Citația expune, în rezumat, pretențiile și faptele invocate de Pfizer, în varianta convenabilă Pfizer, desigur. 

Nu am la dispoziție contractul de achiziție, așa cum nu am la dispoziție nici apărările făcute de România în cauză. Așa cum ne-am obișnuit, puterea ne ține la respect din perspectiva informațiilor de interes public. Le ține secrete. 

Dar o oarecare imagine, mai clară decât cea de săptămâna trecută (când a tunat vestea că România a pierdut procesul cu Pfizer și trebuie să achite acestui moloch al lumii contemporane suma de 666 de milioane de euro și să preia 29 de milioane de doze de vaccin, pe care trebuie să le țină congelate, la -70 de grade, pentru a nu declanșa vreo catastrofă biologică) ne putem face. 

Din documentul sus-menționat rezultă că, în opinia Pfizer, România a achiziționat vaccinuri ca urmare a unei serii de contracte semnate de Comisia Europeană în numele și pe seama statelor membre, deci și România. De asemenea, Pfizer consideră că aceste contracte au și natura unor „polițe de asigurare”, pentru ipoteza în care, în ciuda eforturilor autorităților și a vaccinării cu doze repetate a populației, pandemia va „rezista” mult timp. Comisia Europeană credea în mod oficial ca pandemia de covid să țină până în decembrie 2024, ceea ce oarecum îndreptățește Pfizer să susțină această alegație. Adică, s-a mers pe „principiul” că e mai bine să ai acolo, la casa omului, niște miliarde de doze de vaccin, decât să nu le ai. Nu contează efectele financiare, nu contează nici faptul că un stat normal la cap se poate aștepta și la alte epidemii sau boli larg răspândite, pentru care, de asemenea, trebuie să fie prevăzător. Contează doar narațiunea. Așa s-a crezut atunci – vă mai amintiți? 

Realitatea este că: 

(i) nu există un mandat în adevăratul sens al cuvântului, adică, specific pentru România, detaliat pentru produsele și cantitățile de achiziționat, preț, condiții de livrare și stocare, responsabilități; 

(ii) contractele încheiate de Comisie cu Pfizer nu sunt contracte propriu – zise de achiziție de vaccinuri, ci pre-contracte; prin Decizia Comisiei Europene din 18 iunie 2020 s-a aprobat un așa-numit Acord Centralizat de vaccinuri; printr-o anexă la această decizie, publicată abia în 7 septembrie 2020, s-a aprobat un formular de pre-contract, intitulat Advance Purchase Agreement (APA), adică, un acord de cumpărare în avans; acordurile au fost concretizate ulterior  - au fost 11 acorduri, semnate cu 8 producători diferiți, inclusiv cu Pfizer; așa cum spune și numele, nu este vorba de achiziții propriu-zise, ci de comenzi; Comisia Europeană a „negociat” aceste comenzi, a achitat unele avansuri (maxim 50% din preț) și a intervenit, ulterior, în derularea contractelor dintre producători și statele membre; aceste APA creează un culoar pe care statele membre se puteau înscrie pentru a se crea obligații concrete; 

(notă intermediară: această anexă evocă o „anexă la anexă”, niciodată publicată; obiectul acestui document secret era comitetul director, prezidat de CE ...)

(iii) conform art.3 și art. 4 din Acordul cadru (anexa la Decizie), existau 2 tipuri de APA: unul conform căruia statul membru are DREPTUL de a achiziționa dozele de vaccin (urmând să se încheie un contract direct cu producătorul, neexistând obligația de a semna cu producătorul) și unul conform căruia statul membru are OBLIGAȚIA de a le cumpăra (Comisia Europeană notifica statul membru despre intenție și detalii, acesta putând opta să nu fie de acord în termen de 5 zile de la notificare; lipsa notificării echivalează cu autorizarea CE de a negocia și semna APA); 

(iv) fiecare stat membru a semnat contracte de achiziție, precum și acte adiționale (și acestea pe baza modelului negociat de Comisie); unele state membre au făcut doar comenzi; alte state membre au refuzat aceste APA; în lipsa unor astfel de contracte, comenzi sau acte adiționale, nu există obligații pentru statele membre; 

 

(v) în urmarea unor disfuncționalități cu alți producători (în special, AstraZeneca și Johnson & Johnson), Comisia Europeană a decis să cumpere 1,8 miliarde de doze suplimentare de vaccin; s-a întâmplat în mai 2021; este ceea ce s-a numit, ulterior, Pfizergate – sms – urile care au rămas și acum secrete, așa cum și acum sunt secrete contractele de achiziție în sine; 

(vi) în noiembrie 2022, la 6 luni de la finalul pandemiei, Pfizer deja presa pentru predarea dozelor de vaccin suplimentare și cerea plata; România, cu jumătate de gură, a tot tras de timp; una dintre motivații a fost interesul scăzut pentru vaccinare, alta, lipsa capacității de stocare, la intervenția Comisiei Europene, livrarea vaccinului suplimentar a fost suspendată, timp de 6 luni; Pfizer a considerat că acest termen a expirat în iunie 2023 și a reînceput presiunile pentru livrare și plată. 

Acțiunea în justiție pretinde prețul pentru 28.940.613 doze de vaccin, care se ridica, la momentul februarie 2024, la suma de 564.341.953,5 euro. 

Notă: între timp, suma s-a ridicat la 666 milioane de euro, căci conține și penalități. În încă doi ani, suma bate miliardul. 

De asemenea, acțiunea în justiție pretinde și preluarea în vederea stocării la -70 de grade a celor 29 de milioane de doze de vaccin. 

Dacă ați avut răbdare până aici, am să vă spun, pe scurt, și ce ar fi putut face România ca să nu piardă procesul, precum și ce va putea face România pentru a întoarce soluția în favoarea sa, ca un bumerang.     

1. România ar fi putut (și ar putea încă, în apel) să argumenteze că aceste APA nu sunt nici mandate, nici achiziții în adevăratul sens al cuvântului și că, în lipsa unui contract, a unei comenzi sau a unui act adițional, nu creează obligații concrete în sarcina statelor membre. 

2. Dacă este vorba de un adevărat mandat, atunci Comisia Europeană, în calitate de mandatar, are obligația de a da socoteală mandantului, adică României, despre modul în care și-a executat mandatul. Mai precis, să răspundă pentru toate ilegalitățile și neclaritățile contractului de achiziție, inclusiv pentru lipsa de conformitate și pentru depășirea necesarului de doze de vaccin, precum și pentru depășirea perioadei de valabilitate a vaccinurilor. România ar fi trebuit să cheme în garanție Comisia Europeană, în față primei instanțe (în apel, asta ar putea fi problematic, căci se pune problema tardivității), dar va putea cere daune pe cale separată.  

 

3. Dacă este un mandat depășit de Comisia Europeană, care și-a arogat atribuții pe care nu le are conform tratatelor, atunci contractul de achiziție este inopozabil României. Ar urma să plătească tot, inclusiv daunele, mandatarul aparent, adică, onorabila Comisie. 

4. Contractul este nul pentru că este ținut la secret. Contractul este nul pentru că nu s-a realizat niciodată acordul de voință între România (care nu știe ce, cum, pe cât a semnat) și Pfizer.  

5. În baza contractului de achiziție, România putea (încă mai poate, în apel) invoca excepția de neexecutare, căci vânzarea este un contract sinalagmatic (generează obligații reciproce și interdependente ale părților). De vreme ce vaccinurile, conforme și în termen de valabilitate, nu pot fi livrate, nici obligația de plată nu este scadentă. De asemenea, România poate invoca faptul că vaccinurile nu au Good Manufacturing Practice (GMP), deci nu sunt conforme. Sunt vicii ascunse care, în afară de dreptul la refuzul plății, dau și dreptul la despăgubiri. În fine, România poate invoca și faptul că Pfizer nu este proprietarul patentului asupra vaccinurilor (Moderna, plus alte câteva companii americane, pretind că sunt proprietari), deci nu poate respecta obligație de garanție contra evicțiunii, deci nu poate pretinde prețul unor bunuri care nu îi aparțin.    

La final, rețineți asta: pentru nulitate absolută, orice parte interesată, inclusiv contribuabilul care va suporta dauna cauzată de acest contract, poate cere în instanță nulitate absolută a contractului, oricând. Se poate face asta individual sau sub forma unui class action.

Iar acum, la treabă.