... anumite lucruri nu pot fi spuse, anumite idei nu pot fi exprimate, anumite politici nu pot fi propuse, anumite comportamente nu pot fi permise fără ca toleranța să devină un instrument de continuare a servituții.

Herbert Marcuse, Repressive Tolerance, 1965.

Picată cu ceară să fiu și nu-mi mai amintesc unde am auzit recent de o conferință TED ținută de Yuval Harari sub titlul Why is fascism so tempting? (Ce face fascismul atât de tentant?).

Acum, să fie clar din capul locului: mie, una, fascismul nu mi se pare deloc tentant.

Dar am zis să mă uit, totuși, că Harari spune uneori niște chestii de te lasă paf. De exemplu, în Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, a spus că, spre deosebire de om, „n-ai putea convinge niciodată o maimuță să-ți dea o banană promițându-i o cantitate infinită de banane după moarte, în raiul maimuțelor”.

Absolut corect, mai ales că maimuța n-ar înțelege niciodată ce îi spui, dar m-am mirat un pic, pentru că eu puteam să jur că Harari e darwinist și crede că omul se trage din maimuță, deci ce sens avea să sublinieze această diferență ontologică, chiar și cu glumițe de-astea simpatice cu banane, cu raiul maimuțelor, haha. E surprinzător, așa, tipul, cu meandre. Stai după aia și te gândești.

Înainte de a urmări conferința, mi-am făcut curaj citind trei din cele peste 100 de pagini de citate din Harari pe care le-am găsit pe Internet. M-am simțit motivată de câteva, printre care: „indivizii umani știu jenant de puțin despre lume” (asta eram eu), „într-o lume înecată în informație irelevantă, claritatea este putere” (asta oferea el) și, mai ales, stoic, „pentru a atinge fericirea adevărată, oamenii trebuie s-o lase mai moale cu goana după senzații plăcute”.

Așteptându-mă, deci, la neplăcere, dar și la claritate, m-am expus la 18 minute de Harari pe Youtube, gândindu-mă că o fi ceva nou, în generațiile astea mai tinere; mă întâlnesc mâine-poimâine cu vreunul pe stradă, își dă jos casca de biciclist, ochelarii de protecție și măscuța anti-orice – sau, și mai grav, nu și le dă jos! - și-mi zice: Cucoană, fascismul este tentant, iar eu habar n-am ce să-i răspund. Mă fac naibii de râs.

Fascismul potrivit (hologramei) lui Yuval Harari

Așa că am urmărit prezentarea lui Yuval Harari despre fascismul tentant și am aflat câteva lucruri foarte interesante.

Moment: menționez, pentru acuratețe, că nu pe Yuval Harari l-am văzut, de fapt, ci pe holograma lui Yuval Harari, proiectată din altă locație pe scena conferinței; organizatorii erau foarte mândri de această minune.

Prin urmare, eu nu pot să bag mâna în foc că tot ce a spus Harari în această apariție a spus chiar el, sau niște lucruri s-au pierdut ori s-au adăugat la transmisie, ca-n filmul ăla cu Experimentul Philadelphia unde se amestecă marinarii molecular cu puntea vaporului, numai că, în cazul de față, încurcătura nu ar fi de mâini, picioare, balustrade și scripeți, ci de idei.

Pornesc, totuși, de la premisa că Harari are control asupra propriilor proiecții astrale și iau de bun discursul lui, pe care îl rezum mai jos, parafrazând cât pot de fidel.

În primul rând, am aflat că fascismul este atunci când omul gândește că națiunea lui este supremă (nu doar unică) și că el are obligații exclusivfață de națiunea lui (nu și față de alte lucruri, e.g., familia, prietenii).

Oamenii fasciști, continuă Harari, încearcă să ignore toate complicațiile vieții (care există din cauză că avem foarte multe identități și loialități pe dinăuntru); ei neagă orice altă identitate decât cea națională și insistă că nu au obligații decât față de națiunea lor, pentru care sunt dispuși nu doar să-și sacrifice familiile și să omoare milioane de oameni, ci și să trădeze adevărul și frumosul.

În paranteză fie spus, înclin să cred că aceste ultime două cuvinte se scriu aici cu literă mare, dar nu avea transcript conferința și nici Harari nu a dat vreun semn special - să facă ochii mari, de exemplu, deși nu-mi dau seama dacă se poate așa ceva în formă holografică fără să producă vreun efect fractalic sau ceva și să se umfle tot Harariul acolo pe scenă ca un balon de pixeli cu ochelari - așa că mai bine nu mă arunc să-i pun cine știe ce idei platoniciene în gură conferențiarului, fie el material sau imaterial.

De exemplu, spune Harari, omul fascist nu va fi în stare să aprecieze o operă de artă sau un film decât dacă acestea servesc interesele națiunii lui. La fel, când va decide ce trebuie să învețe copiii la școală, singura lui unitate de măsură va fi dacă acel ceva este în interesul națiunii lui, nu a altora.

În al doilea rând, am aflat de la Harari că fascismul este atunci când omul se uită în oglinda fascismului și se vede frumos, când, de fapt, el este urât, sau parțial urât (are ugly bits – bucățele urâte) - pentru că fascismul este seducător și ne face să arătăm mai bine în poză.

Or, tocmai asta e problema, spune Harari; de-aia nu recunoaștem fascismul, pentru că el ne este prezentat ca urât, în loc să ne fie prezentat ca frumos, ca să înțelegem de ce este tentant.

Făcusem deja o crampă neuronală și mă pregăteam să dau înapoi, poate nu am înțeles eu, conferințele astea TED nu sunt pentru oricine, când, salvator, Harari a dat un exemplu: el nu înțelege cum poate lumea care se uită la Harry Potter să fie atrasă de Valdemort; se întreabă: de ce mi-l prezintă pe Valdemort ca și când e urât, când de fapt răul este frumos și seducător, că de-aia atrage atâta lume (pe dușmanii lui Harry Potter, îmi închipui).

Pe același subiect, Harari mai spune ceva cu creștinii care au știut, în trecut, să-l prezinte pe diavol ca fiind atrăgător; nu știu la ce creștini se referă și cu atât mai puțin ce i se poate părea lui Harari atrăgător, așa că mai bine mă opresc înainte să alunec în cine-știe-ce speculații.

În fine, Harari spune că există azi riscul întoarcerii fascismului și a dictaturii, în forme noi, din cauza tehnologiei. Forțe negative seamănă frică și ură, ne exploatează vanitatea și ne manipulează, știindu-ne slăbiciunile. Dar, conchide Harari, există o soluție: să ne cunoaștem noi înșine slăbiciunile, astfel încât să nu putem fi seduși și manipulați.

Definiții în transformare

După ce mi-am revenit cât de cât după explozia de idei care mi-a umplut creierul ca aroma cerul gurii în reclamele la tineri fericiți care beau suc acidulat de zici că-i cel puțin șampanie, m-am bucurat că m-am uitat, totuși, la conferință. Eu nu știam definiția asta a fascismului tip Valdemort (oare unde nu m-am uitat la Harry Potter).

Eu o știam pe cea din Webster’sNew World Dictionary ediția 1980: „fascism: sistem de guvernământ caracterizat printr-o dictatură rigidă a unui singur partid, suprimarea prin forță a opoziției, desfășurarea întreprinderilor economice private sub controlul centralizat al guvernului, naționalism beligerant, rasism, militarism etc.”.

Și o mai știam și pe cea din Webster’sNew World Dictionary ediția 1990 - că definițiile astea evoluează și ele tot darwinist, odată cu omul și societatea - care scoate orice trimitere la colaborarea strânsă dintre corporațiile private și guvern ca marcă a  fascismului. Definiția din 1990, astfel sărăcită, suna așa: „fascism: sistem de guvernământ caracterizat de dictatură, naționalism beligerant și rasism, militarism etc.”

Am neglijat să urmăresc de-a lungul anilor ce mai face el, fascismul, în dicționarul Webster, și parcă nici acum nu prea am chef să mă uit, cine știe ce mai aflu; dar ce-mi trebuie, câtă vreme am holograma lui Harari să mă aducă la zi. Na, că fac și poezie postmodernă.

Fascismul este în noi

Ce rețin eu, ca primă măsură, din noua definiție este că fascismul nu mai este o formă de guvernământ, cum știam eu și scria chiar și la Webster, ci o problemă a omului, în capul lui, o distorsiune. Dar ce nu e o distorsiune în capul omului în ziua de azi, o să spună unii, și n-aș putea să îi contrazic, mai ales că și Harari spune în conferință că și democrația tot prin manipularea emoțiilor noastre funcționează, că te și întrebi atunci care mai e diferența, decât poate că alea sunt emoțiile pozitive, mai știi - cum ar veni, ca să mă fac înțeleasă, alea sunt Harry Potter.

Dar să revenim la Valdemort. Deci, prima chestie este că fascismul este ca o boală la om, sau măcar un malaise latent. Asta e foarte grav, pentru că ne poate afecta nevăzut pe oricare dintre noi, chiar dacă, din afară, ai spune că sistemul nostru de guvernământ nu este fascist.

Mai departe, întrucât problema este în psihicul nostru, devine clar că trebuie să muncim cu sinele pentru a ne vindeca. Și asta nu pentru ca să ne vedem mai urâți în oglindă – rezultat inevitabil, înțeleg eu, dar pe care Harari ne îndeamnă să ni-l asumăm, ca și holograma lui, cu curaj - ci pentru că forțe din exterior pot profita de boala noastră și pot instaura dictaturi fasciste.

E ceva mai pe lung și mult mai alambicat decât în definițiile pe care le știam eu. Sau pe care le știa Mussolini, de exemplu, care habar n-avea de nimic din toate astea când instaura primul regim fascist.

De fapt, acum îmi dau seama că Mussolini se făcea efectiv de râs, filosoficește vorbind, când spunea, în 1932, că „fascismul neagă că majoritatea, prin simplul fapt că este o majoritate, poate conduce societatea umană; el neagă că numai majoritatea poate guverna, prin intermediul consultărilor periodice, și afirmă inegalitatea imuabilă, benefică și fructuoasă care există între oameni și care nu poate fi niciodată anulată permanent prin simpla operare a unui proces mecanic, cum este votul universal”. Pe-nibil.

Este limpede că nu despre acest fascism vorbește Yuval Harari, mai ales că, din conferința lui, nu rezultă  că amenințarea fascismului ar sta în slăbiciunile minții unor minorități care ar vrea să îndepărteze de la relevanță politică majoritatea, cum reiese din declarația neavenitului de Mussolini.

Dimpotrivă; la Harari, problema slăbiciunii este una care afectează majoritatea– pentru că, într-o democrație liberală cum avem noi, ce amenințare enormă ar putea reprezenta niște minorități cu perspectiva distorsionată? Acele minorități ar fi, normal, reduse la tăcere prin votul majorității și n-ar mai trebui Yuval Harari să se dedubleze ca să țină conferințe despre cât de sexy este fascismul la TED, de față cu toată lumea.

Deci: după noua definiție, fascismul este ceva ca o propensiune, ca o sumă de slăbiciuni, ca o vanitate care zace în oameni, în genere, și poate conduce la catastrofe istorice. O definiție mai potrivită, presupun, cu vremurile noastre, când lucrurile nu se întâmplă din exterior spre interior, ci invers, și impresiile noastre interioare se impun celor din jur ca realități obiective, cu un întreg nou vocabular aferent.

Acum, că am mai avansat un pic prin labirintul gândirii contemporane, mi se pare că se deschid în fața mea două întrebări, cât de cât.

Prima: care sunt formele de fascism actuale care amenință să se întrupeze din mințile noastre slabe și vanitoase și la care dintre forțele manipulatoare din mediu trebuie să fim atenți, ca să nu ajungem la fascism?

A doua: cum facem cu boala din capul nostru? - că acolo zace problema cea mare, până la urmă. Care sunt acele slăbiciuni ale noastre care, transferate freudian asupra realității - dacă pot să mă exprim în acest hal, și văd că pot - riscă să distrugă democrația și să facă lumea dictatorială, după chipul și asemănarea patologiei noastre?

„Populism autoritarist”

Fascismul la care face referire Harari este unul prezent azi, este o amenințare curentă. Dar cum îl detectăm?

Minte ușuratică, m-aș fi gândit că amenințarea de tip fascist ar putea proveni din strânsa colaborare dintre corporații și guverne, care guverne se folosesc, uneori, de instrumentele care le stau la dispoziție (legislative, fiscale, militare etc.) pentru a promova interesele unor corporații private. Dar m-am revizuit imediat ce mi-am adus aminte că acesta nu mai este fascism, cel puțin nu potrivit dicționarului Webster, cel puțin nu începând cu 1990. Și nici de minorități feroce nu poate fi vorba, că nu mai suntem în anii treizeci.

Din fericire, există indicii privind fascismul de azi în articole de presă, analize, lucrări tot mai abundente în ultimii ani. Am la îndemână un articol analitic din noiembrie 2023 cu titlul It is time to use the F word about Trump: Fascism, populism and the rebirth of history, care spune că „Donald Trump și mișcarea pe care el o reprezintă amenință grav democrația peste tot în lume”și „este o formă de fascism”.

Articolul identifică mai multe „pasiuni mobilizatoare” ale fascismului (adică acele slăbiciuni și deficiențe din noi despre care Harari ne avertizează că pot duce la fascism), printre care: sentimentul existenței unei crize care nu poate fi depășită prin niciuna dintre soluțiile tradiționale; sentimentul că grupul din care face parte persoana este victimizat și intră în declin din pricina efectelor corozive ale liberalismului individualist, a conflictului de clasă și influenței străinilor, o nevoie de autoritatea unui lider natural (întotdeauna de sex masculin), capabil să întruchipeze destinul istoric al grupului etc.

Și nu este vorba doar despre Statele Unite. European Consortium for Political Research (ECPR) publică o întreagă colecție de articole pe tema populismului, anti-liberalismului și neofascismului în Europa. Într-unul dintre ele, se spune că „observăm o ascensiune a atitudinilor care se suprapun cu ideologia fascistă: atitudini și gândire anti-liberale și anti-democratice. Mișcările de extremă dreaptă, ori radical-populiste existente azi peste tot în Europa exprimă ostilitate față de pietrele de temelie ale sistemului liberal-democratic. Ele propovăduiesc o societate excluzivă, omogenă, în care străinii nu sunt primiți; un guvern dur care să pună la zid orice opoziție; și valori tradiționale care marginalizează comportamentele nonconformiste.”

Printre termenii utilizați pentru a descrie aceste tendințe îngrijorătoare apare des și „populism autoritarist”, pentru a cărui definiție am apelat la o sursă sigură și recentă: lucrarea Critical Theory and Authoritarian Populism, apărută la University of Westminster Press în 2018.

Aflăm din introducere că „populism autoritarist” înseamnă „a asmuți «poporul» asupra «elitelor» pentru a dobândi puterea de a izgoni, elimina sau domina de o manieră sau alta pe Ceilalți, care nu sunt «poporul». În general, asta presupune mișcări sociale alimentate de prejudecăți și conduse de lideri carismatici care caută să sporească puterea guvernului de a combate diferențele.”.

Multele ghilimele există pentru că „poporul” nu e, de fapt, poporul, ci doar se crede poporul, iar „elitele” nu sunt, de fapt, elite, ci așa le vede „poporul”. E ca un joc de oglinzi, cum ar veni, cum zice și Harari; plus mult fum.

Cred că m-am mai lămurit puțin despre ce este vorba. Sunt convinsă că Harari știa toate astea, dar nu a dat detalii pentru că vorbea în fața unui public de la conferințele TED, care nu are nevoie de explicații.

Care sunt sursele și trăsăturile fascismului latent?

La această întrebare trebuie să spun că m-am supărat un pic pe holograma lui Harari, pentru că, deși sigur știe, nu ne zice mare lucru în conferință.

Mă rog, știu din citatele lui că Harari este un tip poetic și are o gândire analogă foarte performantă, dar, în această conferință, parcă rămâne, totuși, un pic cam metaforic și prea vag, având în vedere gravitatea subiectului.

Metafora aia cu fascismul ca oglindă în care te vezi mai frumos decât ești, de exemplu, pe mine mă cam blochează, pentru că mi se mai întâmplă, mărturisesc, să mă uit în oglindă și să mi se pară că sunt drăguță și nu-mi place acum ideea că, de fapt, mă înșel și în mine zac niște slăbiciuni și vanități capabile să distrugă ditamai democrația liberală.

În plus, spre deosebire de informațiile despre cum arată pericolul fascist, informațiile despre care sunt sursele acestor slăbiciuni din noi și cum ne vindecăm nu le găsești așa de ușor, pe toate paginile ziarelor.

Din fericire, alții (Theodor Adorno și niște colegi de-ai lui) au fost mai expliciți și au și scris o lucrare imensă, intitulată The Authoritarian Personality (Personalitatea autoritară), care, deși apărută în 1950, este și astăzi un studiu de referință în mediul academic. De exemplu, este menționată și discutată de multe ori în cartea din 2018 la care făceam trimitere mai sus, care analizează „populismul autoritar” contemporan.

Studiul pornește de la premisa că opțiunile politice ale individului sunt o reflectare a unor trăsături personale adânc înrădăcinate în acesta, astfel că există, teoretic, un „individ cu potențial fascist”, adică dotat cu acele tendințe latente care îl fac extrem de susceptibil la propaganda fascistă.

În plus, acest individ este cam majoritar, că altfel nu ar conta, pentru că fascismul se bazează pe mase. Exact ce spune și Harari în conferință; că de-aia zic că știa sigur.

Autorii Personalității autoritare spun că persoanele de acest fel prezintă numeroase caracteristici care se cumulează într-un „sindrom” și se înhamă la „diagnosticarea fascismului latent”, punându-și întrebarea: „Dacă individul potențial fascist există, cum este el, mai precis?” - care sunt „opțiunile, atitudinile și valorile sale?”

Pentru a răspunde, Adorno et al. au folosit o așa-zisă „scară F”, adică „scara fascismului”, acordând punctaje anumitor tendințe pe care le descopereau în indivizii intervievați pe baza unor chestionare foarte complexe, în mare parte privitoare la viața de familie, creșterea copiilor, atitudinea față de părinți, relațiile dintre sexe etc.

De exemplu, la punctul 23 din chestionar, subiectul este rugat să spună dacă este sau nu de acord cu următoarea afirmație: „Cel care nu simte iubire, gratitudine și respect etern pentru părinții lui este demn de tot disprețul”.

Dacă subiectul este de acord cu afirmația, acesta este un simptom de„submisivitate în fața autorității” și „agresivitate autoritaristă”.  Asta pentru că a fi de acord cu această afirmație înseamnă că te supui unei figuri paterne autoritare, lucru care te va face mai receptiv la un lider carismatic autoritar și populist. Eu cred că este vorba despre patriarhat și masculinitate toxică.

În plus, spun autorii studiului, idealizarea exagerată a părinților - care este, de fapt, expresia reprimării ostilității (de presupus normale) a copilului față de părinte - se va manifesta și în atitudini conformiste față de autoritate și instituțiile sociale.

Sau: subiecții de sex masculin care cred că moralitatea este o calitate primordială la femei dovedesc „o lipsă de respect subterană și ambivalentă”față de acestea și „resentimente față de sexul opus”.

Epitete de genul „dulce, bună sau generoasă”  folosite la adresa unei femei indică un punctaj mare pe scara fascismului latent, pentru că denotă„personalități autoritariste” care vor să reducă femeia la un rol submisiv.

Dar nici ea nu se lasă, ați văzut în clipurile de muzică: odată se face independentă și roșie ca sângele cu ochii dați peste cap și unghiile lungi și ascuțite și-i atacă pe bărbați de le merg fulgii.

La femei, înclinațiile fasciste se văd când acestea „caută în mod nerealist marea iubire romantică”; femeia nefascistă este cea care „are o atitudine liberală în relații”.

Exemplele pot continua mult și bine - studiul, cum spuneam, are sute de pagini. Per total, autorii conchid că persoanele „conservatoare” au un potențial mai ridicat pe „scara F” decât cele „liberale”.

Veți spune că asta era în anii cincizeci, iar fascismul la care se referea „scara F” nu e același cu fascismul de astăzi, ori „populismul autoritarist”. Motiv pentru care precizez că, potrivit propriilor afirmații, autorii studiului nu aveau în vedere numai nazismul ori anti-semitismul, ci „o atitudine generală, care nu îi afectează doar pe evrei, ori doar minoritățile, în general, ci, mai degrabă, omenirea, în întregul ei, istoria, societatea și natura”. Ceea ce spune și Harari.

Cum ne vindecăm

Acum, că am înțeles de unde ne vin aceste porniri fasciste, mă îngrijorez să aflu ce facem? Cum rezolvăm? Trebuie să îl urăsc pe tata?!

Autorii studiului Personalitatea autoritară aveau soluția: „lupta împotriva acestui potențial general nu se poate purta doar la nivel educațional sau la un nivel pur psihologic, ci se impun, în același timp, modificări decisive ale climatului cultural care creează aceste tipare”.

Cred că s-au făcut progrese serioase pe această linie din anii cincizeci încoace. Autorii spuneau: „Ceea ce este «patologic» azi poate, cu schimbarea condițiilor sociale, să devină mâine un trend dominant”. Vorba cuiva (factchecker-ii spun că nu a lui Churchill), fasciștii viitorului or să-și spună anti-fasciști.

Dar și Harari a oferit câteva sfaturi de vindecare în cărțile lui, în același sens cu cele oferite de Adorno et al.. De exemplu, preocupat și el de modul prea respectuos în care se raportează copiii la părinți, el spunea într-o carte: „Cel mai bun sfat pe care îl pot da unui puști de 15 ani... este: nu te baza prea mult pe adulți. Cei mai mulți dintre ei au intenții bune, dar pur și simplu nu înțeleg lumea... Din cauza ritmului accelerat al schimbării, nu poți fii niciodată sigur dacă ce-ți spun adulții este o pildă de înțelepciune nemuritoare ori o prejudecată demodată.”

Și de-aia m-am necăjit un pic pe fantoma lui Yuval Harari, că putea și el/ea/ei să spună în conferința TED câte ceva despre toate astea, că poate se uită întâmplător la clip niște copii care n-au auzit de Adorno și nici de faptul că toate astea se discută și se fac în alte părți ale lumii încă din anii cincizeci, când nu existau holograme, și rămân, bieții de ei, cu impresia că urâțenia e la ei în oglindă.