+ 29 octombrie – 68 de ani de la nașterea în Ceruri a eroului și martirului George Fonea, poetul prizonierilor români din URSS. Mărturie despre înmormântarea poetului, considerată de orânduirea bolșevică „un prilej de complotare împotriva orânduirii noastre statale”. Un poem din caietul niciodată publicat al lui George Fonea: „Scrisoare unui ostaș român”

George Fonea, poet și traducător, a luptat ca ofițer pe frontul din Răsărit, căzând prizonier în anul 1944. Fiu de țăran din comuna Gogoșu, județul Dolj, născut la 22 februarie 1912, Fonea a fost deportat în lagărul sovietic de la Vorkuta, unde a întreținut mintea și sufletul prizonierilor de război cu versurile sale. Poeziile sale au fost un balsam pentru toți prizonierii trecuți prin lagărele sovietice. Din păcate, deși Fonea scrisese într-un caiet poeziile compuse în prizonierat. Pentru salvarea acelui caiet, fratele său, Aurel Fonea, a suportat în anul 1983 anchete dure din partea Securității, care conform mărturiilor unor apropiați, ar fi dus la moartea acestuia. Rămân din opera lui George Fonea volumul de poezii "Întoarcere în vreme”, apărut în anul 1935, și cel de traduceri din Rainer Maria Rilke, "Poeme”.

Înainte de a fi luat prizonier, un ofițer german i-a oferit lui George Fonea posibilitatea să plece din Crimeea la bordul unui avion. Fonea a refuzat să se salveze în acest mod, alegând să rămână alături de camarazii săi de luptă. Avea să spună: „E adevărat că nu pot mântui pe nimeni alegând între viață și moarte, dar ce vor gândi acești nefericiți tot restul vieții, amintindu-și că în ceasul de cumpănă eu îi părăsisem?". Curând, în luptele purtate cu rușii la Sevastopol, Fonea își va pierde un ochi. Este salvat de un alt mare erou de război și cavaler fără pată al închisorilor comuniste, Aurel State (foto dreapta, sus). La 12 mai 1944 avea să cadă prizonier. A fost trimis în Siberia, în lagărele sovietice de la Vorkuta și Oranki. Abia în 1955, în urma intervenției cancelarului german Konrad Adenauer pe lângă guvernul sovietic, Fonea a fost adus în țară, alături de prizonierii români rămași în viață. Avea să plece la Domnul în 29 octombrie 1957, la doar 45 de ani, fiind înmormântat înfășurat în tricolor. Înmormântarea a fost organizată de foștii prizonieri de război, care, după acest moment, aveau să fie aruncați în închisorile comuniste din România, în frunte cu Aurele State, Puiu Atanasiu și Ilarion Stănescu. Autoritățile comuniste au considerat înmormântarea poetului martir un "prilej de complotare împotriva orânduirii noastre statale”. 

Redăm mărturia unui participant la înmormântarea lui George Fonea, la rândul lui fost prizonier de război și deținut politic, Stelian Rădulescu Băltățescu.

"De la un cunoscut am aflat că fostul căpitan Fonea tocmai răposase și era depus la capela cimitirului Eternitatea. Căpitanul Fonea avea câțiva ani mai mult ca mine, fusese prizonier în URSS, iar după repatriere se angajase ca redactor la revista orbilor. Scria versuri în timpul liber și aveam pentru el o deosebită considerație, căci era un om citit și cu adevărat talentat. Știam că nu e căsătorit, iar ultima dată când ne-am întâlnit și l-am întrebat unde lucrează, mi-a răspuns glumind că-i rege în țara orbilor. Dintre părinți doar mama sa mai trăia, dar era bolnavă și locuia la Râmnicu Vâlcea. Mai avea în viață un singur frate, care încă se afla în detenție. El fusese arestat pentru delict de uneltire contra siguranței statului, faimosul articol cu ajutorul căruia primatul politic din România reușise să-i facă tributari ai închisorilor pe toți cei care aveau rezerve față de noua orientare politică a țării.

În București avea un bun prieten ce fusese subalternul lui pe front, sublocotenentul Gheorghe Arsene, care acum ocupa funcția de contabil șef al Spitalului Colțea. Cu două zile în urmă, Fonea i-a făcut o vizită la serviciu lui Arsene, ocazie cu care i s-a plâns că nu se simte bine. Acesta îl face atent de pericolul gripei asiatice și-i propune să se interneze imediat. El însă refuză, dându-i replica: 

"Am trecut noi prin război și prizonierat, iar acum să mă tem de o gripă?

- Mai bine să fii prudent. Dau acum un telefon medicului de gardă și te internează!

Fonea refuză, spunâdu-i că nu e cazul, pentru că va veni singur la spital dacă se va simți mai rău. Era după amiază, așa că programul lui Arsene se termina și au mers împreună până la stația de tramvai. Acolo s-au despărțit, nu înainte ca Arsene să-i repete că ar fi mai bine să se interneze.

- Deocamdată, nu!, a răspuns el. Și fiecare a plecat în direcția sa.

Dimineața, când Arsene s-a dus la serviciu, a primit vestea că Fonea murise, i se făcuse deja autopsia și fusese depus la morga spitalului. Cum trebuia înmormântat și nu avea pe nimeni, Arsene a luat inițiativa să se ocupe de înmormântare și a apelat la foștii camarazi ca să-i dea o mână de ajutor. Eu m-am dus în Piața Obor, de unde am cumpărat niște flori, apoi am plecat la Capela cimitirului pentru a-i aduce un ultim omagiu. Acolo am mai găsit alți foști prizonieri, de la care am luat informații referitoare la înmormântare și am aflat că urma să aibă loc în ziua următoare la Cimitirul Andronache- Colentina. 

Arsene ne-a întrebat pe toți dacă putem contribui cu ceva fonduri pentru ca Fonea să poată fi înmormântat creștinește și firește că am fost de acord, însă contribuția mea a fost de numai 50 de lei, pentru că n-am avut mai mult.

A doua zi, m-am dus la cimitir pentru a-l însoți pe Fonea pe cel din urmă drum. Pregătirile modeste fuseseră asigurate de familiile Gheorghe Arsene și Ilarion Stănescu, ajutate și de alți câțiva binevoitori, în mai mică măsură. Acum se proceda la organizarea ad-hoc a îngropăciunii care trebuia făcută cu economie, așa că unii dintre noi s-au oferit să ducă sicriul din capelă până la camionul obținut cu mare greu, alții să poarte prapurii, steagurile, felinarele, crucea, coroanele, iar câțiva au dat o mână de ajutor groparilor, pentru ca mormântul să fie săpat până la ora înhumării. Din fericire au fost destui voluntari, așa că treburile s-au încheiat mai repede decât ne-am așteptat. Slujba a fost oficiată de doi preoți, iar necrologul a fost rostit de un reprezentant al Asociației orbilor, prezenți și ei în număr mare, dar și de către Gheorghe Arsene, cel ce-i fusese subaltern în război și împreună cu care stătuse captiv în U.R.S.S. De aici, cu întreg cortegiul ne-am îndreptat spre cimitirul Andronache, locul de veci al celui care s-a dovedit a fi un bun român și care cântase cu pana lui atât suferințele cât și bucuriile acestui neam.

În timp ce avea loc slujba înhumării, auzim dinspre poarta cimitirului strigătele și plânsul unei femei îmbrăcate în negru, ce se îndrepta în fugă spre mormânt. Preoții au întrerupt ceremonia, iar noi, cu toții, am întors privirile pentru a ne lămuri ce se petrece.

Era logodnica lui Fonea, o profesoară din Râmnicu Vâlcea cu care purtase multă vreme corespondență și urmau să se căsătorească. Se cunoșteau de mult, dar vremurile vitrege îi ținuseră departe unul de celălalt, atât în timpul războiului cât și a captivității. A fost fericit să afle că logodnica îl așteptase până după repatriere și considera că soarta îl răsplătise cu iubirea ei sinceră, urmând ca până la sfârșitul vieții să împartă împreună atât bucuriile cât și necazurile. Dar preocupările diferite și distanța apreciabilă dintre locurile în care fiecare își ducea zilele i-au făcut să tot amâne căsătoria, nebănuind că, de această dată, o banală gripă va fi cea ce le va sta împotrivă. Am fost cu toții mișcați de durerea sărmanei femei care, copleșită de neputință, s-a prăbușit peste sicriu rostindu-i într-una numele. Venise însoțită de un bărbat necunoscut nouă, ce plângea și el amarnic și am presupus că trebuie să fie o rudă apropiată de-a ei, căci el avea un singur frate despre care știam că încă se afla în închisoare.

Preoții au lăsat răgaz ca cei doi să-și găsească mai multă stăpânire de sine, iar cele câteva femei prezente au mers să-i încurajeze, ca slujba să poată fi oficiată mai departe.

Dar am aflat cu surprindere că bărbatul era chiar fratele lui Fonea, eliberat din închisoare cu o zi în urmă. Nu se mai văzuseră de șaisprezece ani, de la plecarea pe front, însă cât de ironică fusese soarta să-I despartă pentru totdeauna, acum, când amândoi erau liberi și se presupunea că scăpaseră de necazuri. Telegrama cu trista veste sosise abia seara, târziu, după ce priveghiul avusese deja loc, așa că nu avea deplina siguranță că îl va vedea nici măcar în sicriu. Cu toate acestea a pornit spre București, măcar să aprindă o lumânare și să îngenuncheze la mormânt și bine a făcut, fiindcă a reușit să-l vadă pentru ultima data și să verse o lacrimă de rămas bun”. (mărturie a fostului deținut politic și prizonier de război Stelian Rădulescu Băltățescu din lucrarea "Destăinuirile unui pribeag”).

Scrisoare unui ostaș român 

- de departe 

Pentru tine scriu, măi camarade,
Slovă de credință și de foc,
Ca s-o porți în suflet totdeauna,
Să-ți aducă bine și noroc.
Te-au bătut vifornițele vremii
Prin pustiuri, ani întregi de-a rândul,
Și din țara albă de departe
Nicio slovă n-a-nseninat gândul.
Tinerețea ta fără prihană
S-a topit pe malurile Kamei,
Iar acasă vișinii-n grădină
Au tot plâns cu lacrimile mamei...
Când coboară nopțile polare
Tu te-nchini smerit după canoane,
Să-și aducă-aminte și de tine
Dumnezeu de-acasă, din icoane.
Să te ducă visul mai aproape,
Unde-ai fost odată peste ani,
Unde-n munți pe fiecare culme
Plânge doina-n bâte de ciobani.
Și să vezi din nou copilăria
Cum se joacă singură pe drum,
Să mai dai uitărilor pustia
Deznădejdii zilelor de-acum.
Mai săruți odată cruciulița
Ce ți-a dat-o maica tremurând,
Și când somnul cade peste gene,
Tu adormi cu chipul ei în gând.
O, atunci o mână nevăzută
Îți alintă creștetul ușor;
Gândul meu de frate, camarade,
Se-ncălzește la același dor.
Și-mi aduni cuvintele de slavă
Să se roage pentru amândoi;
Poate Dumnezeu ce nu ne uită
Își va-ntoarce fața către noi.