Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus cunoscut sub numele de Constantin, împărat al Imperiului Roman, cunoscut sub numele de Constantin cel Mare și conducând singur imperiul s-a impus printr-o politică profund reformatoare în mai toate domeniile sociale, fapt ce i-a adus o reputație pe măsură, fiind cinstit și slăvit distingându-se îndeosebi prin decretarea creștinismului ca ”religia licita” și punând capăt persecuțiilor la care erau supuși creștinii prin celebrul Edict de la Milano din anul 313. Tot el a fondat o nouă capitală, Constantinopol care îi poartă numele. Cum în sânul creștinismului erau frământări, inerente începutului în condiții de prigoană împăratul Constantin a folosit calitatea sa politică pentru a contura o structură organizatorică și a impus-o în cadrul Primului Sinod de la Niceea. Calitățile sale deosebite au făcut să fie considerat Sfânt, ”întocmai cu apostolii”

La Sinodul de la Niccea au participat, după unele surse,  200 de episcopi ai bisericilor ortodoxe, iar după altele 318. Numărul 318 nu este întâmplător el făcând o trimitere a gândului evlavios la numărul bărbaților înarmați lui Avraam din Geneză.  În centrul discuțiilor a stat erezia lui Arie, care considera că Iisus nu ar fi Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut din veșnicie întru veșnicie, ci o ”ființă asemănătoare” – creat de Tatăl ceresc în singurătatea sa absolută – homoosios . Altfel spus nu era ”de o ființă” și că a fost un timp când Tatăl a fost singur, a fost ”făcut”, nu născut”. Lucrările s-au finalizat și în formularea primelor opt articole ale Crezului pe care le rostim și astăzi. Cu acest prilej s-a impus în cadrul discuțiilor și recunoașterea Sfintei Treimi – Părinte, Fiu și Duh Sfânt -  De aceea s-a impus și recunoașterea Sfintei Treimi. Învins, arianismul a continuat să mai existe și se pare că mai continuă să influențeze pe credincioșii șovăielnici. Atunci, Conciliul a fost prezidat de Alexandru, Papă al Alexandriei și alți episcopi ca Eustatiu de Antiohia, Atanasie de Alexandrie, Socrate Sxolasticul, Eusebiu de Cezareea.

”Îndrăzniți. Eu am biruit lumea”

Căzut din rai din pricina neascultării singurei porunci date Tatălui ceresc în lumea lui ”aici”, o vale a perpetuării păcatului și suferințelor pricinuite,lui Adam i-au rămas lacrimile pe care Domnul i le-a dăruit din ”îndurare” cum spune tot Blaga. Și tot gânditorul – poet vorbește de ”suferința care zidește ființa întru ființă” pentru care se roagă pentru că e ”singura legătură între noi și Tine”. Așa este, doar că omul căzut odată căzut singur, nu e capabil să se ridice la fel și, în timp, au fost trimiși proorocii pe care oamenii i-au ucis într-o inerție a păcatului spre care împinge demonul pentru a-l lua în stăpânirea lui ucigașă. Ne amintim cum, la cea de a treia ispită de pe muntele Carantaniei, când demonul i-a promis lui Hristos împărățiile lumii cu condiția de a i se închina, i-a spus categoric: ”Mergi înapoia Mea Satană! Dumnezeului și Domnului tău să i Te închini și doar Lui unuia să-i slujești.” Apoi, Însuși a  slujit până la moarte, și încă moarte pe Cruce, când cu brațele întinse pe Cruce a cerut Tatălui ceresc să-i ierte că ”nu știu ce fac”. Religia creștină este, prin excelență una a milei și jertfei, a iubirii slujitoare. ”Milă voiesc și nu jertfă” spune Hristos – milă pentru toate suferințele din lume pentru care nu a cerut, ci s-a oferit ca Jertfă.  Jertfei de Sine îi urmează Rugăciunea pe care Hristos o face  ca arhiereu  pentru Sine, pentru  apostoli și pentru toți care îi vor urma. E prin excelență o rugăciune  a comuniunii pentru că, prea bine se cunoaște, că acolo unde sunt doi sau trei adunați în numele Mântuitorului, Hristos este dimpreună cu ei până la sfârșitul veacurilor.

Da, venise ceasul, acel moment al zilei când Cel care urma ”să judece vii și morții” avea să primească sentința unei judecăți nedrepte, a batjocorii aproape unanime pentru ca, în cele din urmă să fie răstignit.. Cosmosul întreg parcă încremenit ca și cum se refuza complicității la crimă și sutașul roman a fost cel care avea recunoască  întâiul: ”Cu adevărat, Acesta Fiul lui Dumnezeu a fost”. Pământul s-a cutremurat, toată creația s-a eliberat prin Jertfa divină cum, prin păcatul lui Adam căzuse pentru că el, omul făcut din pământul peste care Ziditorul suflând Duh Sfânt l-a investit Coroană a creației. Sunt cuvinte ce susțin fără putere de tăgadă că ”Eu și Tatăl Una suntem”. Desigur, după cum aflăm din Fericiri toți făcătorii de pace se pot numi ”fiii ai lui Dumnezeu”. Cu o subliniere esențială -  numai Hristos este ”născut nu făcut” și ”prin El toate s-au făcut”. Este copărtaș al Zidirii și de aceea i se cuvine slavă, împreună cu Tată și cu Sfântul Duh. Fericitul Augustin avea să reliefeze: ”Dar, dacă a fost preaslăvit prin patimile Sale, cât de mult a fost preaslăvit prin învierea Sa! Pentru că patimile Sale au arătat smerenia Lui mai mult decât preaslăvirea Lui, iar smerenia este arvuna preaslăvirii. Preaslăvirea este răsplata smereniei  Deci trebuie să înțelegem prin cuvintele, Tată, ceasul a venit, preaslăvește pe Fiul Tău, că ceasul a venit pentru semănarea seminței care este smerenia. Nu amânați rodul, adică preaslăvirea.” Era ceasul în care smerenia își arăta roadele pentru că se ruga Tatălui Ceresc mai mare decât El. Preaslăvirea nu diminuează ci  rotunjește perfecțiunea care nu poate fi, astfel, nici diminuată și nici sporită. Prin urmare,  continuă Fericitul Augustin, Fiul a preaslăvit pe Tatăl când Evanghelia lui Hristos a răspândit învățătura despre Tatăl printre neamuri. Totuși, dacă Fiul ar fi murit numai, fără să învieze, fără îndoială că nu ar fi fost nici preaslăvit de Tatăl, nici nu L-ar fi preaslăvit pe Tatăl. Dar acum, fiind preaslăvit prin învierea Sa, de Tatăl, El preaslăvește pe Tatăl prin predicarea învierii Sale, preaslăvește pe Fiul Tău ca și Fiul să te preaslăvească pe Tine. Cu alte cuvinte, ”înviază-Mă din morți, ca prin Mine, Tu să fii cunoscut în toată lumea.” Era minunea care adeverea lucrarea lui Dumnezeu, faptul că avea stăpânire cosmică și, ca urmare, stăpânire a-tot-cuprinzătoare. Nu spune că ”are” de la Sine această cinste, ci se roagă ”preasăvăște-Mă”. Arată-Mă, descoperă tuturor măreția cinstei de care sunt demn pe măsura pătimirii pe care  a suportat-o și nu pentru păcatele făcute de Mine, ”Cel blând și smerit cu inima” pentru care nu meritam să primesc asemenea răsplată. Nu cerea slavă de la Tatăl, ci ”descoperă” înaintea tuturor slava care a avut-o înainte de întemeierea lumii, câtă vreme, cum mărturisim în Crez, ”prin El toate s-au făcut” și nimic din ceea ce s-a făcut nu i-a rămas străin. În consecință, ”Prea-slăvește-Mă” înseamnă descoperă, arată  în fața tuturor  oamenilor slava pe care Tu Mi-ai dat-o ca Fiu Unul Născut înainte de veci. Preaslăvirea Tatălui, a lui Dumnezeu a - toate - ziditor, se face prin preaslăvirea Fiului pentru că, pe Dumnezeu nu este a-L vedea oamenilor. El se definește pe Sine ”Eu sunt Cel ce sunt” și omul, parte fiind nu-l poate percepe întregul care îl cuprinde și de care este cuprins. Pentru aceasta, Dumnezeu-Tatăl carre este Duh a dat stăpânire a tot trupul Fiului care este ”Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, Născut nu Făcut, Cel de o Ființă cu Tatăl prin care toate s-au făcut”. În această ipostază ontologică, Tatăl a dat puterea de stăpânire Fiului Său, Cel Întrupat spre a da viață veșnică tuturor celor de sub stăpânirea Lui.

În Rugăciunea pe care o ridică spre Tatăl se înfățișează  pe Sine deopotrivă ca Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului și pentru aceasta glasul celui care a ”luat chip de rob” cu aceea Învățătorului pildă spre desăvârșire pentru ucenicii din toate timpurile. Rugăciunea este, astfel și o predică iar ceasul când a înălțat-o  fost ales de Fiul lui Dumnezeu în chip special.  El, Cel dinainte de timp într-un fel de reciprocitate între Tată și fiu, în virtutea căreia rostește: ”Preaslăvește pe Fiul Tău ca și Fiul să Te proslăvească”. Suferința pe care o primește pentru mântuirea oamenilor e făcută cu bucuria iubirii și pentru a se arăta pe Sine câtă vreme nici ”Israel nu Mă cunoaște”. Pentru că a spus mai sus: Tată, ceasul a venit; preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să te preaslăvească pe Tine. În această ordine a cuvintelor, ne-a arătat că Tatăl era primul care trebuia preaslăvit de Fiul, pentru ca Fiul să poată preaslăvi pe Tatăl. Dar acum El spune: Te-am preaslăvit pe pământ: Am săvârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o, acum preaslăvește-Mă Tu pe Mine. Aceasta pare să spună că Fiul Însuși a fost primul care a preaslăvit pe Tatăl, căruia El apoi Îi cere să fie preaslăvit. Prin urmare, mai trebuie să înțelegem că El a folosit ambele cuvinte de mai sus în conformitate cu ceea ce avea să se petreacă și în ordinea în care ele aveau să se petreacă, preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să te preaslăvească pe Tine. Dar acum, El folosește cuvântul la trecut pentru ceea ce era pentru viitor, când spune, Te-am preaslăvit pe pământ: Am săvârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o să o fac... Pentru că în cuvintele prin care Tatăl a fost preaslăvit de Fiul pe pământ și Fiul de către de Tatăl, Fiul a arătat ucenicilor cum ambele preaslăviri s-au preaslăvit. Pentru că Fiul Însuși L-a preaslăvit pe Tatăl pe pământ, prin propovăduirea Lui la neamuri. Iar Tatăl a preaslăvit pe Fiul prin persoana Sa, prin punerea Lui de-a dreapta Sa. Pentru acel motiv, când Fiul spune apoi cu referire la preaslăvirea Tatălui, Te-am preaslăvit, a preferat să pună verbul la trecut, pentru a arăta că deja era săvârșit în actul iconomiei și ceea ce încă trebuia, cu deplină certitudine, să aibă loc, era să fie socotit ca fiind deja făcut – anume, că Fiul, fiind preaslăvit de Tatăl împreună cu Tatăl, de asemenea, va preaslăvi pe Tatăl pe pământ. (Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 17, 5) Și acum, preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.

Ordinea potrivită a cuvintelor este preaslăvirea pe care o am cu Tine dinainte ca lumea să fi fost... Unii și-au imaginat că aceasta ar putea fi înțeleasă prin natura umană asumată de Cuvântul ca și cum aceasta s-ar fi schimbat în Cuvântul, iar oamenii s-ar fi schimbat în Dumnezeu, sau ca și cum umanitatea era pierdută în dumnezeire. Pentru că nimeni nu ar putea să spună că Cuvântul lui Dumnezeu S-ar fi dublat sau înmulțit prin acea schimbare. Dar noi evităm această eroare dacă înțelegem că El vorbește despre iconomia slavei acestei naturi umane, fiind înainte muritoare, devenind nemuritoare împreună cu Tatăl. Prin urmare, când Fiul a văzut că timpul acesteia, menirea slavei Sale, a ajuns – pentru ca ceea ce s-a făcut în iconomie să se săvârșească acum –, s-a rugat: Și acum, preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea. Aceasta semnifică de fapt că este timpul acum pentru Mine să am acea slavă de-a dreapta Ta, pe care am avut-o cu Tine prin iconomia Ta. Cum Dumnezeu nu are cum să fie văzut poate fi cunoscut prin ”nume” prea bine fiind știut că ”noumen est oumen”, numele este ființa, tradus și ca ”destin” sau ”soartă” într-o deschidere spre dinamismul existenței umane – mai întâi spre moarte după căderea în păcat și apoi, prin Hristos, spre Înviere și viață veșnică. Veșnicia este veacul ”ce va să vină”, viitorul nedefinit.

Fiul arată oamenilor numele Tatălui într-o translație de la nevăzut la văzut și de aici spre nevăzut și moștenirea se constituie  prin ”păzirea”, ascultarea necondiționată a cuvântului divin. După ce îngerul Gabriel i-a spus Fecioarei preasfinte cum va deveni mamă a lui Fiului lui Dumnezeu  fără împerechere bărbătească, Maria a primit recunoscându-și statutul: ”Iată roaba Domnului. Fie Mie după cuvântul tău”. Mai târziu, la nunta din Cana Galileei avea să rostească pentru noi toți: ”Faceți tot ce vă spune El”. El, Fiul lui Dumnezeu dă poruncă nouă – singura: ”Să vă iubiți unul pe altul cum Eu v-am iubit”. Iubirea lui Dumnezeu se desăvârșește în jertfa de sine prin care ”numele” este prezent ca destin al unui biruitor al urmărilor păcatului făcut de străbuni. E greu, lumea fiind o vale a plângerii dar chemarea lui Hristos este dătătoare de putere și chezășie a biruinței și, drept urmare, i se cuvine binecuvântare ”de acum și până în veac”. În lucrarea Fiului se preaslăvește aceea nevăzută a Tatălui, în vremelnicie, veșnicia își arată puterea împlinită ca un prototip al ei. Tot Sf. Chiril al Alexandriei precizează că ”A-L numi pe Dumnezeu Tată, este mult mai precis decât a-L numi Dumnezeu. Cuvântul Dumnezeu semnifică demnitatea Lui, dar cuvântul Tată, se îndreaptă către atributele distinctive ale Persoanei Sale. Dacă spunem Dumnezeu, Îl declarăm pe El a fi Domnul universului. Dacă Îl numim pe El Tată, arătăm modul în care este distinct ca Persoană, pentru că am făcut cunoscut faptul că are un Fiu. Însuși Fiul I-a dat Lui Dumnezeu numele de Tată, fiind, într-un anumit mod, un nume mai apropiat și mai corect, când El spune nu Eu și Dumnezeu, ci Eu și Tatăl suntem una , și de asemenea, cu referire la Sine: căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu Tatăl . Și când a poruncit ucenicilor Săi să boteze toate neamurile, nu Le-a spus să facă aceasta în numele lui Dumnezeu, ci în mod expres a poruncit să facă aceasta în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.”    Mai departe, Fiul lui Dumnezeu a arătat cuvântul oamenilor pentru a le arăta Iubirea – Dumnezeu este Iubire – exprimată prin necuprinsa milă care prin Fiu se transferă oamenilor făcând vizibilă unitatea dintre Tată și Fiu. Aceasta se petrece pentru  că Tatăl a dăruit Fiului deci ucenicii vor fi ai Săi  pentru că a fost voia Tatălui ca ei să creadă și în Fiul și voia Sa a fi astfel împlinită precum în cer. Sf. Ioan Gură de Aur scrie hotărât: Hristos arată că Tatăl a dorit ca ei să creadă și în Fiul”. Credința duce spre adevărata cunoaștere câtă vreme Dumnezeu Tatăl a dat, din naștere Fiului numai cele fără de care nu ar mai fi putut fi viabilă filiația. Acesta este sensul cuvintelor ce urmează, după care ”acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat Mie sunt de la Tine”, ”acum” fiind timpul prezentului continuu, curgând din veșnicia din care, odinioară a izvorât. Dumnezeu Tatăl dăruiește Fiului iar aceasta oamenilor care în acest fel au ajuns la cunoașterea cea adevărată totuna cu credința, legătura mereu reînnoită între Creator și creațiile Sale.

Ucenicii au ”primit”cuvintele adică le-au perceput cu mintea și le-au  simțit cu inima care, spunea Pascal, are rațiunile ei la care mintea nu are acces. Credința anticipează cunoașterea câtă vreme ucenicii ”au primit” cuvintele și au dat crezare adevărului că Hristos este Trimisul Tatălui Ceresc. Adevărul este acela al faptelor, cum spune Mântuitorul trimișilor Sf. Ioan Botezătorul: orbii văd, surzii aud, șchiopii merg iar săracilor li se bine-vestește. Primite în inima, adeverită prin fapte credința a dus la cunoașterea adevărată că ”de la Tine am ieșit și au crezut că Tu M-ai trimis. Dumnezeu Tatăl a dat lui Dumnezeu Fiul vreme când Fiul nu le-ar fi avut, ca și cum El ar fi existat vreodată fără aceste cuvinte. Tot, absolut tot ceea ce Dumnezeu Tatăl a dăruit Fiului a fost exclusiv  a fost în numele nașterii. Prin aceasta ”a avea” se transfigurează în ” a fi” posesia în ființare ce justifică rugăciunea. ”nu pentru Mine mp rog, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, că ai Tăi sunt”. Rămân ai lui Dumnezeu pentru că astfel este FiulHristos, care S-a arătat pe Sine în zilele din urmă, mai presus de simbolurile și imaginile Legii, în același timp Arhiereul și Mijlocitorul nostru, se roagă pentru noi ca om. Și în același timp este mai pregătit ca oricând să conlucreze cu Dumnezeu Tatăl, care împarte daruri bune celor care le merită. Pavel ne-a arătat aceasta mai deplin în cuvintele: har vouă și pace de la Dumnezeu Tatăl nostru și de la Domnul Hristos.

Mai departe. Hristos  se roagă pentru noi, ca om și de asemenea se asociază în împărțirea de daruri bune nouă ca Dumnezeu. Pentru că El, fiind un Mare Sfânt Arhiereu, fără de vină și fără de pată, s-a oferit pe Sine – nu pentru slăbiciunile Sale, așa cum era obiceiul acelora pentru care era adusă jertfa de ispășire conform Legii, ci mai degrabă pentru mântuirea sufletelor noastre. Dăruindu-i Fiului, ucenicii continuă a fi ai Tatălui Creator, nu se pierd în neant ci continuând a fi ai Tatălui au devenit a fi și ai Fiului căruia ne închinăm prin medierea Duhului Sfânt, ”Domnul de viață dătătorul” ca ”toți ai Mei sunt ai Tăi și ai Tăi sunt ai Mei. Există o solidaritate ființială monolitică deoarece  toate lucrurile care sunt ale Mele, sunt ale Tale, și ale Tale sunt ale Mele... Vedeți egalitatea cinstirii? Vorbind în acest fel, El dă la o parte orice suspiciune că ei sunt fie separați de puterea Tatălui sau că înainte de aceasta, au fost separați de puterea Fiului. Sf. Vasile cel Mare tâlcuiește aceste spuse ca și cum El Își supune domnia asupra creației Tatălui, dar de asemenea, adaugă, ale Tale sunt ale Mele, pentru a arăta că porunca creației a venit de la Tatăl spre El. Fiul nu avea nevoie de ajutor pentru a-Și desăvârși lucrarea, nici noi nu trebuie să credem că El a primit o poruncă separată pentru fiecare parte a lucrării Sale. Asemenea inferioritate extremă ar fi pe de-a-ntregul nepotrivită slavei Sale dumnezeiești. Mai degrabă, Cuvântul era plin de harul Tatălui Său. El strălucește mai departe de la Tatăl și desăvârșește totul în conformitate cu planul Părintelui Său. Nu este diferit în esență, nici nu este diferit în putere de Tatăl Său și, dacă puterea lor este egală, atunci lucrarea lor este aceeași. Hristos este puterea lui Dumnezeu și Înțelepciunea lui Dumnezeu . Toate lucrurile s-au făcut prin El (Ioan 1, 3) și toate lucrurile au fost create prin El și pentru El (Coloseni 1, 16), nu ca și cum El ar fi îndeplinit sarcina unui rob, ci El desăvârșește în mod creativ dorința Tatălui Său.

Îngerii nu au creat lumea, însă pentru Fiul, Singurul Născut, Născut cum am spus, înainte de veacuri, prin care toate s-au făcut, nimic nu a fost respins de la zidirea Sa... Pentru că toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele, spune Domnul în Evanghelie. Și aceasta o cunoaștem cu siguranță din Vechiul și Noul Testament. Pentru că El, care a spus să facem om după chipul și asemănarea noastră (Facerea 1, 26), vorbea cu siguranță cu cineva de față. Dar cele mai limpezi dintre toate sunt cuvintele psalmistului: El a zis și s-a făcut; El a poruncit și s-au zidit (Psalmul 148, 5), ca și cum Tatăl poruncea și zicea și Fiul a făcut toate aceste lucruri la porunca Tatălui.

(Sfântul Chiril al Ierusalimului, Lecturi catehetice 2, 22-23, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Acum, dacă toate lucrurile Tatălui sunt și ale lui Hristos, cu siguranță printre acele lucruri care există stă și atotputernicia Tatălui. Bineînțeles, singurul Fiu născut trebuie să fie atotputernic, ca și Fiul de asemenea să aibă toate lucrurile pe care Tatăl le deține; și M-am preaslăvit în ei, declară El. Pentru ca întru numele lui Iisus tot genunchiul se pleacă (Filipeni 2, 10-11)...

Prin urmare, El este radierea preaslăvirii lui Dumnezeu din acest punct de vedere, că este Atotputernic – Înțelepciunea neprihănită și luminată însăși – preaslăvit ca radierea Atotputerniciei sau a preacinstirii. Astfel pentru a fi mai limpede de înțeles ceea ce este slava atotputerniciei, ar trebui să adăugăm următoarele: Dumnezeu Tatăl este Atotputernic pentru că are putere asupra tuturor lucrurilor, și anume, din cer și de pe pământ, asupra soarelui, a lunii și a stelelor și a tuturor lucrurilor din ele. Și El își exercită puterea cu ajutorul Cuvântului Său... Acum, dacă fiecare genunchi este închinat lui Iisus, atunci, fără îndoială, Iisus este Cel căruia toate lucrurile I se supun și El este Cel ce își exercită puterea asupra tuturor lucrurilor și prin care toate lucrurile sunt supuse Tatălui. Pentru că, prin înțelepciune, adică, prin cuvânt și rațiune, nu prin forță, constrângere și obligație, toate lucrurile sunt supuse.

(Origen, Primele principii 1, 2, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Și M-am preaslăvit întru ei, ceea ce înseamnă fie că: am putere asupra lor, fie că: ei mă vor preaslăvi pe Mine, crezând în Tine și în Mine. Și ei ne vor preaslăvi pe Noi la fel. Dar dacă El nu este preaslăvit în mod egal în ei, ceea ce are Tatăl nu mai este și al Lui. Pentru că niciunul nu este preaslăvit în cei asupra cărora El nu are autoritate. Totuși, cum este Fiul preaslăvit în egală măsură? Toți mor pentru El în mod egal, ca și cum face aceasta pentru Tatăl. Ei Îl propovăduiesc ca și cum L-ar propovădui pe Tatăl. Și, așa cum spun ei că toate lucrurile sunt făcute în numele Lui, la fel sunt făcute și în numele Fiului.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 81, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 17, 11) Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi.

Și acum,El adaugă, nu voi mai fi în lume, și aceștia sunt în lume. Dacă cugetele voastre se reîntorc la ceasul în care El vorbea, și El și ucenicii Lui erau încă în lume. Și totuși, nu trebuie să înțelegem nu mai sunt în lume metaforic, cu inima și viața... Pentru că acolo este un singur cuvânt folosit care face o asemenea înțelegere pe deplin inadmisibilă, pentru că El nu spune: și Eu nu sunt în lume, ci nu mai sunt în lume. În acest fel, arată că El Însuși a fost în lume, dar nu mai era astfel. Și astfel, putem oare noi să credem că El, la un moment dat, a împlinit cele ale lumii, dar S-a eliberat dintr-o asemenea greșeală, pentru a nu mai păstra o asemenea dispoziție? Cine s-ar aventura să îngroape într-un asemenea înțeles necuviincios? Rămâne așadar în aceeași stare în care era înainte în lume, despre care a spus că nu mai este în lume, adică cu trupul. Cu alte cuvinte, El vorbea despre propria plecare din lume, care avea să se petreacă curând, și despre plecarea ucenicilor Săi, care va fi mai târziu, spunând că ei nu se mai află aici, deși ei erau – deși și El și ucenicii, erau încă pe acest pământ. El folosea obiceiul predominant al vorbirii. Nu spunem în fiecare zi, El nu mai este aici, despre cineva care este pe punctul de plecare? Și vorbim în acest mod în special despre cei care sunt în momentul morții lor. Și peste altele, Domnul Însuși, ca și când, cunoscând gândurile care puteau fi posibil stârnite în cei care urmau să citească acele cuvinte, a adăugat Și Eu vin la Tine, explicând cel puțin în parte, până la un punct, de ce a spus cuvintele, Eu nu mai sunt în lume.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 107, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 17, 11) Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi.

Într-un cuvânt, ceea ce este sufletul pentru trup, creștinii sunt pentru lume. Sufletul este răspândit în toate mădularele trupului și creștinii printre orașele lumii. Sufletul sălășluiește în trup, dar nu este al trupului. La fel, creștinii sălășluiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul, care este nevăzut, este limitat în trup, care este văzut. În același timp, creștinii sunt recunoscuți ca trăind în lume și totuși, religia lor rămâne nevăzută. Trupul urăște sufletul și duce război împotriva lui, chiar dacă a suferit nedreptate, pentru că este oprit de la a se îndulci în plăcerile sale. Similar, lumea urăște pe creștini, chiar dacă nu au făcut nici un rău, pentru că s-au ridicat ei înșiși împotriva plăcerilor ei. Sufletul iubește trupul și mădularele lui, dar acesta îl urăște și creștinii iubesc pe cei care îi urăsc. Sufletul este îngrădit în trup, dar ține trupul împreună. Și, deși creștinii sunt reținuți în lume ca într-o închisoare, ei de fapt țin lumea împreună. Sufletul, care este nemuritor, trăiește într-un sălaș muritor. Într-un mod identic, creștinii trăiesc ca străinii printre lucrurile trecătoare, așteptând pe cele nestricăcioase în cer. Sufletul, când este tratat în chip sărăcăcios în ceea ce privește mâncarea și băutura, devine tot mai bun. Astfel și creștinii care sunt pedepsiți zilnic sporesc mai mult și mai mult. Atât este de importantă poziția pe care Dumnezeu le-a stabilit-o lor și nu este corect ca ei să o refuze.

(Epistola către Diognet 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 17, 11) Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi.

Îți dăm Ție mulțumire, Părinte Sfinte

Pentru numele Tău Cel sfânt pe care Tu

Ți-ai dorit să-l sălășluiești în inimile noastre,

Și pentru cunoștința și credința în nemurire

Pe care Tu ne-ai făcut-o cunoscută nouă

Prin Iisus, robul Tău;

A Ta să fie slava în veci...

Adu-Ți aminte de Biserica Ta, Doamne,

Să o eliberezi pe ea de toate relele

Și să o faci desăvârșită în dragostea Ta;

Și adun-o pe ea, cea care a fost sfințită,

De cele patru suflări întru împărăția Ta,

Pe care ai pregătit-o pentru aceasta;

Că a Ta este puterea și slava în vecii vecilor, Amin!