Bine este cuvântat Domnul, Cel ce vrea mântuirea sufletului omenesc

Vorbim cu asupra de măsură despre criza lumii contemporane poate și pentru că mass-media face exces de prezentare a ceea ce este realmente astfel. Multă dreptate este  în ce se spune, dar parșivenia(căci asta este!) o aflăm în exces.  În Sonetul 66, Shakespeare după ce înfățișează un timp nu mult diferit de al nostru, întreabă retoric: ”Mă uit scârbit la tot și-aș vrea să mor/…Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?” Creștinismul este, prin excelență, o religie a iubirii și Hristos este primul care ne arată cum să înțelegem iubirea ca slujire a celuilalt, cum singur  a spus și a făcut. El a luat asupra-și toate necazurile și suferințele noastre, a primit moartea pe cruce ca să ne elibereze, redându-ne demnității dintâi. O face și, după ce a spus ucenicilor despre cum va fi urmărit, prins, dat spre judecată, condamnat, răstignit și” a treia zi va învia”. Atunci, cei doi frați, Iacob și Ioan, au cerut lui Hristos ca unul dintre ei să stea unul de-a dreapta și celălalt la stânga Lui. Când Mântuitorul i-a întrebat dacă vor primi a bea ”din paharul din care beau Eu” au acceptat fără șovăială. Derularea faptelor a confirmat întocmai cuvintele Mântuitorului, apostolul Iacob urmând a fi  ucis de Irod, iar apostolul Ioan  surghiunit  de împăratul Domnițian în insula Patmos.

”Cel ce vrea să fie primul să fie slujitorul tuturor”

A continuat, surprinzător cumva, că nu îi este dat a spune locul fiecăruia , acesta fiind  ”al celor care s-au pregătit”. Să observăm caracterul impersonal al afirmației că nu există o hotărâre ”ab initio”  privind locurile destinate fiecăruia după rânduiala omenească, mereu în deficit de obiectivitate și nu odată ”strâmbă și nedreaptă”. De pregătit, s-a pregătit ca ”piatră unghiulară” a  Bisericii, unde aflăm împărăția cerurilor care, paradoxal ”nu este de pe această lume”, dar ”este în noi”. Nu este, nu are cum să fie în lumea aceasta plină de ”rău și de păcat”, dar este ”în noi” cei care, ”lepădându-ne de sine” avem  tăria și perseverența să ne luam  crucea proprie și sa urmam  lui Hristos. Nu este din această lume, în acel ”aici” al căderii întâilor oameni prin neascultarea singurei porunci date de Dumnezeu, este o ierarhie a slujirii semenului aflat în suferință, pentru că si Fiul Omului a venit ” ca să slujească, nu ca să i se slujească”.  O spune  cu deslușire:  ”Cel care vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitor al vostru/Și cel care vrea să fie întâi, să fie tuturor slugă/ Că Fiul Omului a venit să slujească, si să-și dea sufletul pentru mulți”. Astăzi nu se mai vorbește despre acest principiu întemeietor, fiind, cum spunea un scriitor contemporan, o ”vreme a impostorilor”, când orgoliul , nu meritul, dă măsura omului, când este urmărit succesul lesne de regizat și prea puțin valoarea reală, ca singur criteriu de ierarhizare. La vremea lui, Eminescu, Românul desăvârșit înțelegând în profunzime acest adevăr,  scria că , de două mii de ani, ”blândul nazarinean” este mereu printre noi. Și este astfel  pentru că, consacrând Iubirea ca valoare absolută, cu brațele întinse pe  Cruce s-a rugat: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. Iertarea este expresia cea mai înaltă a iubirii care structurează un ethos pe măsura omului făcut de Părintele ceresc după chipul și asemănarea Sa. Poate de aceea se spune uneori, că religia creștină, cu osebire despre ortodoxie, că este imposibilă, iar criza actuală pare a o confirma. Se  adeveresc mai curând  cuvintele Sf. Ap. Pavel despre cei care cu gura laudă pe Hristos și cu fapta de leapădă.  Cu amărăciune  Părintele Justin Pârvu spunea că;  ”teologilor noștri le lipsește râvna și dragostea de adevăr”. În fapt tuturor ne lipsește această ”râvnă”  pe care o impunem cu  apetit critic doar pentru ceilalți… mereu în culpă sau insuficient pregătiți față de nivelul exigențelor pretinse…

Contemporaneitatea mai suferă și de carența principiului autenticei autorități pe care o deplângea în secolul trecut Karl Jaspers și care este înlocuită cu autoritatea… funcțională, pe departe nesemnificativă pentru om, care este încă ”un necunoscut” Aceasta a făcut posibilă  înmulțirea  mijloacelor de a face răul pe măsură ce ipocrizia se impune ca normă a conduitei cotidiene.  Se trece prea repede cu vederea că autoritatea autentică  reprezintă  o relație dintre responsabilitate și legitimitate. Ideea și-a pierdut din valoare și totul  devine ”imagine” pe care fiecare o poate face după ”rețete”, ades apelând la consilieri de specialitate plătiți cu generozitate.  Rezultatul este ceea ce se numește fenomenul Dunning Kruge, după numele celor doi psihologi care l-au descris.  Odinioară, David constata cu amărăciune că ”atunci când ajung sus oamenii de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni” sau că ”se laudă păcătosul cu poftele lui și cel ce face nedreptate pe sine se binecuvântează”. Efectul Dunning-Kruge, sau efect de supraevaluare sau supraapreciere desemnează un mecanism de gândire care generează o eroare de autoevaluare în virtutea căreia persoanele ignorante, incompetente apreciază nivelul de inteligență, de cunoaștere și competență cu mult mai ridicat decât este în realitate”. Este o formulare nouă a unui fenomen de când lumea și pe care îl putem constata la tot pasul și despre care Charles Darwin spune cu mâhnire că ”ignoranța generează mai des încredere decât cunoștințele” iar, cu mult înainte, Confucius  spunea că ”adevărata cunoaștere este a-ți ști dimensiunea ignoranței”.

Ne amintim că Hristos spune celor milostivi ”veniți moșteniți împărăția cerurilor pregătită vouă de la începutul veacurilor” pentru  că Tatăl ceresc a ”pregătit” pentru om, coroana creației Sale, raiul care avea să-și închidă porțile după căderea în păcat a primilor oameni. Împărăția cerurilor a fost ”pregătită” omului de la începuturi și nu este nevoie   și este nevoie ca omul  să se pregătească pe sine ca să se arate vrednic a fi moștenitor al vieții veșnice. Viața veșnică este ”a Te cunoaște pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis ca tot cel ce crede în El dă aibă viață veșnică”. Chiar ca Fiu al lui Dumnezeu, Hristos  vorbește de partea cea ”pregătită”, care   ”nu este al Meu” a o da, deși cei doi ucenici consimțiseră să ”bea același pahar”. Cum anume să ne pregătim pentru înveșnicire  o arată Hristos ca Fiu al Omului, însă  afară de păcat, adică așa cum a fost cândva la începuturi. Nu s-a împărtășit însă din cele prisositoare  care sunt ”în lume” și ”din lume”, ci din consecințele lor, din  suferințele pe care le-a vindecat și alinat ca un Dumnezeu. Anume  Hristos a  ales să fie slujitor al omului ca să-l readucă la statutul de stăpân peste toată zidirea ridicată cu înțelepciune la condiția de coroană a creației. Știința contemporană confirmă acest adevăr de aceea tot mai  numeroși savanți recunosc nevoia de a ne însuși  ”lecția naturii ”. Într-un fel specific o arată înțelepciunea poporului nostru care a urmat Lecția Naturii și a creat o cultură în care a găsit loc și unei logicii a terțiului inclus – a lui ”și/și” și ”nici/nici”.

Primele cuvinte spuse de Hristos după Înviere au fost ”pace vouă” și Înălțându-se a spus: ”pacea Mea o las vouă.” Sf. Ignatie Teoforul îndemna ”Sârguiți-vă să vă adunați mai des pentru Euharistia lui Dumnezeu și spre slava Lui. Când vă adunați des, sunt nimicite puterile Satanei și prin unirea credinței se risipește prăpădul lor. Nimic nu este mai bun ca pacea în care încetează orice război al celor cerești și a celor pământești”. Ne mai învață Hristos că ”fericiți făcătorii de pace că aceea fii ai lui Dumnezeu se vor chema.” Așa putem bine-merita a sta alături de Hristos care și-a jertfit propria pace ca să ne-o dăruiască nouă. Putem oare năzui la un dar mai de preț?"

”I se iartă ei că mult a iubit”   

În duminica de astăzi aflăm mai multe despre cum putem să ne împărtășim din cele ”pregătite”, să ne înfățișăm la judecata cea din urmă, unde nu contează averea oricât de mare ar fi, nici  rangul oricât de înalt, ci faptele. Un fariseu ca toți ceilalți a făcut cină unde a fost invitat și  Hristos, apreciat ca Învățător și nu ca Fiu al lui Dumnezeu. De altfel, fariseii nu L-au recunoscut niciodată ca Fiu al lui Dumnezeu și, mai mult, au considerat ”hulă”, blasfemie că a fost numit și a primit să fie numit astfel, motiv principal pentru care L-au condamnat la moarte prin răstignire, cea mai dureroasă și umilitoare moarte. Auzind că Hristos se află în casa lui Simon, o femeie păcătoasă (îndeobște era considerată astfel o desfrânată),   a cumpărat un urcior cu mir de mare preț a spălat cu el picioarele Mântuitorului și apoi ”le-a șters cu părul capului ei”. Cum era de așteptat, gestul a scandalizat profund pe farisei care ziceau că dacă ar fi cu adevărat Fiul lui Dumnezeu,  ar fi știut cine este femeia și care-i sunt obiceiurile. Cunoscând gândurile ascunse le-a arătat putreziciune gândirii lor: ” Vai vouă cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că închideți împărăția cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intrați, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați” Această femeie disprețuită de toți nu a luat seama de nimic și a ajuns până în camera unde ospățul era în toi. Cu sufletu-i curat, ea a văzut ceea ce fariseii orbiți de ei înșiși nu au făcut-o. Smerită, asumându-și condiția păcătoșeniei sale  cum Hristos însuși și-a asumat condiția omului în afara păcatului,   a spălat cu lacrimi picioarele Sale, le-a uns mir în care erau reunite mirosurile tăinuite ale  multor flori după care  le-a șters cu părul său.

Sf. Ambrozie al Milanului consideră că femeia, fiind atât de păcătoasă, nu îl cunoștea pe Hristos – Cuvântul dar își arăta cinstea cuvenită Stăpânului invitat la o cină atât de aleasă. I-a dăruit ce avea mai de preț - buna mireasmă, lacrimile și părul capului ei cu care a șters picioarele ca păcatele să-i poată fi iertate. Toate rotunjesc simbolul  Învățăturii dumnezeiești al cărei bună mireasmă s-a răspândit pe tot pământul după cuvintele lui David: ”în tot pământul a ieșit vestirea lor”.  Pentru  Clement Alexandrinul  picioarele Mântuitorului sunt apostolii care au propovăduit Evanghelia în toată lumea. De altfel, comentatorii mai că s-au întrecut în descifrarea tâlcurilor arătând că rostirea lui Hristos este aproape inepuizabilă în  învățătură pentru toți oamenii pe care, iubindu-i, îi dorește uniți prin jertfa Sa nesfârșit iubitoare.  Este prinosul recunoștinței pe care trebuie să o avem și care, de atunci încoace, îndeamnă  să ne lepădăm de noi, să ne luăm crucea și să urmăm lui Hristos.

Este întocmai ceea ce a făcut Sf. Maria Egipteanca, femeia care s-a lepădat de sinele său încărcat de păcate,  a plecat în pustiu și s-a dedicat vieții întru Hristos. Pământul trupului încărcat de consecințele desfrânării s-a curățit și  sfințit până într-atât încât s-a putut înălța,  sfidând gravitația. Este rodul pocăinței,acea metanoe, schimbare radicală a  vieți în totalitate imposibilă altcumva și prin care conștientizăm răul făptuit și hotărârea  de a ne despărți de el. Cu ea s-a întâmplat ceea ce Sf. Ioan Gură de Aur mărturisește într-o rugăciune: ”Că atât de mare este puterea milostivirii Tale față de oameni încât și din noroi mărgăritar face și din fiu al gheenei fiu al împărăției Tale săvârșești”.

Pustiul – loc al sfințeniei

Maria Egipteanca, ”Doamna” sau ”Stăpâna” din ținutul păcatelor, era o femeie tânără care-și petrecea fără vreo sfială viața în desfătări fără să se gândească la nimic altceva. E foarte adevărat și merită reținut că nu o făcea pentru bani ci, cum citim în povestea vieții ei scrisă de Zosima, dintr-o pornire de nestăvilit a trupului. Până și aflarea vieții ei este o minune a lui Dumnezeu dată ca să ne încredințăm că la Ziditorul cerului și al pământului nimic nu e cu neputință.  Părintele Zosima, dăruit vieții monahale încă din pântecele mamei sale a prins a se nevoi singur și se întreba: ”Se află cineva vreun monah care poate să mă învețe un chip nou de pustnicie pe care nu-l cunosc și nu l-am făcut, sau în stare să mă ajute cu ceva? Se găsește vreun bărbat dintre cei care trăiesc înțelepțește în pustie care să mă întreacă în fapte și contemplație?” Așa a cunoscut nu viața unui ”bărbat”, ci a unei femei, care văzându-l a început să fugă, dar cum călugărul era mai sprinten a reușit s-o ajungă și a întrebat-o: ”Pentru ce fugi de mine un bătrân și un păcătos. Așteaptă-mă robule al lui Dumnezeu, oricine ai fi, pentru numele lui Dumnezeu, pentru ce locuiești în pustie?.” Femeia s-a oprit și s-a rugat să-i arunce o haină, fiind goală și arătând mai degrabă a nălucă.  Așa a cunoscut povestea vieții acestei urmașe a Evei, pilduitoare pentru înțelegerea lui Hristos ca fiind deopotrivă Cale, Adevăr și Viață. Cale, mai întâi,  pentru că doar urmându-L de oriunde ne-am afla putem ajunge în împărăția cerurilor; Adevăr, pentru că ne face liberi de moartea care ne-a înlănțuit prin minciuna șarpelui și neascultarea primilor oameni – moartea sufletească mai întâi,  după care vine moartea fizică; Viață, care se desăvârșește prin lepădare de sinele plin de păcate pentru a urma lui Hristos. E ceea ce a făcut Maria Egipteanca, devenită Doamnă pese ținutul păcatelor.  asemănându-se puterilor netrupești dându-se pildă pentru nemărginita iubire a lui Dumnezeu pentru om și virtutea iubirii omului pentru Dumnezeu.  Din sclavă a plăcerilor trupești a devenit stăpână a propriei firi prin lucrarea asemănării după chipul lui Dumnezeu care rămâne de neșters în sufletul fiecăruia dintre noi. S-a rugat cu lacrimi Maicii Domnului încredințându-se ei:”Tu, o, pururea fericită Fecioară, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, deoarece ai arătat spre mine a ta preabună iubire de oameni și de nevrednicele mele rugăciuni nu te-ai îngrețoșat - căci am văzut slava care pe dreptate  îmi era mie desfrânatei, ca oprit să o văd. Aduc  slavă lui Dumnezeu care prin tine primește pocăința păcătoșilor. Și mai mult ce am să gândesc eu, păcătoasa, sau ce am să zic? Acum este vremea, stăpână, să fac ceea ce prin chezășuirea ta am făgăduit. Acum oriunde voiești, povățuiește-mă pe mine, acum să-mi fii mie de aici înainte Învățătoare spre mântuire, povățuindu-mă la calea pocăinței». Acestea grăindu-le, de undeva, departe, s-a auzit un glas : «De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla!».

Faptele s-au petrecut aidoma și după ani, presimțind că va merge la Domnul i-a spus părintelui Zosima să vină peste un an. Zilele au trecut una după alta în ritmul mătăniilor de pe un șirag și când Părintele a revenit a văzut cum ”Doamna păcatelor” devenise atât de curată duhovnicește  încât, atunci când a plecat la Dumnezeu, un leu, animalul atât de fioros și dom al pustiei, a  săpat cu labele lui groapa în care să o așeze ca pe  o adevărată Stăpână. Pustiul se dovedea astfel a  fi nu doar un loc al demonilor ci și al sfinților care înfruntându-i reușesc să devină făcători de pace împreună cu Hristos de la care am și moștenit  anume ”pacea Sa” care covârșește toată făptura. E sublimul spre care duce rugăciunea inimii, cum șoptește Vasile Voiculescu:

Ascultă,