Pilda talanților este cuprinsă între cele care descriu împărăția lui Dumnezeu despre care Sf. Ap. Pavel spune că nu este mâncare și nici băutură, ”Ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt…Drept aceea să urmăm cele al păcii ți ale zidirii unuia de către altul”. Hristos însușii ca Fiu al lui Dumnezeu spune că a venit să slujească nu să i se slujească și aste este limpede ilustrat de Învățătura Sa de o profunzime neîntrecută decât de minunile pe care le-a făcut cum nu s-au întâlnit până atunci și nici de atunci încoace. În felul lor, aceste pilde sunt adevărate îndemnuri la o profundă cunoaștere de sine pentru a afla și face lucrătoare acele trăsături de personalitate care să ne reprezinte ca vrednici urmași ai lui Hristos cu deosebire în împlinirea poruncii celei noi – a iubirii unuia față de altul. Aceasta este în adevăr una a păcii – a celui pe care ne-a dăruit-o Hristos posibilă prin armonizarea relațiilor dintre oameni ca recuperare a realității în diversitate. Așa pacea devine o împlinire adevărată și nu doar un nobil deziderat sau, mai rău, o vorbă deșartă.

Responsabilitatea – măsura libertății

Mai întâi aflăm cum un om ca oricare dintre noi, dorind să plece a chemat la sine pe cei care îi slujeau și, mai întâi, le-a dăruit fiecăruia câte o sumă de bani pe care s-o folosească după propria-i chibzuință. Niciunul dintre ei nu a rămas fără plată, semn că tot omul are o înzestrare a sa pe care să o sporească  în deplină libertate. Aceasta poate fi echivala cu acea cunoaștere de sine la care îndemna încă Socrate și care, în acest context e a descoperi în tine chipul lui Dumnezeu după care suntem creați lucrând asemănarea cu el. Ne amintim că într-una dintre poeziile lui Blaga, Magdalena, femeia desfrânată care striga  după Hristos: ”și-n mine Dumnezeu” făcând ca Mântuitorul să afirme: ”O, soarele, divinul, strălucește și atunci când se-oglindește în noroi. Există în zestrea spirituală nativă o tainică bucurie de a fi de folos semenilor, semn că Părintele Ceresc lucrează dimpreună cu acei care-i fac voia. O spunem direct în rugăciunea Tatăl nostru cerând ca voia Lui să se facă ”precum în cer, așa și pe pământ” – dacă în cer o fac îngerii, pe pământ se cuvine a o face oamenilor, șansă pe care o au doar ei și pe care o invidiază demonii, îngerii căzuți pentru totdeauna. Aceste daruri mai sunt și bunul început al bunei înțelegeri dintre oameni care, astfel, din ființe ”către moarte ” devin ființe spre înviere”. Uniformizarea ar duce la încremenirea în clipă care astfel ar deveni suficientă sieși, incapabilă să evolueze. Pe noi însă Hristos ne cheamă în veac: ”Fiți buni cum Tatăl vostru cel ceresc, Bun este”, E, însuși prin ceea ce a făcut în petrecerea Sa pe pământ arătând cum nu se poate mai concret cum să o face. Întrebat dacă El este Cel așteptat sau nu, Hristos a răspuns prin fapte concrete: orbii văd, surzii aud, șchiopii merg iar săracilor li se bine-vestește.

Aducătoare de bucurie întru Domnul, darurile se îngemănează cu responsabilitatea și asta dintru început când Hristos întreabă pe Adam: ”Unde ești?” Cum darurile sunt diferite, la fel și responsabilitățile în consonanță cu ele, expresie a Înțelepciunii totuna cu Iubirea la care suntem chemați și în virtutea căreia ne recunoaștem ”mădulare ale lui Hristos”. Ele ne fac să spunem ca odinioară David: ”Cât de minunate sunt darurile Tale Doamne. Toate cu înțelepciune le-ai făcut. Înțelepciunea este atributul finalității după felul în care sunt înmulțiți talanții prin contribuție proprie. Astfel, cel care a primit cinci talanți, înmulțindu-i a primit zece, dublul lor; cal care a dublat numărul, a primit patru talanți pentru care au fost răsplătiți urmând a intra în împărăția cerurilor: ”Bine slugă bună și credincioasă, peste puține, peste multe te voi pune. Aici e bucuria adevărată pentru că plata este în ceruri, nu în cele prea trecătoare ale pământului, ci în acelea ale nemuririi. Spre deosebire de plăcere care urmează satisfacerii unor nevoi trupești, bucuria este darul primit de cei își înmulțesc talanții spre binele semenilor. Ei nu sunt ”buni”, pentru că Bun este doar Dumnezeu, ei lucrează binele făcându-se părtași veșniciei și luminii. Așa se dorea pe sine misticul Blaga când scria ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”…”întocmai cum cu razele ei albe, luna nu micșorează, ci tremurătoare sporește a lumii taină…/și tot ce-i neînțeles se schimbă-n neînțelesuri și mai mari sub ochii mei/căci eu iubesc și flori, și ochi și buze și morminte”.

Dăruirea de sine – talantul cel mai de preț    

Ca într-o progresie nesfârșită, cultivarea darurilor aduce cu sine responsabilitatea în afara căreia libertatea ar fi schiloadă și ar sfârși în groapa pe care și-ar face-o singură. Omul este om nu pentru că își dă propria măsură, ci întocmai cu felul în care o poate depăși: ”Oricărui i s-a dat mult, mult i se va cere și cui i s-a dat mai mult, mai mult i se va cere”. Dreptatea lui Dumnezeu constă în faptul că nu cere cu nimic mai mult, că așteaptă și cere a fi roditor pe măsura darurilor primite și se bucură atunci când o vede în plenitudinea ei în vrednicia de care se arată pusă în slujba semenilor. Hristos Însuși spune că a venit să slujească, nu să i se slujească arătându-ne că bucuria resimțită este consecința legică a dimpreună lucrării cu Dumnezeu. Altfel spus, ei sunt vrednici de bucuria Stăpânului, dacă nu precupețesc nimic pentru a-și duce de crucea proprie fără a se îndoi că Domnul îi dă fiecăruia crucea pe potrivă. O parabolă uitată povestește despre omul care era tare mulțumit știindu-l aproape de el pe Dumnezeu și avea mereu în față urma pașilor împreună parcurși. La un moment dat însă nu a văzut în față-i decât doar o pereche de pași care l-a întristat nespus făcând a-i spune Celui ce ”singur este Bun” năduful său. Atunci, L-a auzit pe Domnul: O copile drag, pași ce-i vedeai erau ai mei purtându-te pe tine”. Domnul e mereu cu noi și de nu ne dăm seama e din vina noastră, a miopiei noastre spirituale, tot una cu mândria, mama tuturor viciilor.

Cel din urmă a primit doar un talant, am spune că avea cel mai puțin de făcut față de ceilalți, dar nu a fost așa, ci s-a grăbit a-l îngropa și, mai mult a iscodit o motivație, care s-a întors împotrivă-i ca un arc strâmb, căci Stăpânul i-a spus pe față adevărul despre sine: ”Slugă vicleană și leneșă, știai că secer unde nu am semănat și adun de unde nu am împrăștiat?”  Mai întâi viclenia cea folosită spre a scuza lenea și așa îi și răspunde stăpânul: ”Se cuvenea ca tu să pui banii mei la zaraf și eu venind aș fi luat ce este al meu cu dobândă.” Făcându-ne cu propriile mâini din pământ, suflând peste el din Duhul Său, Domnul așteaptă ca omul să i se asemene și ca iubire pentru celălalt, milostivirea spre care și îndeamnă și pilduiește nu odată. Ne amintim doar de samarineanul milostiv care, străin de cetate, s-a oprit din drumul său, a ajutat pe cel bolnav, l-a dus la un han unde l-a lăsat în grijă spunând că tot ceea ce va cheltui în plus îi va fi achitat. Înmulțirea talanților nu este doar pricepere și onestitate, ci și milostenie a cărei valoare o recunosc medicii devotați când spun că ai ”tratează” și Domnul vindecă. Prea bine o știa David care și mărturisea: ”De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc/De n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar  ar priveghea cel ce o păzește.”

Se cuvine dară ca. La darurile primite de la Dumnezeu, binecuvântându-L. să aducem dăruirea de sine, din acea împărăție a cerurilor care, cum spune evanghelistul medic și pictor Luca este în noi înșine. Ea este împărăția  care dăinuiește prin dăruire făcându-ne, ”contemporani cu veșnicia„ cum spunea poetul și medicul martir Vasile Voiculescu. E o altă filiație a spiritului dăinuitor ce transcende vremelnicia făcând-o să-i slujească întru biruința Luminii apărută în lume prin rostirea lui Dumnezeu. Este printre puținele aprecieri cantitative marcând convertirea cantității în calitate prin slujirea unui ideal ce o modelează spre împlinire.

Multe și felurite sunt prilejurile de bucurie pe care Domnul le dăruiește fiecărui om spre a ne învăța că nu există o autentică împlinire de sine fără slujirea iubitoare a semenului. Astfel se postulează iubirea ca sublim al cunoașterii în așteptarea vremii când ne vom vedea față către față. O coincidență, pe care am putea-o numi semnificativă, face să ne asociem poetului Vasile Militaru împărtășindu-i crezul:

Un virus capătă putere

Ca să coboare oamenii-n mormânt

Între savanți și doctori e tăcere