ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Dialogul Mântuitorului purtat cu cărturarul Nicodim, devenit mai apoi apostol, se termină proniator: ”Tatăl iubește pe Fiul și toate Le-a dat Lui/Cel ce crede în Fiul are viață veșnică, iar cel ce nu-L ascultă pe Fiul, nu va vedea viață, ci mânia lui Dumnezeu rămâne în el.” Cu este cu putință a-L vedea oamenilor” cum o spusese lui Moise: ”Fața Mea însă nu o vei putea vedea, că nu poate vedea omul fața Mea și să rămână viu” și i-a fost dat a-L vedea doar prin spate.  Când Dumnezeu s-a arătat Sfântului Ilie, proorocul a trebuit să se dea de-o parte și să-și acopere ochii cu mantia pentru ca astfel să fie ferit de urmările unei asemenea întâlniri ce depășește cu mult capacitatea omului de a percepe și cunoaște. Spunea David: ”Minunată este știința Ta, mai presus de mine; este înaltă și nu o pot ajunge./ Unde mă voi duce de la Duhul și de la fața Ta unde voi fugi?  

Apa, simbol primordial a tot cuprinzător

Ca simbol, apa este socotit unul primordial de-ar fi să-l evocăm doar pe Tales care spunea că ”apa nu era o formă a începutului, ci începutul însuși”.De aici spectru de semnificații s-a extins relaționat cu întreaga complexitate a  vieții, copleșitoare ca dimensiuni și varietate. Ce element primordial al vieții îl aflăm și în Biblie după cum citim că la început ”Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor”. În basmele noastre se vorbește adesea de ”apa vie”, element al regenerării și învierii,  chiar  al nemuririi, al tinereții veșnice și invincibilității. Există o apă vie și una moartă. Apa este, de asemenea  și un element al distrugerii de am aminti potopul lui Noe, sau un element al metamorfozei și amintim   doar legenda lui Narcis, eroul din mitologia greacă îndrăgostit de propriul chip văzut în apă. Dorind să ajungă la cel iubit s-a privit în apă, a sfârșit dramatic  în moarte pentru că nu a putut ajunge la imaginea reflectată din apă. Nu în ultimul rând, apa mai semnifică  transcendența cum este în cazul luntrașului Caron, singurul personaj care trecea pe cel mort dincolo de Styx.  Am mai putea continua într-o  fascinată odisee a condiției umane, în căutarea absolutului care-l fascinează și a cărui imagine o găsește în el însuși.  

În Noul Testament, apa semnifică felul în care Dumnezeu, Unime în treime,  fiind mediul în care a fost  descoperit  ca Fiul al lui Dumnezeu, când Botezat în Iordan de Ioan Înaintemergătorul, din cer s-a auzit glasul Făcătorului a toate spunând: ”Acesta este Fiul Meu Cel Iubit întru am binevoit”.  Apa astfel sfințită devine simbol al Duhului și sfințește întreaga creație izbăvită de moarte prin voia Părintelui Ceresc împlinită de Fiul Său.   Din această apă a cerut Hristos femeii samarinene să bea deoarece deopotrivă Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului, cunoaște pe deplin omul și știe mai bine decât oricine ce anume este prielnic pentru a-l îndruma spre dreapta credință. Hristos, Fiul lui Dumnezeu și al Omului, prea bine știind ce anume este necesar fiecăruia s-a folosit  de o adevărată ”maieutică”. Cuvântul Său  are darul de a îndrepta femeia, în felul ei cunoscătoare a celor ce trebuiau să se petreacă pentru a primi Marea Veste Bună. Mai mult chiar, când s-a convins că este Hristos, s-a grăbit să vestească pe cei din cetate iar ei au venit să asculte cuvântul mântuitor. E uimitor câtă vreme se spune că până atunci a avut cinci bărbați și cu cel de era acum, al șaselea, era în afara Legii.  Cu toate acestea, oamenii au dat  curs cuvintelor ei, au urmat-o și presimțind Adevărul coexistând cu viața și  dorind  a cunoaște mai multe. Mai mult, dacă cei din Gadara l-au rugat să plece, ei   L-au rugat să mai rămână împreună.  Cei obsedați de bogăția materială repede stricăcioasă l-au izgonit condamnându-se singuri la o existență absurdă. Preocupați doar  bogăția pământească, acea  de porci în care intraseră demonii să nu-și afle sfârșitul în apă, păgubindu-i, și-au mărturisit pe față preferința pentru Mamona. Au ajuns până acolo încât au desconsiderat că unul dintre ai lor care ajunsese teroare a fost vindecat și pericolul fusese înlăturat

Hristos nu a spus nimic și s-a pornit  spre Samaria, cetate ce nu avea un nume prea bun de când locuitori ei se depărtaseră de Dumnezeu  cu toate că  mai târziu aveau să se apropie. Cu toate acestea, iudeii i-au considerat mereu inferiori și, geloși că Dumnezeu i-a primit, i-au numit după muntele Samara unde locuiau.

Fără pocăință nu există mântuire

Mântuitorul a poposit la fântâna lui Iosif și Sf. Chiril al Alexandriei scrie că asta înseamnă că predicarea trebuia să plece din Ierusalim de unde să se răspândească în lume. În orizont cognitiv, se poate afirma că dialogul femeii samarinene are valoare paradigmatică pentru cuvintele lui Hristos, adresate femeii din Canaan după care era trimis doar după  oile cele pierdute ale lui Israel. Pentru    nu ostenea a învăța pe cei de atunci ca și pe noi cei de astăzi, cuvintele fiind ca un izvor de apă vie cum a făcut și cu această. E nevoie ca Adevărul să ajungă la toți oamenii, chiar și la această femeie care nu era doar de alt neam, ci mai avea și obiceiuri necuvioase – avusese cinci bărbați și nici cu cel cu care era nu era după Lege. Vedem cum Fiul lui Dumnezeu s-a coborât ca Fiu al Omului până la cei aflați în latura și umbra morții, s-a smerit ca pe noi să ne înalțe redându-ne demnitatea cea dintâi. El, Cuvântul prin care toate s-au făcut a cerut  apă femeii anume pentru a ajunge singură la conștiința nevoii de a se curăța de păcatele cele multe, trimițând gândul la Sf. Ioan și botezul pocăinței. Femeia, contrar cutumei l-a ascultat și tulburată a lăsat  a lăsat găleata, care nu-i era de nici o trebuință. A făcut chiar mai mult și a plecat să-i cheme pe ceilalți locuitori a-i cetății, pentru că Adevărul se cere a fi cunoscut ca oamenii să se poată bucura de adevărata libertate. Omul nu se poate mântui de unul singur, iubirea eliberatoare are nevoie de ceilalți asupra cărora să-și reverse binefacerile.

Nu  orice asociere era  folositoare și femeia îi spune deschis  că iudeii nu au a vorbi cu samarinenii: ”Cum tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine care sunt samarineană”. Îl cunoștea după haina cu care era îmbrăcat și răspunsul a venit cumva neașteptat: ”Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu” și cine este Cel care-ți vorbește ai fi zis ”tu ai fi cerut de la El și El ți-ar fi dat apă vie”. Cele două firi erau una fără ca să se amestece însă fiind împreună lucrătoare.  Ca Fiu al Omului cerea apă obișnuită iar ca Fiu al Celui Preaînalt dăruia apă vie, căci  darul lui Dumnezeu era Sfântul Duh, cum profețise Sf. Ioan Botezătorul: ”Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu-i sunt vrednic a-i dezlega cureaua încălțămintei. El vă v-a boteza cu Duh Sfânt și cu foc”. Apa cea vie este aceea a duhului, după cum mâncarea Mântuitorului este, singur a spus-o, a face Voia lui Dumnezeu Care L-a trimis. S-a împlinit cuvântul și apa vie a izvorât din Ierusalim ca toți cei care beau să fie feriți de demonii cei care vor să ucidă omul luându-și aliat minciuna.  Apa din fântână era una curgătoare, se împrospăta mereu ca o făptură vie, câtă vreme  apa stătută, închisă în sine  nu are cum să fie vie, rămânând  incompatibilă cu devenirea proprie ființei. Cum era o singură fântână, fiecare trebuia să vină  cu  găleata proprie ca semn al purtării de grijă dar și ca manifestarea a egoismului, a înstrăinării de iubirea lui Dumnezeu înlocuită cu iubirea de sine. Pe vremuri, țăranul nostru avea obiceiul să pună la poartă o găleată cu apă cu o cană ca trecătorul să-și poată astâmpăra setea.

Vremea când firea omului se întoarce la starea dintâi

Era ”ceasul” când, după cuvântul  Sfântului Chiril al Alexandriei, ”firea umană se întoarce se întoarce la frumusețea ei cea dintâi și, bând ceea ce este izvor de viață dătător este frumoasă prin varietatea faptelor bune și aduce slavă lui Dumnezeu”. Neîndoielnic, Mântuitorul nu avea nevoie de găleată și era doar un pretext anume folosit  pentru a da El apa  vie în sufletul celui care nu este conștient de câtă nevoie are de ea. Fântâna, simbol al vieții și nemuririi, al căutărilor febrile semnifică Duhul Sfânt, ”Domnul de viață dătătorul”. Poetul filosof Blaga chema: Sapă frate, sapă, sapă /până dai de stele-n apă lumina din adâncul cel mai adânc …venită de când Dumnezeu a zis ”să se facă lumină”.  

Tot el scrie în poezia ”Învierea cea de toate zilele” că ”ochi-mi sunt umezi/ și sunt împăcat ca fântânile din imperiul lutului”. Uimirea femeii, semn al capacității omului de a cunoaște și mărturie a forței creatoare care îi este proprie  a îndemnat-o să spună: ”Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacob, care a dat această fântână și el însușii a băut din ea și fiii lui și turmele lui?” Adică, Tu spui  că ești mai mare ca Iacob care a dat fântâna, însuși împreună cu familia și animalele lui astâmpărându-și setea? Întrebarea devine  o punte între  Vechiul și Noul Testament. Oricine bea din apa aceea își potolea setea numai pentru o vreme după care  revenea nu mai puțin chinuitoare. Și, apoi, dacă susții că ai, de unde poți avea o asemenea apă din care vrei să dăruiești? Asta pentru că este  una să ai apă și cu totul altceva s-o dăruiești mai ales unei femei care era și samarineană. Este prefigurat caracterul universal al religiei creștine, al Legi celei noi, nu odată comparată cu o plămadă, care  așezată deasupra culturilor existente, le păstrează specificitatea și face posibilă armonia ca  recuperarea unității din diversitate.

Ceea ce este apă pentru trupul vremelnic  este cunoașterea pentru suflet, organul veșniciei și spune Hristos că viața veșnică este a-l cunoaște pe singurul Dumnezeu adevărat - acel ”Eu sunt Cel ce sunt” - și pe Hristos pe care L-a trimis - Cale, Adevăr și Viață. El este Cel despre care David spunea ”Că la Tine este izvorul vieții”…Întru lumina Ta vom vedea lumină”. Izvorul vieții este Hristos și tot El ”Lumina lumii”. El este acea ”Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut” întru care vedem lumina. Apa era vie fiindcă este , Duhul Sfânt, ”Domnul de viață dătătorul Care din Tatăl purcede” și a coborât la cincizecime sub forma unor limbi de foc asupra apostolilor. El înmlădiază lupta încrâncenată a contrariilor,  căci coborârea Duhului anulează lucrarea vrăjmașului și, prin El este cunoscută, după cuvintele Sf. Grigorie de Nazianz, ”singura învățătură de credință”, El având toate atributele Fiului în afară de naștere, fiindcă ”purcede”, merge înainte.

Adevărata închinăciune este în Duh și Adevăr

Fără să înțeleagă prea bine cuvintele Mântuitorului, femeia se roagă să-i dea apa minunată cu gândul doar la oboseala trupului și răspunsul iar surprinde: ”Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici”. Fără să  ascundă adevărul, femeia îi spune că nu are bărbat, fapt desigur știut de Mântuitor care astfel arată că nu orice legătură este bineplăcută lui Dumnezeu. Cei cinci bărbați din trecutul femeii și cel de al șaselea cu care era acum nu erau după Lege iar Mântuitorul anume întreabă spre a o curății de păcatele trupești. ”Doamne văd că Tu ești prooroc”, recunoscând că, în fapt, era dornică de Învățătura adevărată și, de aceea continuă aducând în discuție locul unde este închinăciunea este bine primită lui Dumnezeu – samarinenii închinându-se la muntele Garizim, cu înțeles de ”separație” iar iudeii în Sion, ”turn veghe”, Ierusalimul, cetatea marelui împărat. Se plinise vremea când oamenii erau pregătiți să primească adevărul care să facă dispărută separația și să-i unească. Era chiar ”ceasul” când, încredințează Hristos, adevărații credincioși se vor închina Tatălui în Duh și Adevăr.  De aceea Tatăl este închinat în Duhul și Fiul cu Duhul, împlinind-se Treimea cea de o Ființă și nedespărțită. Cum Tatăl își dorește și caută închinători adevărați, L-a trimis pe Fiul. Analizând ”primele principii”, Origen scrie că ”cei care se închină în Ierusalim, nu o fac nici lui Dumnezeu și nici Duhului pentru că Ziditorul a toate nu poate fi cuprins de niciuna dintre ele. Domnul este Duh și ca să te poți închina trebuie ca, mai înainte, să fii luminat și abia  în lumina Lui putem vedea Lumina cea neapropiată. Pentru asta, El nu are nevoie nici de templu anume construit, nici de loc special.

Cunoscătoare, femeia spune: ”Știm că va veni Mesia, care se cheamă Hristos, când va veni acela, El ne va vesti nouă toate”. Acum urcușul paideic se află pe culmea adevărului odată cu mărturisirea lui Hristos: ”Eu sunt. Cel ce vorbesc cu tine”. Mai întâi Hristos s-a arătat ca om însetat, apoi iudeu, ca profet și la sfârșit ca  Mesia când femeia, recunoscându-L, i s-a închinat. După ce a fost vindecat, orbul din naștere, întrebat fiind dacă crede în ”Fiul lui Dumnezeu” și-a mărturisit credința dar nu știa ”cine este” și Hristos i-a spus: ”L-ai și văzut. Eu sunt, Cel care vorbește cu tine” iar el s-a închinat după cuviință. Femeia a lăsat găleata, căci nu mu-i mai era de trebuință, apăruse Adevărul și s-a grăbit să înștiințeze pe toți de cele întâmplate că  să vină la ”cunoștința adevărului”. Femeia samarineană e  o pildă vie pentru noi toți cei trăind ”sub vremi”:să lăsăm toate lucrurile materiale și să râvnim spre cunoașterea ”Adevărului care ne face liberi” pentru a ne închina închinăm lui Hristos, ”Cale, Adevăr și Viață”. La pescuirea cea minunată, așa au făcut Andrei care l-a chemat pe fratele său mai mare Petru și apoi pe toți apostolii. 

”Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii”

În femeia samarineană sunt preînchipuite  toate neamurile ce aveau să vină la creștinism; ea și-a abandonat nevoia trupească de apă pentru aceea duhovnicească și de aceea îl primește pe Hristos ca proroc. Apoi și-a lăsat găleata și a alergat în cetate ca să spună tuturor fără să se gândească la faptul că reputația ei nu era dintre cele bune după cum nici locuitorii cetății nu au desconsiderat spusele ei. După aceea, când ucenicii L-au îndemnat să mănânce, Iisus le-a spus: ”Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe mine și să săvârșesc lucrul lui”. În virtutea acestor cuvinte, Mântuitorul avea să spună că ”Eu și Tatăl Una suntem”. Deci El pilduiește cum să lucrăm rugăciunea ”Tatăl nostru” lucrându-i voia cum îngerii o fac în ceruri, convertind firea omenească aplecată spre păcat și făcându-se Fiu al Omului ca noi să devenim Fiii ai lui Dumnezeu. Așa L-au recunoscut samarinenii cei care se abătuseră de la credința dreaptă. Ceva mai târziu locuitorii Samariei aveau să spună că ei cred nu doar pentru cuvântul femeii, ci ”că noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii”. Sf. Chiril al Alexandriei scrie hotărât că ” Mântuitorul numește apă harul lui Dumnezeu. Căci oricine bea din apa aceasta va avea darul învățăturilor dumnezeiești izvorând din sine în mod stăruitor. El nu mai are nevoie de mustrare de la alții. Mai mult, este nevoie doar să îndemni pe cei care însetează după Cuvântul lui Dumnezeu ca ei să trăiască viața de aici de pe pământ împreună cu sfinții și profeții și cu apostolii. Ei sunt moștenitorii acestei misiuni despre care Isaia scria ”Scoateți apă cu bucurie din izvoarele mântuirii”. Numit când ”foc”, când ”apă” harul Duhului Sfânt nu desemnează substanța Duhului ci lucrarea Lui – foc pentru arderea păcatelor, apă pentru curățirea lor; distrugere și împrospătare care face să se stingă toate săgețile otrăvite al lui Veliar.

Și toată această lucrare sfântă și sfințitoare este făcută de Hristos într-o absolută smerenie, El nu găsește compromițător să vorbească unei femei de alt neam și cu obiceiuri reprobabile, învățându-ne că astfel numai  ”Întru lumina Ta vom vedea Lumina”. Sf. Siluan Atonitul se ruga:  ”Doamne, dă-mi puterea de a mă smeri înaintea măreției Tale. Doamne, Ție Ți se cuvine slavă în cer și pe pământ, mie însă, micuței Tale zidiri, dăruiește-mi smeritul Tău Duh. Mă rog bunătății Tale, Doamne, privește asupra mea din înălțimea slavei Tale și dă-mi puterea de a Te slăvi ziua și noaptea, căci sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine prin Duhul Tău Cel Sfânt și tânjesc după Tine și cu lacrimi Te caut. Doamne, dă-ne Duhul Sfânt; prin El Te vom slăvi ziua și noaptea, căci dacă trupul nostru e neputincios, Duhul Tău e vioi, El dă sufletului puterea de a Te sluji cu râvnă și întărește mintea în iubirea Ta și o odihnește întru Tine cu o odihnă desăvârșită și nu mai vrea să se gândească la nimic altceva decât la iubirea Ta.” Principiul este cel al cunoașterii despre care Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, afirma:  ”Cunoaștem tot ceea ce poate fi cunoscut și stăpânim tot ceea ce poate fi stăpânit spre folosul, înălțarea și mântuirea omului. Cercetăm totul ca din toate să alegem ce e bun.” Femeia samarineană dă pildă  ca și noi, cercetându-ne sufletul, să-L aflăm pe Hristos spunând: ”Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine”. Cu îndreptățire, poetul-gânditor Lucian Blaga scria:Iisus grăbea spre sat și soarele spre-apus când a întâlnit-o pe Magdalena care striga după El: ”Și-n minei-i Dumnezeu”:

Iisus visa

Și ochii s-au oprit o clipă

Pe luciul mocirlos ce ascundea în trestie Iordanul….

O undă de blândețe-i înecă deodată fața:

O soarele divinul, te orbește cu lumina-i

Și-atunci când se răsfrânge în noroi

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews