HRISTOS A ÎNVIAT!

Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creștinismului, dogma fundamentală a credinței creștine. Este o sărbătoare a bucuriei depline, a luminii divine, a comuniunii, a sufletului. În noaptea Învierii creștinii se bucură de o stare harică deosebită, de o părtășie specială cu semenii și cu Dumnezeu. Putem vorbi de o țâșnire deplină a vieții dumnezeiești în sufletul nostru, în existenta noastră creștină.

Pe de o parte, această bucurie amestecată cu o uimire desăvârșită o putem percepe cel mai bine privind cu atenție la două din icoanele ortodoxiei și anume cele care se numesc „Coborârea de pe Cruce" și „Plângerea de Îngropare". De ce aceasta? Pentru că nu putem înțelege deplin bucuria ucenicilor fără a cunoaște drama lor, fără a pătrunde în atmosfera acelor zile întunecate, când „mirele s-a luat de la ei".

Pe de altă parte, Învierea este bucuria sufletului care nu e nici trecătoare, nici ne-deplină. E bucuria prin excelență, pentru că e bucuria eternă și deplină. De aceea, în noaptea Învierii nimeni nu ar trebui să fie trist. Nimeni nu ar trebui să plângă. Căci toate motivele de întristare apar acum fără însemnătate față de biruirea morții.

Învățătura centrală și pivotul de susținere a religiei creștine este, fără îndoială, Învierea Domnului. De aceea, Apostolul Pavel spune: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră" (I Cor. 15, 14). Fără Înviere n-ar fi fost nici altar, nici preoți, nici credință, iar botezul nu ar fi avut nici o semnificație.

Mare taină este această dogmă, cu greu se poate pătrunde în înțelesurile adânci ale Învierii. „Judecați voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu: noi nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut și am auzit. Dumnezeul părinților noștri a înviat pe Iisus pe care voi l-ați omorât, spânzurându-L pe lemn. Noi suntem martorii acestor lucruri" (F. Ap.), așa le răspundea apostolii membrilor tribunalului evreiesc de atunci.

Cu greu au înțeles ucenicii lui Hristos, deși, unii dintre aceștia au fost martori oculari la eveniment. Cu o și mai mare greutate au pătruns în tainele dogmei cei care au primit darul iubirii și au văzut Învierea cu „ochii credinței”.

Majoritatea creștinilor acceptă taina Învierii, l-au primit pe Iisus ca mântuitor personal, dar puțin sunt cei care și viețuiesc creștinește, care îl iau drept model în viață pe Hristos. În schimb, sunt mulți oameni care nu acceptă adevărurile Învierii, iar unii dintre aceștia, în special iudeii, nici nu vor să comunice pe această temă.

Or, Învierea este, fără doar și poate, un fapt istoric, real și irevocabil, o siguranță absolută a creștinilor că Iisus a murit, luând cu el păcatele lumii, a înviat și este în Ceruri de-a dreapta Tatălui. Învierea devenind temelia de nezdruncinat, piatra de temelie a unei noi concepții despre lume și viață, sâmburele viu din care s-a născut uriașul copac al creștinătății în lume.

Redescoperirea și retrăirea de către fiecare generație de oameni a acestui fapt colosal și irevocabil al Învierii Domnului explică durata creștinătății de acum două mii de ani și până astăzi și care va dura până la sfârșitul veacurilor.

Dar Învierea Domnului nu este numai un adevăr irevocabil. El este totodată „un semn al semnelor lui Dumnezeu" tot atât de real în fața lumii întregi. Cu alte cuvinte, Învierea este semnul puternic, evident și clar pentru toți, că Dumnezeu cel viu a intervenit în iconomia și istoria omenirii.

Mai mult, acest lucru capătă o semnificație aparte, pentru faptul că Învierea Domnului nu este numai o simplă readucere a unui mort la viață, așa cum a fost cazul lui Lazăr, prietenul Domnului, cu fiica lui Iair sau cu fiul văduvei din Nain. Este vorba de o altfel de moarte, pentru păcatele lumii și o altfel de înviere, de un altfel de trup al lui Iisus, de un trup transfigurat.

Învierea Domnului este modelul și forța învierii tuturor oamenilor, la a doua venire a Sa: „Eu sunt Învierea și viața, în adevăr, a zis El” (In, 11, 25). Învierea face referiri nu numai la ființa umană, ci este vorba de toată creația lui Dumnezeu: „Iată, Eu toate le fac noi…, și va fi un cer nou și un pământ nou", zice Mântuitorul.

„Mântuitorul a refăcut chipul divin din om, lepădând în mormânt, în dimineața Învierii, trăsătura pătimitoare. Din momentul morții și a Învierii Domnului, istoria omenirii intră în perioada eshatologică, iar Împărăția, aflată deocamdată în transcendent, tinde să înglobeze treptat toată creația. În Hristos cel înviat începe transfigurarea lumii, dar aceasta transfigurare nu se descoperă decât prin mijlocirea acelora care au atins culmile sfințeniei”, ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Învierea Domnului ne dăruiește, pe de o parte, o victorie asupra păcatului, pe de altă parte, o biruință asupra morții însăși. Mai mult, această mare taină ne aduce la o stare harică de trăire cu Dumnezeu care este fără de păcat și fără de moarte. Cu Hristos, noi pășim în veșnicie!

Așadar, Învierea Domnului este, prin excelență, acela al îndumnezeirii naturii noastre omenești și al participării trupului nostru trecător la bunurile veșnice, mai presus de fire, o călătorie în lumina lăuntrică a sufletelor noastre, iar în viziunea unor părinți ai Bisericii nu e altceva decât „o trăire a luminii dumnezeiești și o pregustare a Împărăției Cerurilor, o transfigurare anticipată”. Este acel „față către față” îndreptat spre eternitate, când „Dumnezeu coboară în suflet, iar sufletul urcă la Dumnezeu".

Hristos a Înviat!

Ștefan Popa