În timpul Războiului Rece, Stânga europeană mobiliza milioane de oameni în lupta pentru Pace. Astăzi, Stânga a războinică și propovăduiește un „militarism luminat”.

Un editorial de Lily Linch în UnHerd pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

În ianuarie 2018, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a susținut o inedită conferință de presă alături de Angelina Jolie.

Revista glossy InStyle a relatat că Jolie „a fost îmbrăcată într-o rochie mulată neagră cu umerii goi, cu o pelerină scurtă asortată și pantofi balerin clasici (de asemenea negri)”.

Tema acestui eveniment era: violența sexuală în război.

Cu câteva săptămâni înainte, Jolie și Stoltenberg semnau împreună un articol în The Guardian cu titlul: „De ce NATO trebuie să apere drepturile femeilor”.

Momentul fusese ales cu grijă: la apogeul mișcării #MeToo, cea mai puternică alianță militară din lume devenea feministă.

În articol se arăta:

„Oprirea violenței motivate de gen reprezintă o problemă crucială pentru pace și securitate, precum și pentru justiția socială. NATO poate fi un lider în această direcție.”

Aceasta era o față nouă și progresistă pentru NATO, pe care a folosit de atunci încoace pentru a seduce majoritatea Stângii europene.

Înainte, în țările nordice, atlantiștii fuseseră nevoiți să propovăduiască războiul și militarismul unei opinii publice care era în cea mai mare parte a ei pacifistă.

Lucru realizat în special prin prezentarea NATO nu ca pe o alianță militară rapace și războinică, ci ca pe o alianță luminată și progresistă a păcii.

Timothy Garton Ash scria în 2002 în The Guardian:

„NATO a devenit o mișcare europeană a Păcii”, în care „John Lennon se întâlnește cu George Bush”.

Astăzi, însă, când, după invazia masivă a Rusiei în Ucraina, Suedia și Finlanda au renunțat la vechile lor tradiții de neutralitate și au ales aderarea, NATO este prezentată ca o alianță militară la care pot participa și pacifiștii.

Toți adepții NATO par să cânte în cor: „Give Peace a Chance”.

Din mai multe puncte de vedere, Campania Angelinei Jolie a marcat o cotitură dramatică în ceea ce Katharine A.M. Wright și Annika Bergman Rosamond numesc „Strategia narativă a NATO”.

Întâi, Alianța a adoptat și folosit pentru prima oară puterea celebrităților, asociindu-și emblema cazonă cu glamour-ul și frumusețea vedetelor.

Puterea de star a lui Jolie însemna că imaginile seducătoare de la eveniment ajung la un public apolitic și cu puține cunoștințe despre NATO.

În al doilea rând, acest parteneriat părea să inaugureze o eră în care drepturile femeilor, combaterea violenței de gen și feminismul își asumă un rol mai proeminent în retorica NATO.

De atunci încoace, dar mai ales în ultimele 12 luni, femei lider telegenice, ca premierul finlandez Sanna Marin, ministrul de Externe german Annalena Baerbock și premierul estonian Kaja Kallas au devenit tot mai mult purtătoarele de cuvânt ale „militarismului luminat” în Europa.

De asemenea, Alianța și-a intensificat implicarea în cultura pop, în domeniul noilor tehnologii și al „influencerilor” tineri.

Evident, NATO a fost dintotdeauna foarte grijulie în privința PR-ului și implicarea sa în cultură, artă și divertisment este veche.

Cine poate uita albumul din 1999 Distant Early Warning al duo-ului de muzică electronică Icebreaker, înregistrat cu sprijinul astăzi dispărutului „NATOarts” și inspirat de activitatea stațiilor radar situate în nordul Alaskăi și Canadei și menite să alerteze NATO despre o eventuală lovitură nucleară sovietică?

Sau de lung metrajul HQ din 2007 produs de divizia de diplomație publică a NATO, care descrie viața în interiorul alianței și o ipotetică reacție la o criză în statul fictiv Seismania?

Însă ceea ce face ca recenta cotitură a NATO să fie atât de eficientă este că a reușit să se facă ecoul tradițiilor și identităților locale progresiste din țările candidate.

Nici un partid politic din Europa nu ilustrează mai bine trecerea de la un pacifism militant la un atlantism războinic pătimaș decât Verzii din Germania.

Inițial, cea mai mare parte a Verzilor au fost elemente radicale în timpul protestelor studențești din 1968; mulți dintre ei au manifestat împotriva războaielor americane.

Verzii de la începuturi au militat pentru retragerea Germaniei de Vest din NATO.

Însă, pe măsură ce membrii fondatori au ajuns la vârsta maturității, în partid au început să apară fisuri care riscau să îl sfârtece într-o zi.

Două tabere s-au coagulat: „Realos” - Verzii moderați, adepți ai pragmatismului politic și „Fundis” – grupul radical, adept al acțiunilor fără compromis.

Ele au fost animate de dorința ca partidul să rămână credincios valorilor sale fundamentale, orice s-ar întâmpla.

Cum era de așteptat, Fundis considerau că, pentru pacea europeană ar fi fost mai bine dacă Germania de Vest se retrăgea din NATO și adopta o atitudine de neutralitate militară.

Iar Realos credeau că țara lor are cu adevărat nevoie de NATO. Ei susțineau chiar că o eventuală retragere ar reprezenta o amenințare la adresa securității statului, riscând să reînvie naționalismul militar.

În viziunea Realos, NATO era o alianță post-națională și cosmopolită, vorbind numeroase limbi și arborând o multitudine de drapele, care apără Europa de pulsiunile cele mai distructive ale Germaniei.

Însă apartenența la NATO la sfârșitul istoriei era un lucru. Iar Germania implicată într-un nou război – cel mai mare tabu dintre cele de după Al Doilea Război Mondial – era ceva cu totul diferit.

Kosovo a schimbat totul.

În 1999 – a 50-a aniversare de la înființarea NATO – alianța a început ceea ce universitara Merje Kuus a numit o „metamorfoză discursivă”.

De la alianța preponderent defensivă, care era în timpul Războiului Rece, ea devenea un pact militar activ, preocupat să răspândească și să apere valori precum drepturile omului, democrația, pacea și libertatea dincolo de frontierele țărilor sale membre.

Bombardamentele de 78 de zile ale NATO asupra a ceea ce mai rămăsese din fosta Iugoslavie, chipurile pentru a opri crimele de război comise de forțele de securitate sârbe în Kosovo, îi vor transforma definitiv pe Verzii germani.

La o conferință națională haotică a partidului, în 1999, la Bielefeld, Realos și Fundis s-au ciocnit dramatic în privința bombardamentelor.

Ministrul german Verde Joshka Fischer, figura cea mai proeminentă a taberei Realos, a sprijinit războiul NATO.

Din acest motiv, participanții la conferință au aruncat în el cu vopsea roșie.

Fundis au făcut apel la o încetare necondiționată a bombardamentelor, care ar fi pus în același timp capăt coaliției de guvernământ dintre SPD și Verzi.

Propunerea de pace a eșuat, zdrobind facțiunea anti-război din partid, iar membrii acesteia vor părăsi în masă partidul.

A câștigat în schimb detașat moțiunea moderată a Realos. După o scurtă pauză, bombardamentele asupra Iugoslaviei au fost reluate.

Cu sprijinul crucial al Verzilor, Luftwaffe a efectuat raiduri deasupra Belgradului, la 58 de ani după ultimele lor bombardamente asupra capitalei sârbe.

După începutul războiului din Ucraina, ministrul de Externe german Annalena Baerbock, membră a Verzilor, a continuat tradiția începută de Fischer, mustrând țările cu vechi tradiții de neutralitate și implorându-le să intre în NATO.

Ea a invocat învățătura lui Desmond Tutu:

„Dacă ești neutru în situații de nedreptate, atunci ai ales să fii în tabăra opresorului.”

Verzii și-au pus și morții să vorbească în favoarea cauzei războiului. Inclusiv pe Petra Kelly, un simbol antirăzboinic și veche militantă în favoarea nealinierii, care murise în 1992.

Anul trecut, co-fondatoarea Verzilor, Eva Quistorp, a publicat o scrisoare imaginară către Petra Kelly, în Die TagesZeitung

Scrisoarea împrumută de la Kelly atitudini morale și le răstoarnă pentru a justifica adeziunea Verzilor la război.

Eva Quistorp vrea să ne facă să credem că dacă Petra Kelly ar mai trăi astăzi, ar fi o adeptă a NATO.

Adresându-i-se răposatei Kelly, moartă de 30 de ani, Quistorp afirmă:

„Bag mâna în foc că ai striga că pacifismul radical face posibil șantajul.”

Anul acesta, ministerul de Externe german a lansat și o nouă „politică externă feministă”, ultimul dintr-un grup de mai multe ministere care au făcut acest lucru.

Noua orientare, adoptată și de Franța, Olanda, Luxemburg și Spania descrie militarismul cosmopolit folosind un fals sclipici de radicalism feminist, deschizând astfel domeniul războiului și al securității pentru militanții drepturilor femeilor.

Conducătoarele feministe cu capul pe umeri sunt descrise ca arma cea mai bună împotriva bărbaților „duri și autoritariști”.

Suedia a fost prima țară care a adoptat această politică, în 2014, fapt care i-a permis să își exporte feminismul cu state vechi în afara granițelor și să își asume o nouă atitudine morală în arena internațională.

Pe plan intern, au existat articole pro-atlantiste în revistele pentru femei.

În secțiunea „Mama” a ziarului suedez Expressen, destinată cititoarelor, uninterviu cu Angelina Jolie afirma că NATO apără femeile de violențele sexuale în timpul războaielor.

Jolie sublinia de asemenea că nu există mari diferențe între activiștii umanitari și soldații NATO, deoarece cu toții „se străduiesc să atingă același scop: pacea”.

Profesoara universitară Merje Kuus a scris că extinderea NATO implică o strategie de „dublă legitimare”.

În studiul „Dragoste, Pace și NATO”, Alianța este prezentată mai întâi ca fiind ceva obișnuit și banal, comun și cotidian. Apoi, este descrisă ca ireproșabilă, vitală și reprezentând binele moral absolut.

Așa se explică, spune Kuus, banalizarea și glorificarea simultane ale NATO: Alianța devine ceva birocratic atât de benign încât este SUB orice dezbatere, dar ceva atât de „existențial și esențial” încât este MAI PRESUS de orice dezbatere.

Această strategie de legitimare a devenit evidentă în dezbaterea foarte îngrădită și atent controlată privind integrarea euro-atlantică din țările nordice, unde nu s-a organizat nici un referendum în privința aderării.

Se pare că, după decenii întregi de rezistență populară, NATO este mai presus și de democrație.

Însă, așa cum scrie Kuus, asta nu înseamnă că NATO este impus societății dintr-o țară sau alta. Obiectivul este mai degrabă de a-l „integra pe plan mai larg în divertisment, educație și viața civică.”

Dovezile sunt peste tot. În februarie, NATO a organizat primul său eveniment de jocuri pe calculator.

Un tânăr angajat al Alianței a făcut echipă cu popularul streamer Twitch ZeRoyalViking pentru a juca Among Us și a discuta amical despre pericolele pe care dezinformarea le pune pentru democrație.

Alături de ei a fost și o influenseriță alpinistă și activistă climatică pe nume Caroline Gleich.

În timp ce avatarii lor astronauți navigau într-o navă spațială a desenului animat, ei vorbeau în termeni elogioși despre NATO.

La sfârșitul evenimentului, fluxul s-a transformat într-o acțiune de recrutare: angajatul Alianței a vorbit despre avantajele muncii sale și i-a încurajat pe telespectatori să consulte site-ul Web al NATO pentru oportunități de angajare în domenii precum concepția grafică și montajul video.

Evenimentul a făcut parte din campania „Protect the Future” a NATO. Anul acesta, campania a inclus un concurs de povestiri desenate pentru tinerii artiști.

De asemenea, Alianța a curtat zeci de influenceri cu mulți urmăritori pe TikTok, YouTube și Instagram și i-a adus la sediul său din Bruxelles.

Alți influenceri au fost invitați la summitul NATO de anul trecut de la Madrid, unde li s-a cerut să creeze conținut pentru audiențele lor.

Stânga europeană a fost complet captivată de tot acest spectacol. Mergând pe calea Verzilor germani, marile partide de stânga au abandonat neutralitatea militară și opoziția față de război și au devenit acum campioni ai NATO.

Este o răsturnare de situație halucinantă.

În timpul Războiului Rece, Stânga europeană a organizat manifestații de masă cu milioane de oameni împotriva militarismului Statelor Unite și a amplasării de către NATO de rachete Pershing II și de croazieră în Europa.

Astăzi, nu a mai rămas decât o retorică radicală golită de conținut.

În vreme ce în Europa orice formă de opoziție la NATO a dispărut, iar Alianța se întinde mult dincolo de zona euro-atlantică, hegemonia sa a devenit aproape absolută.