Rostim neîncetat înălțându-ne mintea și inima: ”Cine este Dumnezeu. Mare ca Dumnezeu?” Plecându-ne genunchii inimii răspundem ”Tu ești Dumnezeu Carele faci minuni”. Minunea de această dată a fost înmulțirea pâinilor cu care Hristos a hrănit mulțime de bărbați, femei și copii. Mai înainte însă, către o luare aminte a mulțumit și s-a rugat pilduind că rugăciunea este aceea care ”ține lumea” fiind dimpreună-vorbirea de taină cu Dumnezeu care ”pe toate cu înțelepciune le-a făcut”. S-a retras apoi în singurătate, anticipând-o pe aceea în care răstignit pe cruce a spus: ”Părinte, de ce M-ai părăsit”. Adresându-se ucenicilor i-a îndemnat  a trece dincolo și să intre în corabie până le va da drumul oamenilor. Nu odată marea învolburată a fost asemuită cu viața însăși,plină de peripeții neașteptate, adesea cu  primejdii ce întunecă bucuria de a trăi. La rându-i, corabia este  Biserica unde aflăm liniște și pace, armonie și bunăvoire. Hristos s-a urcat pe munte, trimițând gândul la Tabor  lăsând a se vedea  ubicuitatea prezenței câtă vreme, fiind pe mare, este și în Biserică. Chemarea este ca toți să ne regăsim în acest loc sacru până la cea de a doua venire a Mântuitorului  întru slavă, când va aduce mântuirea odată cu iertarea păcatelor. „A dat drumul mulțimilor” este un simbol în cheia căruia vedem, intrarea în împărăția cerurilor, una fără de sfârșit. Își îndreaptă pașii să aducă mulțumire  lui Dumnezeu Tatăl, acolo unde își află locul  de-a dreapta întru  slavă și mărire. Să fi fost ca la a patra strajă, adică pe la ora trei dimineața și toți ucenicii, văzându-L s-au înfricoșat  ”strigând cu frică”, crezându-L o nălucire. Era firesc să facă astfel cum și noi, la rându-ne, când ne e frică ne rugăm. Facem o paranteză cu un avion în care toți pasagerii erau atei, dar trecând printr-o furtună, simțind cum avionul se zdruncina, automat și-au făcut toți cruce. În astfel de momente, ruga este de o putere deosebită  înălțându-se către ceruri, de unde, spune un imn, va veni mântuirea ”căci așa a dorit Domnul Sfânt”.

Auzind, Domnul, milostivindu-se, i-a liniștit: ”Îndrăzniți! Eu sunt nu vă temeți!”. Frica a lăsat loc îndoielii  chinuitoare până într-acolo încât Petru s-a rugat: ”Dacă ești Tu, poruncește-mi să vin pe apă”.  ”Vino” i-a spus Hristos și Petru a început a merge pe apă ca pe uscat. Cum valurile nu se potoliseră, întâiul chemat a strigat cu putere: ”Doamne, mântuiește-mă”. L-a apucat de mână Domnul și l-a dojenit: ”Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Așa se întâmplă, cel mai adesea, când rugăciunea este făcută din îndoială sau atunci când urmărește un interes pentru cele pământești. Să fim atenți pentru orice ne rugăm, cum o facem pentru că, nu odată, se intampla sa nu avem conștiința cererii noastre. Învață înțelepții noștri părinți, ca la fârșit să nu uităm a spune ”Doamne, facă-se voia Ta” cum a rostit și Hristos în grădina  Ghetsimani. și cum o facem în fiecare dimineață, deschizând drumul înălțării noastre duhovnicești. Astfel numai toate câte vom cere cu credință se vor împlini, căci ”toate sunt cu putere celui ce crede”. Mai presus de toate avem rugăciunea inimii: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Asta cu smerenie pentru că prea-bine  știm că nu e om în afara păcatului, că numai Hristos – Dumnezeu adevărat și om adevărat – este străin de încălcarea voii dumnezeiești și puternic a ierta păcatele. Spunând îngerului bine-vestitor ”Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”, după ce s-a dumirit, mai întâi,  că nu era o amăgire a vrăjmașului cum a fost cu primii oameni Maria s-a făcut ”Doamnă a vieții”.Așa s-a făcut că Eva, Viață în sens biologic a lăsat loc Mariei, femeie și   Doamnă, Stăpână  peste fire care are ”puterea împreună mergătoare cu voirea”.

A venit Hristos la ei pe apă, așa cum proorocise David: ”În mare este calea Ta și cărările Tale în ape multe și urmele Tale nu se vor cunoaște”. Sfinții Părinți spun că prima strajă a fost a Legii, a doua a proorocilor, a treia a venirii Fiului lui Dumnezeu în trup și a patra a venirii Lui întru slavă și mărire. Până atunci vom trece prin vremea ispitelor venite din partea vrăjmașului și de aceea se spune că doar cel care va răbda până la sfârșit va fi mântuit. Domnul va vorbi însă oamenilor și, de fiecare dată, le va alunga spaima dacă vor striga asemenea lui Petru și nu vor urma cuvintele viclean meșteșugite ale vrăjmașului. Este în Pateric o poveste despre un călugăr sporit la care a venit vrăjmașul propunându-i un dialog despre Vechiul Testament și promițându-i că va fi deosebit de rodnic. L-a privit bătrânul în ochi și ia zis: Dar despre noul Testament? Atunci vizitatorul nepoftit s-a dus în întunericul din care venise. Dacă procedăm la o abordare istorică, vom vedea că a patra strajă corespunde cu Nașterea Mântuitorului care atunci când s-a înălțat, după ce ne-a lăsat pacea Sa – nu pacea lumii! – a spus: Iată Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor. Pacea Sa este darul cel mai prețios pentru că astfel putem descoperi fiecare chipul lui Dumnezeu din noi ca apoi să lucrăm asemănarea.


Credința ca împlinire a rațiunii

În mijlocul furtunii, loviți de valurile adesea necruțătoare ale vieții suntem ca aruncați dintr-o parte în alta, nu odată tulburați până la disperare și Biserica nu va fi ferită, credincioșii vor fi îngroziți de avalanșa amăgirilor abătute ca niște tornade, de cei care se prezintă ca Hristos fără să fie. Ca să ne întărim în credință, să ne amintim că Sf. Ioan Botezătorul, în închisoare fiind, a trimis ucenicii să-L întrebe pe Hristos dacă este cu adevărat Mesia sau să aștepte pe altul. Hristos a răspuns cu faptele Sale – orbii văd, surzii aud, slăbănogii merg, săracilor li se bine vestește. Mai târziu, într-un fel de replică, Apostolul Iacob va spune cum credința este moartă fără fapte. Să nu ne facem iluzii, vor fi ispite pentru că vrăjmașul nu se lasă bătut, însă să nu ne temem nici chiar  în ceasul al ”patrulea”. De ispitit a fost, cum știm, și Hristos și ne-a dăruit gradat felul în care să înfruntăm ispita: de la ”nu numai cu pâine se va sătura omul”, la ”să nu-l ispitești pe domnul Dumnezeul Tău” și ”Domnului Dumnezeului Tău să i te închini și numai Lui Unuia singur să-i slujești”.

Da, niciodată Domnul nu ne lasă singuri și vine până la a patra strajă, ca să redea Bisericii demnitatea dintâi și credincioșilor puterea de a spune și a făptui cuvintele mântuitorului: ”Domnului Dumnezeului Tău să i  Te închini și numai Lui Unuia să-i slujești”. Așa vom dobândi puterea de a îndepărta îndoielile și teama , spunând cu tatăl copilului demonizat: Cred Doamne, ajută necredinței mele. Se va face atunci, ca odinioară lui Petru, să auzim în inima glasul lui Hristos: ”Eu sunt.” și mai mult ”Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor”.

Ne întărim în credință prin rugăciune mai întâi, împreună vorbirea cu Dumnezeu, căutând a-i percepea prezența în tot ce este Cale în timp,Viața și  Adevăr. Să mai știm că și azi, ca pe vremea lui David, Domnul ne ceartă spre îndreptare, dar nu ne dă morții pe care a desființat-o cu moartea și Învierea Sa. Fără Înviere, credința rămâne prizoniera zădărniciei de care se plângea Eclesiastul. Credința conferă valoare libertății omului, ce înțelege să rămână cununa creației,după cuvintele lui Petru, cel care astăzi și-a cunoscut puținătatea credinței spre depășire învățând: ”Trăiți ca oameni liberi, dar nu ca și cum ați avea libertatea drept acoperământ al răutății ci ca robi ai lui Dumnezeu”. Iată deci cum robia față de Dumnezeu este libertate, așa după cum Hristos, fără de păcat fiind, ”suferind, nu amenința” și pătimind pentru noi, cheamă a-I urma. Continuă: Dar, mai presus de toate țineți la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă multe păcate”. Ne mai dăruiește întâiul chemat îndemnul de a avea  sârguință la care să adăugăm credință, la aceasta fapta bună urmată de ”cunoștință…la care să adăugăm înfrânare; la înfrânare răbdarea,la răbdare evlavia, la evlavie iubirea  iar la iubire, la iubirea frățească”.

Prin toate cele gândite și înfăptuite să căutăm ”împăcarea cu Dumnezeu” având în tot ceasul ca sfetnic Credința, neuitând nici o clipă că ”toate sunt cu putință celui ce crede.”. Învață Sf. Grigorie de Nazianz că  atunci când ”prețuim mai mult puterea rațiunii părăsind credința și nesocotind autoritatea Duhului prin iscodirile noastre, rațiunea se arată învinsă de puterea realității…slăbiciunea rațiunii apare ca slăbiciune a tainei. Astfel, subțirimea raționamentului pune în evidență kenoza crucii cum socotește Pavel. Căci credința este împlinirea rațiunii noastre”(s.n.) I-a înțeles prea bine tâlcul poetul și medicul martir Vasile Voiculescu și ni-l împărtășește întru strădania de a ne numi și fi creștini:

Ci-n van aștepți răsplata viitoare
Ca pe o odihnă-n care-ai adormit
Nu, nemurirea nu este o stare    
Ci-n Domnul o lucrare fără de sfârșit.
Așa să ne ajute Dumnezeu.

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews