Rugămu-ne  mărturisind: ”Crucii Tale ne închinăm și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim”. Mai întâi, anume ”Crucii Tale”, nu unei alteia, crucea fiind un simbol cu un spectru mare și diferit de semnificații. Între toate, noi, creștinii ne închinăm doar Crucii lui Hristos, mai înainte pentru că prin ea a venit mântuirea noastră, eliberarea de moarte. Până atunci viața omului, cum spuneau mulți gânditori, era spre moarte iar prin Hristos viața este spre Înviere, moartea fiind ultimul vrăjmaș ce până atunci era a-tot stăpânitor. Moartea nu avea cum fi învinsă de moarte, nu se poate ucide pe sine, ci de viața care devine veșnică prin înviere. Ca Fiu al Omului, Hristos, Fiul lui Dumnezeu a înviat pe timpul petrecerii Sale printre noi pe fiica lui Iair, unul dintre mai mari cetății,  pe  copilul văduvei din Nain și pe Lazăr, fratele Martei și Mariei ,prieten lui Hristos, mort de patru zile. Încununarea avea să fie odată cu  Învierea Fiului lui Dumnezeu întrupat ca Fiu al Omului, cunună a creației divine. Învierea lui Hristos a treia zi o lăudăm pentru îndreptarea vieții fiecăruia spre respectarea tuturor poruncilor și, cu osebire, a celei date de Însușii Mântuitorul: Să vă iubiți unul pe altul cum Eu v-am pe voi. A făcut-o vindecând toată boala și suferința venite în lume prin încălcarea singurei porunci date de Tatăl ceresc de a mânca din toți pomii raiului, afară de cel al binelui și răului – a amestecului dintre ele pentru că, în rai fiind, binele îl cunoșteau cu prisosință. Apoteoza acestor minuni a fost însăși Învierea Sa după ce a primit, prigoana, chinurile și răstignirea pe Cruce, cu adevărat cea mai cumplită.

După tortură, moartea pe Cruce este cea mai cumplită prin timp mai întâi căci era nevoie ca  să se scurgă tot sângele la care se adăuga  durerea de nesuportat și  setea dată de hemoragii. Hristos le-a suportat pe toate și a spus doar ”Doamne de ce mai părăsit?”. Simțind cum Tatăl ceresc nu părăsește pe nimeni, cu atât mai mult pe ”Fiul Său mult iubit întru care bine am voit” într-o ascultare ajunsă la desăvârșire a spus: ”Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul” . Cel al cărui suflet se îndreptă spre ”mâinile” Domnului care l-au făcut din pământ și i-a dat suflare de viață nu are cum cunoaște moartea decât ca o trecere de la vremelnicie la veșnicie întru slava Domnului, ”Cel care pe toate cu înțelepciune le-a făcut”.

Este clipa astrală când sufletul se reintegrează în armonia cosmică în care se unesc întru împăcare toate diferențele, specificitatea fiind recuperată de unitatea în care s-a alcătuit. Moartea e o trecere și Sf. Cruce un toiag al veșniciei  sau, mai degrabă, o pecete a ei, ce astfel consacră, într-un alt fel, omul făcut după chipul Părintelui Ceresc. Așa s-a făcut că din unealtă blestemului, Crucea se face binecuvântare a omului luminat de chipul lui Dumnezeu și liber să lucreze asemănarea prin sfințirea locului unde Ziditorul l-a lăsat. Hristos s-a întrupat, s-a răstignit, a înviat, s-a înălțat la cer și a trimis pe Duhul Sfânt ca omul cel căzut prin neascultare, urmând pilda ascultării Sale, să-și poată afla loc în Ierusalimul ceresc. De aceea Hristos cheamă: Cel ce vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să urmeze drumul, unul al îndumnezeirii.

Când pierdem sufletul, bogățiile își vădesc zădărnicia

Mai  întâi de toate să se lepede de ”sine”, acel sine dobândit după căderea în păcat, maculat de neascultare și suportând toate consecințele ei până la Întruparea lui Hristos care a venit ca tot cel ce va crede în El să nu moară și să aibă viață veșnică. ”Sinele” este ceea ce s-a adăugat făpturii umane după cădere. Continuă Hristos că ” Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața, o va pierde; iar cine va pierde viața sa, pentru Mine și pentru Evanghelie, acela o va scă­pa. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-si pierde su­fletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta des­frânat și păcătos, și Fiul Omului se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu, venind întru putere.” Cum să te lepezi de ”sine” ce-ți este singura formă de afirmare a identității omului ca ființă unitară în alcătuire și unică în trecătoarea-i existență? Și totuși, nu odată omul e nevoit s-o facă atunci când este vorba de, sănătate și e nevoit să accepte medicamente cu gust amar, injecții sau chiar operații dureroase din cale afară. În   grija pentru trupesc nu odată motivează că nu pot suporta o doctorie amară sau o operație dureroasă pe care totuși o fac și rezultatul este acela așteptat.

Totuși, când e vorba de cruce, omul șovăie sau dacă ni se arată o cale ce nu e pe placul nostru prindem a ne întreba retoric ”de ce tocmai eu?”„Dacă crucea e doctorie, nu, nu putem s-o luăm; și dacă crucea este o cale, noi nu putem să mergem pe acolo”, zic cei îmbolnăviți de păcate. Oare în asemenea situații nu ar fi mai nimerit să ne gândim cum Hristos, singurul fără de păcat  s-a lepădat de ”sine”, firea cea dumnezeiască și a luat crucea condiției de muritor ca, mereu fiind înaintea noastră să ne fie Cale și, totodată, Adevăr. Anume acel Adevăr care ne face liberi de marte, trăitori ai vieții veșnice, care este ”a Te cunoaște pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”.  A-ți lua Crucea este a primi cu recunoștință ceea ce Domnul trimite conștient că e spre binele tău. Și apoi, sinceri fiind cu noi înșine când ne reconstituim trecutul cu sinceritate vom recunoaște cum Tatăl ceresc ne-a dat totul, dar absolut totul spre binele nostru. Dintr-o poveste aflăm cum, odată, un om s-a supărat pe Dumnezeu zicând că i-a dat o cruce prea grea. Atunci, Domnul l-a pus a-și alege el una dintre cele multe care se găseau și a făcut ca să descopere că, în fapt era chiar aceea primită de la Părintele Ceresc. Să fie o fatalitate? Atunci, unde este libertatea atât de mult râvnită? Să avem mereu înaintea ochilor inimii că Iisus, Fiu al lui Dumnezeu fiind, a luat cea mai grea Cruce. Mai mult când ca Fiu al Omului în grădina Ghetsimani s-a rugat cu lacrimi de sânge: Părinte, dacă este cu putință, fă să treacă de la mine paharul acesta, dar voia Ta, nu voia Mea să se facă”.

Adevărata libertate a omului – a face voia Domnului

Mai întâi și hotărât Domnul nu obligă în nici un fel, ci spune cu limpezime că numai cel ce vrea să vină după Mine. Așa a făcut dintru început cu apostolii care i-au urmat simțind că Hristos era Mesia cel așteptat dintre cei mulți care se numeau la fel. Când Sf. Ioan Botezătorul aflat în temniță a trimis  pe unul dintre ucenici să întrebe dacă El este Hristos sau să aștepte un altul, Mântuitorul nu a spus cum o putea prea bine face ”Eu sunt” cum a făcut-o în timpul furtunii, ci să se întoarcă și să spună ce au văzut: orbii văd, surzii aud, slăbănogii merg și săracilor li se binevestește. Dar Domnul, iubitorul de oameni, a luat cea mai grea Cruce asupra-I, ca să arate că stă în puterea oricăruia dintre noi s-o facă, pentru că nu ne cere nimic din ceea ce ar întrece puterea sa de gândire, rostire și făptuire. Aici găsim sursa vestitelor întrebări kantiene: Ce pot să știu? Ce trebuie să fac? Ce-mi este îngăduit să sper?

În Evanghelia de astăzi Domnul, ca doctor al trupurilor și sufletelor noastre, prescrie crucea, o doctorie nu odată cumplit de amară, dar vindecătoare, oricui vrea să scape până și de cea mai  cruntă boală - moartea. Hristos  spune deschis: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie. Fiul lui Dumnezeu nu a trimis pe nimeni dintre  oameni s-o ia înainte spre cruce de unii singuri fără să știe ce se poate întâmpla și cum, la nevoie s-ar putea apăra. Dimpotrivă:  El îi cheamă să vină după El, pentru că El a  fost întâiul care s-a lepădat de Sinele Său Dumnezeiesc făcându-se om și primul care și-a asumat-o în modul cel mai dureros – prin răstignire.   Înainte încă de a da glas acestei chemări, Mântuitorul a prezis suferințele prin care va trece: Fiul Omului tre­buie să pătimească multe... și să fie omorât, iar după trei zile să învieze (Marcu 8, 31). Și a venit ca să fie El Calea. Ca să fie cel dintâi în du­rere și cel dintâi în slavă. Ca să arate că tot ceea ce oamenilor le pa­re cu neputință, se poate: a venit pentru ca toată lumea să vadă că este posibil. Nu-i silește nicicum pe oameni, nu-i strivește cu vreo ocară, ci îi învață și îi cheamă ca să le dea Crucea mântuitoare. Oricine voiește! De bunăvoie s-au îmbolnăvit de păcat, de bunăvoie au să se tămăduiască. Și nu ascunde că leacul e amar, foarte amar. Dar, pentru că El cel dintâi l-a luat — sănătos fiind — le vine mai ușor să-l ia și ei. El era sănătos, și ne-a arătat nouă mi­nunata putere a leacului.

Cerând omului să se lepede de sine, Hristos cere să  renunțe la minciună

Primul om, Adam, s-a lepădat și el de sine când a căzut în păcat, dar s-a lepădat de sinele său adevărat. Ce­rând omului să se lepede de sine, Domnul cere  să renunțe la sinele cel mincinos. Și mai simplu spus: Adam s-a lepădat de adevăr și s-a lipit de minciună. Acum, Domnul cere de la urmașii lui Adam ca ei să se lepede de minciună și să se lipească iarăși de adevărul de la care au căzut. Așadar, a ne lepăda de noi înșine în­seamnă a ne lepăda de ființa înșelătoare care s-a așezat peste noi în locul ființei noastre dăruite de Dumnezeu. Trebuie să ne lepădăm de legătura cu pământul care a luat locul, în ce ne privește, duhov­nicescului, și de patimile care au luat locul faptelor bune. De frica slugarnică ce întunecă în noi dragostea de fii ai lui Dumnezeu și de cârtirea care ucide în noi duhul ascultării de El. Să ne lepădăm de gândurile rele, de dorințele rele, de faptele rele. Să ne lepădăm de idolatra închinare la natură și la trup. într-un cuvânt. Într-un cuvânt - să ne lepă­dăm de tot ceea ce socotim drept „eu”, dar care nu este de fapt fiin­ța noastră ci doar rău și păcat, stricăciune, iluzie și moarte. Să ne lepădăm, O, să ne lepădăm de obiceiurile rele, de această „a doua natură” care nu este cea zidită de Dumnezeu, ci o îngrămădire de iluzii și amăgiri împietrite acolo în noi — să ne lepădăm de min­ciuna fățarnică ce trece drept noi înșine, și noi drept ea.

Ce înseamnă ia-ți crucea? înseamnă să primești de bunăvoie, din mâna Proniei, orice mijloc de lecuire, oricât ar fi de amar, care ți se întinde. Se abat asupra-ți nenorociri? Fii ascultător ca Noe. Ți se cere jertfă? Lasă-te în mâna lui Dumnezeu cu credința lui Avraam când mergea să-și jertfească fiul. Ți-ai pierdut averea? Ți-au murit pe neașteptate copiii? Îndură alipindu-te de Dumnezeu în inima ta, ca Iov. Prietenii îți întorc spatele, ești înconjurat de dușmani? Rabdă fără să cârtești, cu credința că ajutorul lui Dum­nezeu e aproape, așa cum făceau apostolii. Ești osândit la moarte pentru Hristos? Mulțumește lui Dumnezeu pentru asemenea cin­ste, ca miile și miile de mucenici. Nimic nu ți se va cere care să nu fi fost răbdat de alții înainte, și nu ai decât să urmezi pilda sfinților, apostolilor, mărturisitorilor și martirilor, a celor care au împlinit voia lui Dumnezeu. Trebuie să înțelegem bine că, cerând de la noi o răstignire, Domnul o cere anume  pe aceea a omului vechi, a omului țesut din obiceiuri rele, a omului aflat în slujba păcatului. Pentru că, prin această răstignire, omul vechi, omul fiară din noi e dus la moarte, și omul nou, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, cel nemuritor, este adus la viață. Cum spune apostolul: Omul nostru cel vechi a fost răstignit; și arată mai departe de ce: pentru a nu mai fi robi ai păcatu­lui (Romani 6, 6). Crucea e grea pentru omul vechi, omul simțuri­lor, e grea pentru trupul împreună cu patimile și cu poftele (Galateni 5, 24), dar nu e grea pentru omul duhovnicesc. Crucea este pentru cei ce pier, nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Noi ne lăudăm așadar în crucea lui Hristos, și în crucea pe care o ducem de dragul Lui. Mântuitorul nu ne cere să luăm crucea Lui, ci să o luăm pe a noastră. Crucea Lui e cea mai grea. El nu S-a răstignit pentru păcatele Sale, ci pen­tru păcatele noastre, și așa crucea lui e cea mai grea. Noi suntem răstigniți pentru păcatele noastre, deci crucea noastră e mai ușoară. Și când durerile noastre sunt la culme, să nu spunem că sunt prea mari. Viu e Domnul, și știe El mai bine măsura suferințe­lor noastre, și nu ne va lăsa să suferim mai mult decât suntem în stare. Măsura suferinței noastre nu e cu nimic mai puțin potrivită și socotită decât este măsura zilei și a nopții, sau decât sunt hotare­le stelelor în drumurile lor. Ni se înmulțește durerea? Ni se îngre­unează crucea? Și puterea lui Dumnezeu e mai mare: Precum priso­sesc patimile lui Hristos întru noi, așa, cum spune apostolul neamurilor să prisosească prin Hristos și mângâie­rea noastră pentru suferințele semenilor și dragostea cu care întindem mâna celui aflat în necazuri, suferințe și nevoi.  Așa vom putea înălța senin  împreună cu Rilke ruga: Dă Doamne fiecăruia a sa moarte/ ce  iscă din viața-n care/ De sens, iubire chin avut-a parte...

Revenind pe plaiurile străbune,  mărturisim cu Vasile Voiculescu:

Tu Cruce, dulce jug al lui Hristos
De Tine-n veci acum nu mai fug
Adânc cerbicia inimii-mi plec jos
Și sub povara Ta cerească mă înjug
Stau să mă mâne Domnul unde o vrea
Cu biciul Său de duh atât de drag
Și nici o muncă nu-mi mai pare grea
Când știu că brazda mântuirii trag