Am fost martori la două uriașe evenimente istorice: prăznuirea Centenarului Patriarhiei Române și proclamarea generală a celor 16 sfinți români canonizați anul trecut. În astfel de vremuri tulburi, ceea ce s-a întâmplat este, fără îndoială, o minune.

Dezorientarea cvasigenerală a avut și ea un rost. Dacă n-ar fi fost așa, atunci poate că nu ne-am fi bucurat de canonizările atâtor mărturisitori și cuvioși români. Paradoxul este că, pe fondul acesta de instabilitate geo-politică, Dumnezeu a lucrat. Astfel, unele planuri omenești s-au blocat, unele împotriviri s-au topit. Să luăm aminte! 

Despre însemnătatea aniversării Centenarului Patriarhiei Române, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a spus că „este un moment de sfântă bucurie și recunoștință pentru întreaga Ortodoxie românească”. Și cuvântul este plin de adevăr, fiindcă ridicarea la rang de Patriarhie este un dar de la Dumnezeu pentru care trebuie să ne bucurăm și, totodată, să fim plini de recunoștință.

Istoria aceasta de 100 de ani este un semn al demnității la care a fost și este chemată Biserica Ortodoxă Română. Și iată că noi, fiii Bisericii, ne bucurăm astăzi de lucrarea vrednicilor noștri înaintași, colaboratorii lui Dumnezeu în istorie.

Trebuie înțeles bine că înființarea Patriarhiei Române are un rost istoric și duhovnicesc. În chipul acesta, noi, românii, am dobândit libertatea, ca dar de la Dumnezeu, de a ne recunoaște sfinții, fără să fim îngrădiți de nimeni.

Canonizarea celor 16 noi sfinți români este o urmare a acestei libertăți și un drept deplin al Bisericii Ortodoxe Române. „Canonizarea lor – a spus Părintele Patriarh – este un act de recunoaștere a sfințeniei vieții lor, care transcende orice context politic, subliniind faptul că adevărata mărturisire creștină nu susține ideologii lumești trecătoare, ci valorile eterne ale credinței și iubirii de Dumnezeu”.

Pentru a situa mai concret importanța evenimentului, trebuie subliniate două aspecte.

În primul rând, intenția Părintelui Patriarh, care a pus toată energia în finalizarea unei asemenea lucrări duhovnicești. Știm bine că unele canonizări păreau de-a dreptul imposibile. Nu se întrevedea nici o schimbare. Însă Dumnezeu a lucrat minunat. Iar Preafericitul s-a ridicat la înălțimea momentului istoric. Acest lucru trebuie să-l vedem și să-l recunoaștem.

De aceea, trebuie să mulțumim Domnului că s-a deschis o cale care părea blocată pe termen lung.

Iar meritul Patriarhului este incontestabil, indiferent ce gândesc resentimentarii.

Așadar, în al doilea rând, canonizarea celor 16 sfinți români a deschis calea recunoașterii sfințeniei atâtor alți mărturisitori din secolul trecut. Și era timpul să se întâmple așa.

Evlavia poporului și mijlocirile mult pătimitorilor din temnițele comuniste l-au făcut pe Dumnezeu să intervină în istoria neamului nostru.

Preafericitul a dorit tare mult ca pe Tomosul Sinodal să fie trecuți cei 20 de sfinți români. Însă lucrurile nu au mers pe făgașul acesta. Știm că ceilalți 4 Părinți athoniți cu viețuire sfântă propuși spre canonizare sunt sub jurisdicția Patriarhiei Constantinopolului. Canonizarea lor depinde, așadar, de o altă autoritate.

Patriarhia Română a dus la bun sfârșit lucrarea canonizării și proclamării sfinților români care au viețuit pe pământ românesc. A avut acest drept, a avut libertatea și a fost și energia Patriarhului nostru prin care s-a împlinit voia lui Dumnezeu.

Vedem că atunci când depindem de alții, fie apar tergiversări, fie blocaje.

Așadar, să pricepem însemnătatea înființării Patriarhiei Române și aniversarea Centenarului care a reprezentat prilejul ideal pentru canonizarea celor 16 sfinți români!

Prăznuirea celor 100 de ani de la ridicarea în rang de Patriarhie a făcut posibilă canonizarea noilor sfinți români.

Canonizarea și proclamarea generală au arătat că Patriarhia Română a pus în lucrare un drept acordat acum un secol.

Sfinții români canonizați, trebuie spus din nou, sunt minunea lui Dumnezeu cu neamul nostru.

Ei, mult pătimitorii, au dobândit de la Dumnezeu sfințenia și puterea de a mijloci pentru noi în aceste timpuri grele. Țara se află într-un impas, iar ei se ivesc tocmai acum, când avem atâta nevoie de ajutorul lor. Nimic nu este întâmplător. În pronia Sa, Dumnezeu a rânduit pentru neamul românesc mult har care se va revărsa prin mijlocirea acestor sfinți. 

Mai departe, suntem chemați să avem continuitate în această direcție. Să cercetăm cu acribie viețile mărturisitorilor și ale cuvioșilor, ale mirenilor cu sfântă trăire, luptându-ne cu acest neajuns al firii românești de a nu-și recunoaște propriile valori.

Canonizarea celor 16 sfinți români a însemnat și ieșirea din această zonă de inerție, de moleșeală. E un semn de la Dumnezeu că putem să luptăm împotriva neajunsurilor firii noastre, prin unire și prin recunoașterea sfinților, a eroilor și, în general, a valorilor neamului nostru românesc.

Avem datoria de a ne (re)cunoaște sfinții, de a le urma pilda și de a face din învățăturile lor îndemn și nevoință duhovnicească de fiecare clipă.

Canonizarea celor 16 sfinți români nu trebuie să rămână doar un act istoric, un eveniment de suprafață, ci să fie evenimentul continuu al vieții noastre lăuntrice, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (Evr. 13, 7).