Nu mai stați,

și plantați pretutindeni semințele,

celor mai frumoase,

celor mai nebunești vise

urzite de Suflet, într-un mare strigăt eliberator.

 

Aceasta se știe: toti strămoșii noștri și câteodată și noi, cei din vremurile moderne, am trecut prin ceva greu de descris în cuvinte, aproape de nesuportat: un eveniment atât de brusc, de cumplit, de distructiv încât a fost cât pe ce să ne omoare. Și totuși, în centrul inimii lovite de durere, se află mereu un câmp de aur - viu, emanând suficientă energie spirituală ca să ne poată hrăni pe toți cei care ajungem acolo.

 

Această inexplicabilă inimă a lubirii protejează esența Forței Vitale de acolo, chiar și când pare că se alege praful de tot ce este in jur.

 

Suntem niște plante verzi pe acest câmp de aur. În ciuda morții viselor, esența din noi este protejată într-un fel sau altul, cultivată din nou de ceva ce nu poate fi distrus.

 

Atunci apare mama noastră, a tuturor, cea care ne dă o viață nouă, va fi rechemată pentru a ne da viață iar și iar prin iubirea și dorul nostru de ea - și prin iubirea ei pentru oameni.

 

De-a lungul istoriei, am fost martori la faptul că nicio persoană, niciun eveniment nu poate distruge pe termen lung chemarea pe care Sfinții, Creatorul și Maica Domnului o adreseaza sufletelor oamenilor. Indiferent câte războaie încearcă unii să pornească, oamenilor le este în continuare dor de Mamă, de Sacru și de Divin. Nu pot trăi fără ele. Așa cum am vazut lungi perioade de timp, niciun dictator nu poate îndepărta complet sau distruge definitiv amintirea sentimentului de divinitate pe care o poartă în ei (uneori chiar fără sã știe) tinerii, adulții și vârstnicii, și toate acestea vor fi transmise din generație în generație copiilor și nepoților... care își vor aminti cum părinții și bunicii lor au fost tratați - sau, mai bine zis, maltratați de-a lungul timpului - în tot ceea ce înseamnă umanitate și decență.

 

Ținând cont de tot trecutul în care s-a încercat subminarea și minimalizarea manifestării Duhului Sfânt, care a înflorit în multe idei, cu o noua energie și viață, în ciuda revoltelor plănuite minuțios, a

mușamalizării și denaturarii adevăratului sens, a disensiunilor din sânul unei comunități în locul solidarității menite să vindece si să facă totul strălucitor..., în ciuda coroziunii ce afecta comunitatea acum divizată, problema cuceritorilor a ramas mereu aceeasi: indiferent ce vor să înlăture, să reducă la tăcere, să ascundă, să schimbe, să adauge ca să distorsioneze, să facă prozeliți, să Inspire frică, să ucidă... nu pot distruge amintirile dragi ale celor încă in viață legate de ideea de divinitate.

 

Pentru cei care își amintesc, chiar dacă sinistrul Stalin si șleahta lui de asasini au încercat, de exemplu, să șteargă imaginea Sfintei Fecioare din Asia, Rusia și o bună parte din Europa de Est, când divinul este îngropat, în loc sa fie lăsat să trăiască liber, printre oameni, ajunge să fie chiar mai convingător, mai puternic, fiindcă este perceput ca o comoară îngropată.

 

Deși astfel de încercări de a o ascunde pe Sfânta Fecioară s-au făcut peste tot în lume, în multe culturi ale lumii, incercându-se astfel să se distrugă sentimentul de adorație pentru aceea care stă in spatele picturilor, zidurilor, grupurilor statuare, stâncilor, monumentelor funerare, cântecelor din peșteri, altarelor de piatră... marea forță a Mamei, a Divinului a continuat să se manifeste, indiferent de contextul social, politic etc.

 

Mai mult, ori de câte ori a fost călcată in picioare, sechestrată, ștearsă, acoperită, ascunsă, ea, la fel ca alte Întrupări ale divinității, se scufundă in străfunduri, devenind mai puternică, precum un râu care vuiește si se prăvălește pe coastele abrupte si apoi pe fundul albiei, izbind cu putere atunci cand

iese iar la suprafață, ca intr-o explozie, avand si mai multă forță, si mai multă vigoare decât inainte.