Bombardamentele atomice din 6 și 9 august 1945 au fost un act de terorism sinistru... Un holocaust intenționat...

Un eseu de Edward Curtin, publicat de Dissident Voice, pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

„Cel mai mare rău nu se mai comite acum în acele „cuiburi ale crimei” sordide pe care Dickens adora să le descrie... Ci este conceput și ordonat (propus, susținut, aprobat și consemnat) în birouri curate, cu mochetă, încălzite și bine luminate, de către oameni discreți, cu gulere albe, unghii tăiate și obraji bărbieriți, care nu au nevoie să ridice vocea.”

– C. S. Lewis, prefața autorului, 1962, Scrisorile lui Screwtape

Istoria Americii nu poate fi descrisă cu acuratețe decât ca povestea unei posedări demonice, indiferent de modul în care alegeți să înțelegeți această expresie.

Poate că termenul „rău radical” este suficient.

Dar, încă de la început, coloniștii americani au fost implicați în crime în masă, deoarece se considerau binecuvântați și călăuziți de divinitate, un popor ales a cărui misiune urma să fie numită „destinul indiscutabil” („manifest destiny”).

Nimic nu putea sta în calea acestei vocații divine, care implica necesitatea de a înrobi și ucide milioane de oameni nevinovați, lucru care continuă și astăzi.

„Ceilalți” au fost întotdeauna dispensabili, deoarece stăteau în calea marșului imperial ordonat de zeul american. Aceasta include toate războaiele purtate pe baza minciunilor și operațiunilor sub steag fals.

Nu este un secret, chiar dacă mulți americani, deși conștienți de acest lucru, preferă să-l vadă ca pe o serie de aberații comise de „oile negre”. Sau ca pe ceva din trecut. Cei mai mulți nu știu nimic despre asta, pentru că nu au deschis niciodată o carte de istorie.

Cei mai buni scriitori și profeți ai noștri ne-au spus adevărul: Thoreau, Twain, William James, MLK, părintele Daniel Berrigan și alții: suntem o națiune de ucigași de nevinovați. Suntem lipsiți de conștiință. Suntem brutali. Suntem stăpâniți de forțele răului.

Scriitorul englez D. H. Lawrence a spus-o perfect în 1923: „Sufletul american este dur, izolat, stoic și ucigaș. Nu s-a înmuiat niciodată”. Nici până azi nu s-a înmuiat.

Când, în 6 și 9 august 1945, Statele Unite au ucis 200-300 de mii de civili japonezi nevinovați cu bombe atomice la Hiroshima și Nagasaki, au făcut-o intenționat.

A fost un act de terorism de stat sinistru, fără precedent prin natura armelor, dar nu și prin masacru. Bombardamentele teroriste americane asupra orașelor japoneze care au precedat bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki – conduse de infamul general-maior Curtis LeMay – au vizat, de asemenea, în mod intenționat civilii japonezi și au ucis sute de mii dintre ei.

Există vreo pictură a unui artist american care să înfățișeze Tokyo distrus de bombele incendiare, care să fie expusă alături de Guernica lui Picasso, unde estimările privind numărul morților variază între 800 și 1.600?

Numai în Tokyo, peste 100.000 de civili japonezi au murit arși de bombele cu napalm. Toate aceste crime au fost intenționate. Repet: intenționate. Nu este acesta un rău radical? Demonic? Doar cinci orașe japoneze au fost scutite de astfel de bombardamente. Șaizeci și șapte de orașe au fost bombardate cu bombe incendiare.

Ca o concluzie a acestor bombardamente, în august 1945, bombardamentele atomice au fost un holocaust intenționat, nu pentru a pune capăt războiului, așa cum demonstrează amplu documentele istorice, ci pentru a transmite Uniunii Sovietice mesajul că le putem face ceea ce le-am făcut locuitorilor Japoniei.

Președintele Truman s-a asigurat ca dorința japonezilor de a se preda în mai 1945 să devină inacceptabilă, deoarece el și secretarul său de stat James Byrnes doreau să folosească bombele atomice – „cât mai repede posibil pentru a «arata rezultate»”, în cuvintele lui Byrnes – pentru a transmite un mesaj Uniunii Sovietice.

Astfel, „Războiul Bun” s-a încheiat în Pacific cu „băieții buni” ucigând sute de mii de civili japonezi pentru a da o lecție „băieților răi”, care au fost demonizați de atunci.

La scurt timp după aceea, în septembrie 1945, Departamentul de Război al SUA a făcut planuri pentru a distruge aliatul SUA, Uniunea Sovietică, cu un atac nuclear masiv îndreptat împotriva a 66 de orașe importante. Profesorul Michel Chossudovsky documentează acest lucru aici.

Satana poartă întotdeauna chipul celuilalt.

Mulți „baby boomeri” spun că au crescut odată cu Bomba. Sunt norocoși. Au crescut. Au avut parte de frică. Au avut parte de ascunsul sub birouri și de nostalgia pentru acele vremuri. Vă amintiți de plăcuțele de identificare? Cele din anii 1950 și 1960? De filmele de groază?

Copiii din Hiroshima și Nagasaki care au murit sub bombele noastre pe 6 și 9 august 1945 nu au apucat să crească. Nu s-au putut ascunde. Pur și simplu au murit. Mai exact, noi i-am omorât. Sau au fost lăsați să ardă încet, în durere, timp de zeci de ani, apoi au murit.

Dar minciuna este că aceasta era necesar pentru a salva viețile americanilor. Întotdeauna este vorba despre viețile americanilor, de parcă proprietarii țării ar ține cu adevărat la ele. Dar pentru inimile sensibile și mințile inocente, este o incantație magică. Săracii de noi!

Fat Man, Little Boy – cum ecoul numelor acestor bombe atomice răsună de-a lungul anilor până la americanii obezi de astăzi, care au crescut în anii '50 și care gândesc ca niște băieței și fetițe despre natura demonică a țării lor.

Inocența – ce minunată este! Acum suntem diferiți. „Suntem mari pentru că suntem buni”, asta ne-a spus Hillary Clinton. Libienii pot confirma acest lucru. Suntem excepționali, speciali. Se spunea că alegerile din 2020 vor dovedi că, dacă îl putem învinge pe domnul Cap de Bostan [roșcovanul Donald Trump] și putem readuce America la „valorile sale fundamentale”, totul va fi bine.

Acum, că au fost restabilite cu sprijinul lui Biden pentru războiul prin intermediari al SUA împotriva Rusiei via Ucraina și genocidul israelian al palestinienilor, presupușii alegători ai lui Trump din 2024 ar putea învăța că aceste valori fundamentale sunt bipartizane.

„Suntem mari pentru că suntem buni”, spune mantra. Ucidem, deci existăm. Există o linie dreaptă între bombardamentul nuclear al Japoniei și sprijinul flagrant al SUA pentru genocidul palestinienilor de către Israel.

Poate că mă considerați cinic. Dar înțelegerea răului adevărat nu este o joacă de copii. Pare să depășească înțelegerea majorității americanilor, care au nevoie de iluzii. Răul este real. Pur și simplu nu există nicio modalitate de a înțelege natura sălbatică a istoriei americane fără a vedea natura sa demonică.

Cum altfel ne-am putea mântui, fie și atât de târziu, posedați cum suntem de iluzii despre propria noastră bunătate binecuvântată de Dumnezeu?

Dar atât de mulți americani se prefac că sunt nevinovați. Se entuziasmează la gândul că, odată cu următoarele alegeri, națiunea va fi „readusă” pe calea cea bună.

Desigur, nu a existat niciodată o cale bună, cu excepția cazului în care puterea a stabilit că este bună, ceea ce a fost întotdeauna modul de acțiune al conducătorilor Americii. Astăzi, la fel ca în 2016, Trump este considerat de mulți o aberație.

El este departe de a fi asta. Este ca un personaj dintr-o povestire scurtă a lui Twain. Este un personaj de vodevil. Este escrocul lui Melville. Este noi înșine.

Cei care sunt obsedați de el s-au gândit vreodată că, dacă cei care dețin și conduc țara ar vrea să dispară, el ar dispărea într-o clipă? Poate să trimită, în mod stupid, mesaje peste mesaje, pe care le va contrazice a doua zi sau în minutul următor, dar atâta timp cât îi protejează pe super-bogați, acceptă controlul Israelului asupra sa și permite complexului militar-industrial al CIA să ucidă la nivel mondial și să jefuiască Trezoreria, i se va permite să distreze și să entuziasmeze publicul – să-l agite în pseudo-dezbateri.

Și pentru a face acest lucru mai distractiv, el va fi contracarat de opoziția democratică „sănătoasă”, ale cărei intenții sunt la fel de benigne ca zâmbetul unui asasin.

Priviți cât mai departe în trecut, la foștii președinții americani, la figurile simbolice care „acționează la ordin” (al cui ordin?), așa cum a făcut Ahab în dorința sa de a ucide „malefica” balenă albă, și ce vedeți? Vedeți ucigași servili în strânsoarea unei puteri sinistre. Vedeți hiene cu fețe lustruite. Vezi măști de carton.

Singura dată când unul dintre acești președinți a îndrăznit să-și urmeze conștiința și a respins pactul cu diavolul, care este rolul de Ucigaș Șef al președintelui, el – JFK – a fost împușcat în cap în fața publicului. Un imperiu malefic prosperă prin vărsare de sânge și își impune voința prin mesaje demonice.

Rezistați, și va fi sânge pe străzi, sânge pe fața voastră.

În ciuda acestui fapt, mărturia președintelui Kennedy, transformarea sa din războinic rece în apostol al păcii în ultimul an al președinției sale, rămâne o rază de speranță în aceste vremuri întunecate.

După cum povestește James Douglass în magistrala sa carte JFK and the Unspeakable, Kennedy a acceptat să se întâlnească în mai 1962 cu un grup de quakeri care protestaseră în fața Casei Albe cerând dezarmarea totală.

Aceștia l-au îndemnat să acționeze în această direcție. Kennedy era de acord cu poziția lor. El a spus că și-ar fi dorit să fie ușor să facă acest lucru de sus în jos, dar că era presat de Pentagon și de alții să nu o facă niciodată, deși ținuse un discurs în care îndemna la „o cursă pentru pace” împreună cu Uniunea Sovietică.

El le-a spus quakerilor că acest lucru ar trebui să vină de jos. Potrivit quakerilor, JFK le-a ascultat cu atenție argumentele și, înainte ca aceștia să plece, le-a spus zâmbind: „Voi credeți în mântuire, nu-i așa?”

Curând, Kennedy a fost zguduit din temelii de criza rachetelor cubaneze, când lumea se afla în pragul dispariției, iar consilierii săi nebuni, militari și „de informații”, îl îndemnau să declanșeze un război nuclear.

Nu după mult timp, el a luat o decizie radicală în favoarea păcii, în ciuda opoziției feroce a acestora, o schimbare atât de dramatică în anul următor, încât a dus la martiriul său.

Și el știa că așa se va întâmpla. Știa asta când a ținut extraordinarul său discurs de absolvire la American University, pe 10 iunie 1963.

Deci speranța nu este pierdută. Există suflete mărețe, precum JFK, care ne inspiră. Exemplele lor strălucesc ici și colo.

Dar pentru a începe măcar să sperăm la o schimbare a viitorului, este mai întâi necesară o confruntare cu trecutul (și prezentul) nostru demonic, o coborâre în adevărul întunecat care este terifiant în implicațiile sale. Falsa inocență trebuie abandonată.

Carl Jung, în „Psihologia inconștientului”, a abordat acest subiect cu următoarele cuvinte:

„Este înfricoșător să te gândești că și omul are o latură întunecată, care nu constă doar în mici slăbiciuni și capricii, ci într-un dinamism cu adevărat demonic.

„Individul rareori știe ceva despre acest lucru; pentru el, ca individ, este incredibil că ar putea vreodată, în orice circumstanțe, să depășească limitele proprii.

„Dar dacă aceste creaturi inofensive formează o masă, apare un monstru furios; și fiecare individ este doar o celulă minusculă în corpul monstrului, astfel încât, în bine sau în rău, trebuie să-l însoțească în furia sa sângeroasă și chiar să-l ajute din răsputeri.

„Având o bănuială întunecată cu privire la aceste posibilități sumbre, omul închide ochii la latura întunecată a naturii umane. El se luptă orbește împotriva dogmei salutare a păcatului originar, care este totuși atât de prodigios de adevărată.

„Da, el ezită chiar să recunoască conflictul de care este atât de dureros conștient.”

Cum se pot descrie oamenii care ar ucide intenționat atât de mulți oameni nevinovați? Istoria americană este plină de astfel de exemple până în prezent. Populațiile băștinașe, Hiroshima, Nagasaki, Vietnam, Irak, Afganistan, Libia, Siria, Gaza, Ucraina, Iran etc. – lista este foarte lungă.

Războaiele sălbatice sunt purtate de bărbați și femei care posedă și conduc țara și care încearcă să cumpere sufletele oamenilor obișnuiți pentru a se alătura pactului lor cu diavolul, pentru a accepta faptele lor rele continue.

Un astfel de rău monstruos nu a fost niciodată mai evident decât în 6 și 9 august 1945.

Dacă nu ne gândim profund la răul care a fost eliberat în lume odată cu bombardamentele de la Hiroshima și Nagasaki, suntem pierduți într-un iad fără scăpare. Și vom plăti. Nemesis cere întotdeauna răzbunare, așa cum spuneau vechii greci.

Am acceptat treptat să fim conduși de cei pentru care uciderea inocenților este o joacă de copii, iar noi ne-am prefăcut că suntem copii inocenți și buni, pentru care adevărul este prea greu de suportat.

„Într-adevăr, cea mai sigură cale către Iad este cea treptată”, îi spune diavolul Screwtape nepotului său, Wormwood, un diavol în formare, „panta ușoară, moale sub picioare, fără cotituri bruște, fără borne, fără indicatoare”.

Aceasta este calea pe care am parcurs-o, așa cum ne arată al doilea mandat al lui Trump, care vorbește cu ușurință și imprudență despre războiul nuclear și face mișcări care îl fac mai probabil.

Proiecția răului asupra altora funcționează doar o perioadă. Trebuie să ne recunoaștem umbrele și să ne reconsiderăm planurile.

De asta depinde soarta lumii.