâm suntem într-o alertă iar dacă despărțim gândul de Dumnezeu riscăm a cădea în prăpastie. Aici se afla demonizatul și singura lui șansă era să urle ca să-și facă simțită prezența pe marginea prăpastiei. Aici în fața hăului ce se deschidea în față-i nu mai avea ce spune…

Singura mântuitoare e frica de Dumnezeu

Dar înainte? Oare a găsit să aducă slavă și mulțumită lui Dumnezeu pentru toate și s-o facă mereu sau ne asemănăm celor cinci leproși care, curățându-se nu au găsit de cuviință mulțumit lui Dumnezeu. Ei s-au vindecat, dar numai cei care s-au întors să mulțumească s-au mântuit; vindecarea poate fi urmată de o recidivă, mântuirea este eliberare totală.Ca Fiu al lui Dumnezeu, Hristos vindecă de toată boala și neputința, ca Învățător dă povață ca atunci când facem o faptă bună s-o facem înșine, nu prin intermediari, s-o facem cu luare aminte, fără grabă dar și fără zăbavă. Desăvârșit în fața lui Dumnezeu și spre slava Lui și nu orice lucru facem, ci doar numai acela pe care îl dăruim, spunând ca Apostolul Pavel care spunem că având toate cele trebuincioase de la Dumnezeu, nu avem a ne lăuda înșine, ci a-L slăvi pe Dăruitorul celor bune, văzute și nevăzute

Cu această minune, Hristos a alungat frica de toate nălucirile posibile pentru că rămână singura frică ziditoare este de Dumnezeu și de aceea îl lăudau și slăveau zicând: ”Prooroc mare s-a ridicat între noi și Dumnezeu a căutat la poporul Său”. Nu cutezau spune mai mult pentru că ”nici cu gândul nu gândeau” că ar fi fost Însuși Fiul lui Dumnezeu, Și totuși, Hristos a adus în lume Viața și Adevărul care ne face liberi iar farisei I-au luat viața în chipul cel mai crunt, arătându-se mai răi chiar decât diavolii, dezvăluind răutatea absolută ce dădea urii forță distructivă. Cunoașterea lor era spre zădărnicie și moarte, condamnată din start pieiri cum a fost Iuda care s-a făcut ”fiu al pierzării” făcând ceea ce nici diavolii nu cutezaseră – a aruncat banii și s-a spânzurat. A dezis cel mai prețios dar și nu a mai avut de ales, rămânând pe vecie condamnat de sine însuși. Prooroci toți au rămas vii în istorie și în inimile oamenilor în timp ce fariseii au dispărut, rămânând doare numele ca o ”clătinare de cap” pentru vecie iar al lui Iuda ca fiu al pierzării.

Vestirea Noului Legământ

Demonii s-au rugat de Hristos să-i trimită în porci, animal damnat de iudei, care, în fapt, nici nu ar fi trebuit să fie acolo, iudeii având interdicție a mânca din carnea lor. Hristos a făcut-o spre învățătură pentru a arăta tuturor că sfârșitul păcatului este moartea. Nu doar moartea omului ci și a lui însuși. Mai departe, în șirul logic al faptelor, vedem cum păzitorii, cei care aveau în grijă porcii , au plecat și au dat de veste în cetate și prin împrejurimi cele întâmplate. Vesteau faptul că Vechiul Legământ s-a deschis, odată cu Hristos spre Unul Nou pentru că Fiul lui Dumnezeu ”Unul Născut din Tatăl” a spus: ”Eu sunt Calea Adevărul și Viața” și a completat: ”Eu sunt învierea și viața; cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”. Hristos, ”înviind mintea” ucisă de demoni i-a spus să meargă ca ”casa sa”, iar el părăsind casa morții s-a îndreptat spre ceea ce a devenit casa și o și a noastră – Biserica instituție divin-umană. Aici, în acest ”laborator al veșniciei” învățăm că trupul nu este, nici pe departe și în nici un fel mormânt pentru suflet, ci un templu al Duhului Sfânt prin care avem după vorba unui Sfânt Părinte, ”înțelegerea frumuseții cerului și al pământului, a drumului soarelui, a rotunjimii lunii, a bunei podoabe a stelelor, a schimbării orelor, a mersului Dumnezeului celui Sfânt și Bun…a curăției și sfințeniei”. Să nu fim ”păzitori ai porcilor” ci a credinței drepte a strămoșilor care ne-au dăruit-o odată cu viața”. Altfel spus, să fim după cuvântul Sf. Ap. Andrei, vestitorul dreptei credință pe aceste meleaguri: ”nu suntem ai vremii ca să fim dizolvați de timp…suntem ai Binelui prin care lăsăm la o parte ceea ce este rău; ai celui Drept prin care respingem nedreptatea,,, al Celui Îndurător prin care respingem neîndurarea; ai Mântuitorului prin care am recunoscut pe distrugător; ai luminii prin care am înlăturat întunericul; al celui Unu prin care am înlăturat pe cei mulți…ai Celui care dăinuie prin care vedem ceea ce nu dăinuie”.

Cu suflet simțitor a toate spre lumină, medicul isihast și poetul mărturisitor în temnițele comuniste vorbește în numele gardienilor de ieri și de azi: ”Dincolo de toate eternitățile stai Tu / Și toate eternitățile cu osândiții lor târâș / Se-ntorc și se revarsă în Tine”