Învierea fiului văduvei din Nain - "Tinere, ție îți zic: scoală-te!"

Întreaga gândire și creație a omului stă în umbra morții cum cânta Rilke: "Mare e moartea peste măsură/ Suntem ai morții cu râsul pe gură/ Când arzătoarea viață ne-o credem în toi/ Moartea în miezul ființei râde de noi”. Heidegger nu spunea altceva când decreta că omul este o ”ființă spre moarte”, ”Sein zum Tode”.

Acum, Hristos tocmai fusese chemat de sutaș să-i vindece sluga slăbănogită țintuită în pat. Când Mântuitorul a spus: ”Venind îl voi vindeca”, reprezentatul puterii stăpânitoare a spus că nu e nevoie, că e suficient doar a spune cu cuvântul și bolnavul se va însănătoși. A făcut aidoma iar slujbașul s-a vindecat, Hristos apreciindu-i credința pe care nu a întâlnit-o niciunde în Israel. La ieșirea din cetate, a întâlnit un convoi însoțind o văduvă căreia îi murise singurul fiu și a rămas singură, fapt, cumplit în acele vremuri când statul femeii era unul nu prea departe de al unui sclav. Rămânea pur și simplu fără nici un ajutor și, până la urmă, fără rostul de a trăi. Fiu al Celui ce ”singur este Bun”, al Iubirii, Hristos, Biruitorul lumii care a spus înduioșat ”nu plânge” și pe dată a dispărut motivul tristeții sale, ce i-a adus potopul lacrimilor în ochi. Moartea și-a recunoscut în fața tuturor înfrângerea, ce avea să-și dezvăluie în cele urmă destinul, cu Învierea Lui Hristos care a dăruit viață celor din morminte. Îndată avea să dea în fața tuturor motivul ca sărmana văduvă să nu plângă arătând că nu erau obișnuitele cuvinte de încurajare, ci preludiul Biruinței totale. Toți cei de față au rămas fără grai văzând cum Hristos l-a înălțat pe tânărul coborând spre iad, așa cum avea să spună că judecata din urmă e ca o intrare spre împărăția cerurilor. Între ”nu plânge” și îndemnul dat tânărului ”Scoală-te!" am putea afla o recapitulare a mântuirii omului pe care Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu a dăruit-o omului căzut prin neascultare. Cum nimeni până la Hristos nu înviase un mort, toți s-au înfricoșat și Evanghelistul Luca, pe care îl sărbătorim chiar azi, scrie că toți au zis: ”Proroc mare s-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat poporul Său.”

Cum era de așteptat, cuvintele au făcut înconjurul Iudeii și s-au răspândit mai departe, Se cuvenea astfel ca întreaga lume să afle că, deși cu asemănarea noastră, Domnul și Dumnezeul nostru își arată puterea Celui care ”pe toate cu înțelepciune le-a făcut”. A făcut-o în felurite chipuri, a vindecat cu cuvântul doar toate bolile, a alinat toate suferințele, a înmulțit pâinile, a redat vederea orbilor. Când Sf. Ioan Înaintemergătorul a trimis câțiva ucenici să-L întrebe dacă este cu adevărat Mesia sau să mai aștepte, Hristos nu a spus dacă Este, ci să meargă și să spună cum orbii văd, surzii aud, slăbănogii merg iar săracilor li se Binevestește. Iată, de această dată, Fiul Fecioarei învie fiul văduvei și asta pentru a încredința în veac cum moartea nu are ultimul cuvânt, ci viața care o biruie prin Înviere. Moartea va fi definitiv biruită prin învierea de obște cum spunem în crez: ”Aștept învierea morților și viața de veci” și cântăm în noaptea Învierii că Hristos a făcut-o ”cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”. Pentru noi nu există ”neființa” încă mai folosită pe ici pe colo, și, la plinirea vremi toți se vor ridica în sunetele trâmbițelor purtate de îngeri. Nu e nici veșnică pentru că e întreruptă de Părintele veșniciei. Până atunci ”așteptăm” în cimitir, cuvânt derivat din limba greacă și însemnând dormitor. De aceea, Hristos a poruncit tânărului ”scoală-te”, nu dormi, ridică-te din pat. A mai făcut-o arătându-ne că viața este un dar dumnezeiesc. Când a înviat-o pe fiica lui Iair spus că nu a murit, ci ”doarme” ceea ce a făcut pe unii comentatori să vorbească de o ”moarte aparentă” și, până în cele din urmă așa și este, moartea este aparentă câtă vreme îi urmează învierea.

Nu se spune nimic despre cauza acestei morți nefirești în esență dacă ne amintim cuvintele lui David care scria că” anii omului șaptezeci de ani, dacă e putere, optzeci, ce este peste ”chin și durere”. Un tâlc întâlnim la Sf. Ap. Pavel care scria ”Nu toți murim, dar ne vom schimba deodată într-o clipeală de ochi la trâmbița cea de apoi va suna și morții se vor schimba nestricăcioși, iar noi ne vom schimba…Căci trâmbița va suna și morții se vor scula nestricăcioși iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune iar acest trup muritor în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris : Moartea a fost înghițită de biruință. Unde îți este moarte biruința ta? Unde îți este moarte boldul tău?”

Da, toți suntem muritori și cum spuneau bătrânii, nimeni nu va moșteni pământul și ne învață Părintele Ilie Cleopa ”să înaintăm în viață având permanent în minte de o parte frica de Dumnezeu, de cealaltă amintirea morții”. Reacția celor prezenți a fost pe măsura minunii pentru că au spus: ”Proroc mare s-a născut și Domnul a cercetat pe poporul Său”. Cuvintele au fost amendate cumplit când, ca și în alte situații, oamenii L-au condamnat la moarte pe cruce și hotărârea a fost luată de farisei, cei care dețineau toate cele necesare spre a arăta tuturor că Hristos este Fiul lui Dumnezeu celui viu”. A urmat refuzul lui Dumnezeu, sau ”Fuga de Dumnezeu” descrisă de Max Picard al cărei mesaj este întoarcerea la dreapta credință, singura care poate ajuta omul să iasă din această criză parcă fără de sfârșit ce dă reala măsura a depărtării de Dumnezeu care este infern. Apropierea este descoperirea dătătoare de viață ce l-a făcut pe David să exclame: ”minunată este știința Ta, mai presus de mine și eu nu o pot ajunge/Unde mă voi duce de la duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi?/ De mă voi sui în cer/Tu acolo ești/ De mă voi coborî în iad de față ești/…Și am zis: Poate întunericul mă va acoperi și se va face noapte lumina dimprejurul meu/ Dar întunericul nu e întuneric la Tine și noaptea ca ziua va lumina/ Cum este întunericul ei, așa e și lumina ei”.

În ochii lui Dumnezeu, moartea devine transparentă, biruința ei efemeră sfârșitul ei iminent. Hristos a alungat frica de moarte, dar ne-a pus în față frica de păcat, o frică eliberatoare și ziditoare pe care o vestea Sf. Ioan Botezătorul: ”Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”, care așa cum o spune Sf. Pavel este dreptate și adevăr în Duhul Sfânt, ”Domnul de viață dătătorul”. Frica de păcat este ziditoare ca și frica de Dumnezeu pe care țăranul român o considera consubstanțială omului încât a spune ”om fără Dumnezeu” era o descalificare în fața obștii. Credința să ne fie doar în Dumnezeu și nu în înțelepciunea oamenilor pentru că numai la El întâlnim milă și Sf. Ap. Iacob adaugă că este curată, pașnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă și de roade bune, neîndoielnică și nefățarnică. Medicul-mărturisitor din închisorile comuniste Vasile Voiculescu mărturisește:

Poate nu știu să mă rog…Prihană

Sălbăticie-i tot ce-ncerc a spune…

Dar urletul de lup prins în capcană

Nu-i pentru Tine tot o rugăciune?