ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!

Dacă am fi mai atenți la mersul vremii spre veșnicie, am putea mărturisi cu sufletul îngenuncheat și mintea plecată odată cu Psalmistul: ”Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut.”

Depășind știința pe care și-o asumă, înțelepciunea merge mai departe parcă la pas cu versurile eminesciene – ”Vreme trece, vreme vine/toate-s vechi si noua-s  toate/ Ce e rău și ce e bine/Te întreabă și socoate”. E un rost în toate și o întrebare în fiece cuvânt ce se dăruiește într-un sens anume descifrat până și acolo unde nu pare a fi. Citim în Cartea Sfântă cum Duhul Sfânt, ”ce de la Tatăl purcede” era dintru începuturi când se plimba peste ape. Și dacă ”împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit” ca unime treime și treime unime este pentru că astfel se poate institui armonia ca recuperare a unității din diversitate, fiecare dintre noi închinându-ne întru mărturisire în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, ”treimea cea de o Ființă și nedespărțită”. Sfântul Simion Noul Teolog scrie că ”precum o lampă, având feștilă și plină fiind de ulei , rămâne în întuneric atâta timp cât nu este aprinsă, așa și sufletul este stins și întunecat până ce nu-l aprinde lumina și harul Duhului Sfânt”. Că fiecare om este înzestrat cu această bogăție prin care se recunoaște ca ”homo sapiens” prea bine o vedem în expresia frecvent folosită când omul pășește în lumea umbrelor și când spunem ”și-a dat duhul”. Într-o rugăciune pentru bunul sfârșit al vieții cerem să avem ”minte întreagă și suflet curat” ca în liniște și pace să putem spune ”Doamne în mâinile Tale îmi dau sufletul meu”. Și ce poate fi mai demn pentru om decât să se recunoască ca fiind făcut după chipul și asemănarea ”Celui ce toate cu înțelepciune le-a făcut, ca o încununare a Creației!

În Duhul Sfânt  recunoaștem pe Dumnezeu- Iubire, care până într-atât a ținut la om, încât după căderea în neascultare i-a fost dăruit ca tot cel ce crede să aibă viață veșnică, depășind hotarul vremelniciei și regăsindu-se în taina iubirii ”care nu cade niciodată” cum încredințează Apostolul neamurilor. Prin Duhul Sfânt. Domnul a revărsat daruri nenumărate ce l-a făcut pe Psalmist să spună: ”Îți mulțumesc, Doamne, că m-ai făcut o ființă atât de minunată și prin EA suntem dăruiți să lucrăm asemeni ca Dumnezei” Se întreba odinioară Împăratul după ce mărturisea: ”Cunoașterea Ta este mult prea minunată pentru mine/puternică este și nu o pot ajunge/ De la Duhul Tău unde mă voi duce?/Și de la fața Ta, unde voi fugi/De mă voi sui în cer, Tu acolo ești/De mă voi coborî în mormânt de față ești/”…Și am zis: Da, întunericul mă va copleși/ și-n desfătarea mea chiar noaptea va deveni lumină/căci cu Tine întunericul nu va fi întuneric/Și noaptea ca ziua va lumina/Întunericul și lumina, la Tine, Doamne, sunt totuna. Sf. Grigorie de Nazianz ne vine în ajutor tâlcuind: ”Dumnezeu e pretutindeni; păcătosul nu poate scăpa de El, dreptul îl caută pretutindeni”. Expresie nemijlocită a înțelegerii lui Dumnezeu ca Iubire, Duhul Sfânt se recunoaște și în darurile pentru fiecare om, acei ”talanți” care apoi, prin lucrarea asemănării cu Părintele Ceresc, se înmulțesc și astfel omul sfințește numele lui Dumnezeu pe pământ cum îngerii o fac în ceruri. Iconomia divină transpare felul în care oamenii primesc totul pentru înmulțirea acestor daruri făcând ”voia Tatălui ceresc”. Între ele, deosebim darul de a vorbi în limbi, primit chiar în ziua cincizecimii prin care gândul își plinește vocația rostirii, vorba se înnobilează făcându-se  tâlc și dialogul prilej de bună înțelegere spre împreuna lucrare a voii lui Dumnezeu pentru care de la Părintele Luminilor primim toate cele necesare. Între ele amintim darul facerii de minuni, darul profeției, al înțelepciunii, al cuvântării, al răbdării, al păcii lăuntrice, al credinței și speranței și, cu osebire, darul iubirii de Dumnezeu și de oameni.         

Coborârea Duhului Sfânt este marea sărbătoare a darurilor care trimite la timpul când Domnul l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa. Când cei lipsiți de credință urăsc sau defăimează adevărul lui Dumnezeu spunem că el ”hulește” Duhul Sfânt, Duhul Adevărului. Dimpotrivă , mărturisirea lui deschisă aduce iertarea păcatelor cum o arată în gradul cel mai înalt tâlharul de pe Cruce când recunoaște că pentru păcatele lui a fost pedepsit și se roagă; ”Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta”. În Sfânta Liturghie rostirea acestor cuvinte este urmată de intonarea celor zece fericiri, în esență, o prefigurare a Împărăției lui Dumnezeu care ”nu este de pe această lume” și urmează a fi actualizată prin ascultarea credincioșilor care astfel se pot numi pe drept cuvânt ”fiii” și pot spune ”cu îndrăznire fără de osândă lui dumnezeu ”Tată”. Pildă desăvârșită ne este Hristos, deopotrivă, Fiu al lui Dumnezeu și Fiu  al Omului, care mărturisește că ”mâncarea Lui este a face voia Tatălui”.

Cel care hulește numele Domnului are aproape mai multe păcate decât cel care le face concret prin nesocotirea uneia sau a mai multor porunci. A ”huli numele Domnului” este atunci când atribuită diavolului, așa cum, bunăoară, făceau fariseii când spuneau despre Hristos cum că scoate demonii cu Domnul demonilor – ”cu domnul demonilor scoate demonii”.O hulă nu mai puțin vinovată este sinuciderea pentru că viața  ne-a fost dăruită spre a trăi, Dumnezeu nefiind autorul morții. Mai mult, El, lăsând nealterată libertatea, a atras atenția primilor oameni să ”nu mănânce din pomul cunoasterii binelui si raului” Fiind in Rai, cunosteau binele , nu si raul, definit de Sf. Vasile cel Mare ca absenta a Binelui     

Există o spirală a căderii în hulă  pe care o întâlnim la Iuda care l-a trădat pe Iisus înlocuind sărutul păcii cu acela al trădării. Ca și cum nu ar fi fost îndeajuns, si-a recunoscut vinovăția,  fără a se pocăi, fiind nevoit, în cele din urmă să se sinucidă. Pocăința, cum spunea Sf. Ioan Botezătorul, deschide împărăția cerurilor.  Mai sunt și alte duhuri rele pe care le au cei numiți ”demonizați”, cum au fost cei din Gadara pe care i-a îndepărtat Iisus și cum și demonii cred și se cutremură, s-au rugat să-i trimită în porci care pe dată s-au aruncat în mare. De la Evanghelistul Luca aflăm și de vindecarea epilepsiei și, cum nu odată, crizele revin, Mântuitorul poruncește ”ieși din el și să nu mai intri în el”.

O sinteză a puterii Duhului Sfânt o găsim în rugăciunea Sf. Efrem Sirul: ”Doamne și Stăpâne al vieții mele,  nu-mi da mie  duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert, iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, mi-l dăruiește mie, slugii Tale/ Așa Doamne Împărate, dăruiește să-mi văd greșelile mele și să nu-l osândesc pe fratele meu” Este redată aici o subtilă cunoaștere a psihicului uman ilustrată cu asupra de măsură de știința contemporană. E firesc să fie așa, câtă vreme cunoașterea omului, oricât de avansată este secvențială pe când aceea inspirată de credința în Dumnezeu perpetuează relația dintre Ziditorul ”care  a făcut cerul și pământul cu toată splendoarea lor” și omul, ”cunună a creației”, făcut după ”chipul și asemănarea Lui”. Rămâne funcția de cunoaștere a credinței și Mântuitorul spune deschis cum ”toate sunt cu putință celui ce crede”. Înalt semnificativ este vindecarea copilului demonizat, Mântuitorul  spunandu-i tatalui acestuia- ”Crede numai”, iar el presimțind că numai astfel i se poate tămădui copilul cearcă a depăși vremelnicia rugându-se fierbinte: ”Cred Doamne, ajută necredinței mele”. Femeii cananeene care nu s-a îndoit i-a spus nu fără o mirare chiar: ”O, femeie, mare e credința ta. Fie ție după credința ta”.  David relaționează credința cu rugăciunea pentru semeni  în cunoscutul Psalm 50, prefigurând întoarcerea la Domnul a celor necredincioși și renunțarea la idolatrie.  ”Jertfa bineplăcută lui Dumnezeu este duhul umilit, Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine Doamne întru bunătatea Ta Sionului și să se zidească zidurile Ierusalimului”, ziduri ale bunei-înțelegeri când ”aproapele” care se cuvine iubit nu este unul de același sânge, Hristos arată că ”aproapele” nostru este tot omul aflat în nevoi și suferințe ca odinioară bunul samarinean. În acest binecuvântat orizont de dorințe, mai mult decât sănătatea sau orice alte bunuri, care cum spune Sf. Nicolae Velimirovici sunt doar ”marginea veștmântului Tău. În cele din urmă nu cer nimic din acestea, ci doar pe Tine, doar pe Tine Singur Te caut”.(s.n.).  Se ruga și Împăratul David spre împreună rostire: ”Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine/Dă-mi bucuria mântuirii Tale și cu Duh stăpânitor mă întărește/. La praznicul Coborârii Duhului Sfânt, cerând să fim întăriți cu ”duh stăpânitor”.

Îngenunchem rugându-ne în fața icoanei Sfintei Treimi, alături de medicul martir și isihastul Vasile Voiculescu:

Până când nu vă veți înțelege cu Dreptatea
Și cu Adevărul, nu veți face Pace,
Nu se vor întemeia sufletele voastre,
Ci mereu cu ele mă voi război
………………………………
Ci ca lumea s-o împărtășesc cu Frumusețea,
Cu Bunătatea să o mângâi
Și pe voi în Lumina Mea sădindu-vă,
Cu iubirea să o încununez