ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Tocmai eliberase cei doi demonizați și Hristos a revenit în cetatea Sa, când i-au adus un om paralitic zăcând în patul neputinței sale fără a spune nimic și tăcerea lor era ca o rugă în care se împletea credința  în Hristos cu iubirea față de cel aflat în suferință. Văzându-i, Mântuitorul a spus cu un firesc ce avea să-i contrarieze pe mulți și, totodată, să arate cum reala cauza bolilor  este păcatul, abaterea voită sau nevoită de la poruncile divine. Dumnezeu nu dă poruncile pentru a-și arăta puterea, nu are nevoie, dar noi avem nevoie de sănătate ca de ”pâinea noastră cea de toate zilele”. A rostit deci: ”Îndrăznește Fiule, Iertate sunt păcatele tale”.
 
Și acum, ca și de alte dăți, fariseii s-au repezit a spune: ”Acesta hulește!” La o primă aprecierea, cuvintele erau îndreptățite pentru că singurul care poate ierta păcatele, fiind fără de păcate, este Dumnezeu care prin aceasta aduce și vindecarea. Arătând cât de transparenți suntem în fața ”Celui ce toate cu înțelepciune le-a făcut”, Iisus i-a întrebat deschis: ”Pentru ce gândiți rău în inimile voastre?”  A continuat într-un fel de explicație relaționând păcatele de boală și, implicit, iertarea de vindecare. Surprinzător era însă, mai întâi, faptul că i-a spus nu doar să îndrăznească ci mai mult, l-a numit ”fiu” și a făcut-o cu un firesc cu care Dumnezeu-Iubire o putea face. Ca părinte iubitor i-a iertat păcatele, amintindu-ne de întoarcerea fiului risipitor care a fost prilej de bucurie pentru tatăl său, deși își cheltuise întreg avutul dat moștenire. Cu adevărat, primul și cel mai important semn al iubirii este iertarea prin care suntem binecuvântați încă odată și reprimiți între cei numiți ”fii ai lui Dumnezeu”. Desigur, încremeniți în ”literă” și străini de spiritul iubitor, fariseii s-au grăbit a-și spune mai întâi în sinele lor cum că Iisus ”hulește”. Atunci Hristos, dând pe față gândurile lor nemotivat pizmașe i-a întrebat deschis: ”Pentru ce cugetați rele în inimile voastre?” Și așa era pentru că ”inima”, ”organul transcendenței”, este cea care ne definește ca ”homo sapiens”, nu doar ființă umană, ci dăruită cu înțelepciune care dă mărturie despre chipul după care am fost alcătuiți. Ca Învățător de această dată le-a explicat pe îndelete întrebând cumva retoric:”Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele, sau a zice ”Scoală-te și umblă”. Iertarea este doar un început, o prefigurare devenită imperativ: ”I-ați patul tău și umblă!” Adică, du patul pe care întins neputincios nu-l puteai ridica și umbla, fiind mai degrabă mort decât viu. Slăbănogul s-a ridicat cu un firesc surprinzător și a plecat ducând cu el mărturia fostei neputințe. În fața unei asemenea minuni, toți s-au spăimântat și au dat slavă lui Dumnezeu ”Cel care dă oamenilor asemenea putere”,  de ”fiu” al Celui Preaînalt. Paraliticul  era purtat de patru oameni care au făcut-o dintr-o întreită motivație - din iubire față de cel în suferință, credință în Fiul lui Dumnezeu și speranță că ea se va revărsa și asupra acestui sărman în care viața mai pâlpâia ca o candelă aprinsă în întunericul deznădejdii sale. Se afla însă în fața lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care a venit să mântuiască pe cei păcătoși, primul fiind de fiecare dată cel care se află în fața sa. Pentru credincioșii sinceri ”a fi în fața lui Dumnezeu” este o stare firească pentru că spunea David Dumnezeu este pretutindeni încât se poate spune că: ”Întunericul nu e întuneric la Tine și noaptea ca ziua este înaintea Ta”. 

A te simți în prezența lui Dumnezeu-Cuvântul prin care toate s-au făcut este a-i simți iubirea iertătoare și dătătoare de sănătate și luminare a minții. Or, a fi cu adevărat om, cunună a creației, făcută după chipul și asemănarea Ziditorului este a trăi prezența sa care trecând prin simțuri le depășește purtând omul spre lumina divină dintâi, când Domnul a suflat peste chipul lui Adam pe care l-a făcut din pământ cu propriile mâini. Purtăm în adâncul cel mai adânc din noi mângâierea Mâinilor care ”ne-au făcut și ne-au zidit” și depinde doar de noi să actualizăm această trăire ca legătură între noi, ființe căzute, și Dumnezeu care, asigură Rilke ține această cădere ”în mâna Sa nesfârșit de blândă” . A fi cu adevărat om este a simți această incandescență luminoasă ce l-a făcut pe Măria Sa Țăranul Român să zică: ”A fi mare, nu-i mirare; a fi om e lucru mare”. Adică a simți chemarea ce trece dincolo de simțuri, acel ”Adame unde ești?” cu care Părintele Ceresc a i-a dat omului conștiința situării sale în spațiu. În acest spațiu ne este dat a trece prin simțuri dincolo de ele spre un altul demn de menirea sa. Ce este întreaga literatură utopică dacă nu o îndelungă Odisee a omului spre chipul lui Dumnezeu rămas pentru de-a pururi de neșters, ca o chemare spre locul pentru care suntem făcuți. Spune un imn bisericesc cum că ”Patria mea este sus în cer/Unde blând se aud îngerii/Acolo vom găsi fericirea/Căci așa a lăsat Domnul Sfânt”. Aceasta este autentica înțelepciune. Sf. Sofia este considerată o mamă model, care după moartea soțului s-a dedicat trup și suflet celor trei fete – Pistis, Elpis și Agapis – Credința, Nădejdea și Dragoste - petrecând timpul în rugăciune și milostenie ca o candelă nestinsă. Neapărat rugăciune și milostenie, căci, fără milostenie, ruga e ca o candelă fără uleiul care să-i întrețină lumina ce luminează întunericul zilelor  a căror monotonie ar fi doar o agonie chinuitoare. Așa înțelegem și îndemnul lui Hristos: ”Fiți milostivi cum Tatăl vostru cel ceresc milostiv este”.

Taina este și rămâne pentru de-a pururi a iubirii și ea dăruiește curaj omului abandonat în suferință - Îndrăznește! - și mai mult: îl numește Fiu. Îi dăruiește acea pace despre care una dintre Fericiri ne spune: ”Fericiți făcătorii de pace, că aceea fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Este surprinsă astfel și diferența dintre cele două Legăminte. Primul, cel Vechi, a dat Legea care osândea păcatul de se cutremurau cerul și pământul; acum spaima este vindecată. Nu e îndrăzneala păcatului, ci a sfințeniei fiindcă nu vine din frică, ci din iubire. Dacă e adevărat că frica este izvorul înțelepciunii, atunci nu mai puțin adevărat este că iubirea este cununa ei: prima desparte  omul de păcat, a doua unește omul, prin iubire, de ”Dumnezeu. Cel care a făcut cerul și pământul cu toată splendoarea lor”.

Ca Fiu al lui Dumnezeu aduce cu Sine spre perpetuă viere ”duhul dragostei” care ”nu cade niciodată”. Sfinții Părinți considerau că, prin păcat, omul a încercat a-și pune un nou început depărtându-se de Dumnezeu și dorind a fi ”centru” nu reușește decât să institui haosul centrat pe egolatrie. La aceasta s-a ajuns acum când secularizarea ne-a împins pe nesimțite spre un timp considerat de mulți dintre gânditori ca fiind al ”derizoriului”. E un timp pe care l-a prefigurat Rilke când mărturisea că îi este teamă ”de-a oamenilor vorbă” pentru că astfel se distruge totul. Sfinții Părinți considerau păcatul ca un altfel de început pus de om spre a se considera cumva ”el însușii un fel de început. O asemenea concepție e mai mult decât a spune ”Dumnezeu a murit”; e ca și cum Ziditorul a toate nu ar exista pur și simplu și omul ar fi propria sa cauză, suficientă sieși închisă în absurd ca într-o temniță din care nu are cum ieși. Or, dacă pierzi conștiința originii ești în plin derizoriu pentru că lumea din jur nu mai este percepută ca un cosmos, ci apare ca un imens haos. E ca și cum s-ar recunoaște indirect că ”Voi aveți ca tată diavolul” și. cum spunea Petre Țuțea, ești o sărmană ființă care ”vii de nicăieri și mergi către nicăieri”.

Într-o asemenea situație-limită, cu puțină atenție îl poți auzi pe Hristos spunând blând: ”Fiule”, cuvânt care eliberează pentru că ne amintește pentru totdeauna de cuvintele lui Dumnezeu: ”Să facem om după chipul și asemănarea noastră”. E ca o naștere din nou, ca o revenire, când suntem puși în fața unei alegeri existențiale :  Originea omului este Dumnezeu sau păcatul. Venim în lume ca o mărturisire a existenței lui Dumnezeu nu din neghina răului despre care Sf. Vasile cel Mare spunea că nici nu există decât ca ”absență a binelui”.Deci, ori pe cei drum mergi, dacă rămâi credincios chipului din tine ajungi la Dumnezeu Cel veșnic și, încet-încet simți cum ritmul veșniciei ne măsoară vremelnicia în care Iubirea ”care nu cade niciodată” și ne scoate din întuneric. El este Cel care spune: Să fie lumină. La origini suntem fiii ai Luminii pe care păcatele o umbresc, dar nu o biruie. Întunericul ucide, paralizia este o consecință a păcatelor a abaterilor de la chemarea-întrebare: Adame, unde ești. Deci, tu omule nu exiști prin tine, nu ești cauza propriei vieți, ci Dumnezeu și abia conștiința Lui ca Iubire dă un sens și ctitorește un rost. Atunci când Hristos spune ”Fiule” e ca o chemare la a fi tu însuți sau o ”întoarcere spre cer” cum a fost aceea a Sf. Ilie în ”carul de foc” despre care Sf. Maxim Mărturisitorul spunea că era tras de ”caii tuturor virtuților” -  ai credinței, nădejdii, iubirii, bunătății, păcii, a tuturor darurilor cu care Domnul ne înzestrează spre a ne arăta chibzuiți ”iconomi” ai răbojului pe care ne încrustăm faptele spre dăinuire.

Boala și suferința sunt și expresii ale necredinței care slăbesc iubirea și alungă speranța, lăsând omul în ținutul pustiu al angoasei.  Din această suferință ne ridică Dumnezeu Cel Sfânt și Bun spre a ne înveșmânta în haina milosteniei Lui pe care s-o cinstim întru ascultarea pe care ne-a dat-o ca poruncă Tatăl ceresc pe muntele Tabor. Cei patru bărbați care l-au adus pe bietul slăbănog la Vindecătorul tuturor bolilor și suferințelor sunt cei patru Evangheliști a căror cuvinte înțelepțesc și ne conduc pe Calea ascultării, cum Însuși Dumnezeu Tatăl a spus pe Muntele Tabor: ”Acesta este Fiul Meu mult Iubit întru care bine am voit. Lucian Blaga, făcând o trecere în revistă a suferințelor care încearcă omul află una singură care binecuvântată fiind ne poartă în preajma lui Dumnezeu:
Suferința poate fi întuneric, tăciune în inimă
Pe frunți albastru ger,
Pe coapsă ea poate fi pecete arsă cu fer
O lacrimă sau sâmbure de cer
Nu mai calcă pe pământ cine calcă-n suferință
Ea schimbă la față argila, o schimbă în duh
Ce poate fi pipăit duios, cu știință, ……………………………………………………….
Tată, Care ești și vei fi,
Nu ne despuia, nu ne sărăci
Nu alunga din lume orice suferință.
Alungă doar pe aceea care destramă
Dar nu pe-aceea care întărește ființa-întru ființă
…Fă ca semenii noștri
de la oameni la albine,
de la învingători la biruiți,
de la încoronați la răstigniți, să ia aminte
că există pretutindeni și această suferință
singura legătură între noi și Tine