În 1972, într-un raport al Clubului de la Roma, intitulat Limitele Creșterii, s-a inserat un avertisment de penurie de resurse naturale, soluția indicată fiind decelerarea voluntară a ritmului de creștere economică, prin reducerea consumului și bararea mobilității sociale (mai clar spus, prin legarea de glie a supusului).

În prezent, unii manageri corporatiști, ultra-bogați și influenți, dar progresiști și stângiști în declarații, au sugerat ca problemele de suprapopulare a Planetei și de încălzire climatică să se rezolve direct și abrupt, de către marile companii (care nu mai au concurență și la care nu mai există alternativă), prin eco-dictatură. Acest cinism este, probabil, un rezultat al frustrării față de realitatea că oficialilor aleși le este foarte greu să limiteze consumul într-o societate contemporană care se auto-caracterizează ca civilizație tocmai pentru că a democratizat consumul (sau a construit iluzia unei astfel de democrație). Nu este simplu ca zborurile cu avionul, autoturismele, autostrăzile pentru cei mulți și utilitățile citadine ale secolului XXI să fie limitate, mai ales în condițiile în care toți deținătorii puterii – economice, politice sau religioase – promit mereu o lume mai bună, un trai mai decent, o siguranță și o stare de sănătate mai accesibile vulgului.

Este o profeție care s-a împlinit prin simplul fapt că a fost rostită. Oficialii, europeni sau americani, aleși sau numiți nedemocratic, au urmat acest îndemn, incluzând în modelul obligatoriu de afaceri al industriașilor obligația de a reduce emisiile de carbon, sub sancțiunea plății unor certificate de emisii de CO2 sau a unor amenzi, care se regăsesc în prețul mărit al energiei și, incremental, în prețul tuturor bunurilor și serviciilor. De asemenea, așa-numitul Green Deal, care vine o data cu programul de „redresare” și de „reziliență”, conține și mai multă eco-dictatură, mai ales la nivelul directivelor trasate băncilor, care nu vor mai finanța decât foarte rar proiecte economice care nu respectă canonul eco-dictaturii și care nu prevăd alocări de costuri și de resurse în scopul „înverzirii” economiei. Prețurile, care sunt oricum infestate de dobânzile la creditele derulate până în prezent, vor crește și prin adăugarea acestor costuri „verzi”. Vom fi, practic, invadați de clorofilă scumpă … Salariile și veniturile din activități independente sunt, oricum, afectate de scăderea artificială a puterii de cumpărare a banilor (cauzată de așa – numita „relaxare cantitativă”, care nu este altceva decât tipărire de bani suplimentari, peste volumul de produse și servicii aflate pe piată), dar chiar și salariații care acum au venituri de confort, vor fi determinați să renunțe la consum, căci banii nu vor mai putea fi utilizați decât pentru produsele și serviciile „sustenabile”, care sunt „eligible” pentru eco-dictatură.

Discursurile motivaționale despre încălzirea climatică și reducerea consumului sunt promovate atât de agresiv încât doar o pandemie (inventată) mai poate bara drumul gretelor către premiul Nobel pentru pace …

Culmea sarcasmului este că, totuși, Big Tech consumă cu un singur server tot atâta energie cât un oraș de dimensiuni medii, iar Big Pharma emit CO2 în cantități mai mari decât industriașii care ard cărbune sau gaz. Iar Big Tech, Pharma și Finance sunt principalii deținători ai puterii economice, care dictează modul în care se fac politicile, legile, trendurile consumeriste și modul în care trebuie să arătăm și să ne comportăm pentru a ne încadra în tiparele comportamentale impuse de „valorile” sau standardele comunității și de „corectitudinea” politică. Dacă s-a ajuns în punctul unde este „nevoie” de eco-dictură este pentru că aceste corporații au impus consumerismul și moda profitului cu orice preț, inclusiv cu prețul încălzirii climatice.

De aceea, cu sau fără percepția noastră asupra fenomenului, costul vieții crește iar puterea de cumpărare a banului scade. Consumul se contractă sub impactul neîncrederii în viitor – mai degrabă, oamenii economisesc decât să trăiască, punând bani deoparte, pentru zile negre (sau, în orice caz, mai rele decât cele de acum), bani care, oricum, nu mai au funcționalitățile clasice și care, curând, vor fi devenit inutile... În plus, populația, cel puțin în UE și în China, îmbătrânește, ceea ce reprezintă o nouă sursă de descreștere economică.

* Pentru aceste constatări frustrante, a se vedea AICI. Un rezumat al acestui articol, tradus în limba română, se regăsește aici: https://www.cotidianul.ro/umbra-lui-mussolini-la-davos/.

**Creșterea prețului la energie, ca să luăm un singur exemplu, s-a reflectat într-un raport al Institutului Jacques Delors, din care rezultă că peste 30 de milioane de europeni nu își pot încălzi cum trebuie locuințele în perioada rece, din cauza prețului energiei. Sub masca propagandei progresiste, elita corporatistă a renunțat la creșterea economica menită a profita tuturor, detașându-se tot mai clar de interesele și aspirațiile cetățenilor și aliniindu-se tot mai evident „tiparului” fascismului Italian de pe vremea lui Mussolini. Pentru reflectarea acestui raport, vezi articolul precitat.