În noiembrie 1967, în rubrica sa Fișe de dicționar filosofic din revista Ramuri de la Craiova, Grigore Traian Pop își începea serialul Gândirismul la „Gândirea”, în trei părți [1] . Această serie de articole a lui Gr. Tr. Pop nu reprezintă doar una dintre primele încercări de reconsiderare filosofică a gândirismului din socialism, dar este totodată întâia oară când, printr-o periodizare a dezvoltării curentului revistei, se va argumenta foarte îndreptățit că șabloanele în care se operează în cazul gândirismului („revistă reacționară”, „fascistă” etc.) sunt foarte limitative și ne împiedică să pătrundem adevăratele valori la umbra cărora se împărtășeau „gândiriștii”. Mai mult, autorul va argumenta, iarăși întru totul îndrituit, că nu toți colaboratorii revistei din cei 23 de ani de apariție pot fi incluși în curentul gândirist, și oferă aici exemplele lui Nae Ionescu, Tudor Vianu și Lucian Blaga, între alții. În fine, periodizând activitatea revistei, Gr. Tr. Pop desprinde eticheta „fascismului” de întreaga perioadă a apariției revistei și o rezervă numai celei din urmă, după izbucnirea războiului. Astfel, autorul a putut comenta texte ale lui Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae și alții, chiar prin cheia tradiționalismului promovat de revistă. Serialul lui Gr. Tr. Pop este o valorificare onestă – cât se putea, în acele clipe – a câtorva contribuții teoretice ale colaboratorilor revistei Gândirea, totodată criticându-i – chiar citându-i – pe Crohmălniceanu și Ileana Vrancea pentru „categorisirea rigidă” cu care au tratat această temă.

O singură eroare – filologică, e drept, nu filosofică – s-a strecurat în acest serial, când autorul scrie: „În anul 1933, după asasinarea lui I. G. Duca de către legionari, revista este suspendată, dar, după un an, reapare fără întrerupere până în 1944” [2] . Această informație este inexactă, căci revista Gândirea nu și-a încetat niciodată apariția. Tânărul cronicar de la Ramuri se gândea, probabil, la ziarul Calendarul, cealaltă publicație condusă în acel timp de Nichifor Crainic, care într-adevăr și-a încetat apariția în 1934. Dar acest detaliu nu afectează argumentația autorului în niciun fel.

Reacțiile, desigur, nu au întârziat să apară. Și nu oriunde, ci în organul C. C. al P. C. R., Scânteia. În mai 1968, în numărul 7706 din Scânteia, Zigu Ornea publică o replică la serialul lui Gr. Tr. Pop intitulată Direcția ideologică a actului de critică literară [3] . Desigur, tonul discursului lui Ornea nu va fi la fel de concesiv precum cel al cronicarului Ramurilor, ci va readuce în discuție perspectiva „științifică” în care trebuie discutată revista Gândirea și curentul gândirist.

Articolul debutează cu câteva considerații care stabilesc metoda adoptată de autor, precum: „Realitatea este că analiza validă a curentelor de idei de structură romantică nu poate fi realizată decât situându-ne cercetările pe terenul sistemului de referință – ideologic și epistemologic – marxist”. Și continuă, aplicat: „Aceasta cu atât mai mult cu cât la noi, mai toate curentele de idei de structură romantică au înglobat în opera lor nemijlocite componente de ordin politic. Ne gândim la junimism, sămănătorism, poporanism (reanimat după Primul Război Mondial în țărănism), trăirism, gândirism [subl. n.]. Nici un cercetător serios nu ar putea eluda finalitatea politică (...) a oricăruia din curentele amintite, faptul izbitor că ele au oferit substanța sociologico-doctrinară unor știute partide politice”. Totuși, autorul își ia și câteva precauții, potrivit periodizării lui Gr. Tr. Pop: „în această a doua perioadă [1926-1934, odată cu venirea lui Nichifor Crainic în fruntea Gândirii– n. n.] (mai ales de la începutul crizei economice), gândirismul adoptă – pe plan politic și social – atitudini ferm retrograde, declarat fascizante, încât la asasinarea lui I. G. Duca, Gândirea e interzisă, fiind considerată ca vinovată de crearea climatului spiritual propice dictaturii și asasinatului”.

Observăm, în acest citat, că Zigu Ornea a preluat necritic, fără să verifice informația, eroarea filologică a lui Gr. Tr. Pop, pe care o și exacerbează, punând pe seama ei „crearea climatului spiritual propice dictaturii și asasinatului”. După comentarea, în aceeași termeni, bizuindu-se și pe perspectiva lui Mihai Ralea, aManifestului Crinului Alb, din 1928, Zigu Ornea conclude: „Cercetările de istorie literară, cele privind istoria curentelor de idei trebuie să restituie generațiilor de azi profilul real al operelor înaintașilor, ocolind cu discernământ științific [care-i lipsește cronicarului de la Ramuri – n. n.] deopotrivă elogiul admirativ și negațiunea obtuză”. De remarcat, în acest articol, faptul că Z. Ornea a preluat informația inexactă, dar nu a discutat și tezele avansate de Gr. Tr. Pop în articolele sale, cum ar fi cea că „autohtonismul lui Crainic nu a fost împărtășit integral de gruparea de la Gândirea” [4] , și astfel colaboratorii s-ar fi întâlnit mai devreme pe linia tradiționalismului activ al revistei, iar nu a autohtonismului, cu atât mai puțin a fascismului.

Acest articol al lui Zigu Ornea din Scânteia va trezi indignarea lui Nichifor Crainic, care nu întârzie să scrie o scrisoare, pe care însă nu o va adresa autorului articolului, ci redacției publicației, specific redactorului-șef adjunct de la acea clipă, Valeriu Râpeanu, criticând-o pentru faptul că nici ei nu au verificat cu rigoare textul lui Zigu Ornea și, astfel, ar fi subscris la veridicitatea informației transmise. Așadar, Nichifor Crainic scrie redacției:

„Domnule redactor-șef adjunct,

Sunt nevoit să fac această intervenție personală neobișnuită – neavând dreptul să mă manifest ca scriitor în țara mea, pentru a vă semnala un fals de rar cinism, publicat chiar în Scânteia, ziarul principal al României socialiste, sub semnătura Z. Ornea. Nu e, de altfel, întâiul fals, dar acesta atinge culmea relei credințe.

Pe scurt, desprind pasagiul din articolul Direcția ideologică a actului de critică literară, publicat în Scânteia, din 18 mai 1968. Iată-l! E vorba de revista Gândirea:

«Dar în această a doua perioadă (mai ales de la începutul crizei economice), gândirismul adoptă – pe plan politic și social – atitudini ferm retrograde, declarat fascizante, încât la asasinarea lui I. G. Duca, Gândirea e interzisă, fiind considerată ca vinovată de crearea climatului spiritual propice dictaturii și asasinatului.»

Domnule redactor-șef adjunct,

Nu știu cine e acest Z. Ornea. S-ar părea că e anormal, dar mi s-a spus că ar fi cercetător academic și e colaborator la un ziar ca Scânteia.

Chemați-l să vă explice:

1. Ce legătură are criza economică mai ales cu o revistă care nu s-a ocupat niciodată de economie?

2. Ce legătură are Gândirea în asasinarea lui I. G. Duca?

3. Când a fost interzisă vreodată, în 23 de ani de apariție, Gândirea?

4. Cine a considerat-o vinovată de crearea vreunui climat de dictatură și asasinat?

5. Și care e pasagiul din Gândirea ce s-ar învinui de asasinat, de asasinarea lui I. G. Duca?

Vă veți convinge imediat că aveți a face cu un impostor sau un om iresponsabil de ceea ce scrie.

Domnule redactor-șef adjunct,

Ceea ce se numește «gândirism» e rezultanta scrisului unei pleiade de scriitori grupați în jurul acestei reviste, recunoscuți azi ca valori integrante ale culturii românești: Cezar Petrescu, Lucian Blaga, Gib. Mihăescu, Emanoil Bucuța, Aron Cotruș, Zaharia Stancu, Adrian Marin, N. Crevedia, Al. Busuioceanu, Bazil Munteanu, Ovidiu Papadima, Victor Papilian, Ion Petrovici, Ion Pillat, Victor Ion Popa, Francisc Șirato, Tudor Vianu, V. Voiculescu etc. etc.

După Z. Ornea, acești scriitori n-ar fi făcut altceva decât să prepare, în paginile Gândirii, climatul favorabil asasinării lui I. G. Duca. În acest sens a scris și una, Ileana Vrancea, din nenorocire chiar în Lupta de clasă, și încă vreo 10 ca ea, de preferință în organele principale ale partidului.

De unde să știe generația de azi că e vorba de cea mai amplă mișcare de creație românească, dacă «gândirismul» e înfățișat astfel?

Ar trebui să citească marile enciclopedii ale lumii, unde această mișcare e pusă în adevărata ei lumină de «inovatoare» a culturii naționale.

Semnalizându-vă acest trist fenomen de mentalitate maladivă, primiți, domnule redactor-șef adjunct, asigurarea înaltei mele considerații.

București, 22 mai 1968                                                                NICHIFOR CRAINIC”

Nu știm dacă Valeriu Râpeanu a răspuns acestei scrisori a lui Nichifor Crainic, însă ceea ce știm este că aceasta nu a fost, în nici un caz, ultima calomniere a revistei Gândirea la care Nichifor Crainic a trebuit să asiste.