ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



18 martie 1921 – au trecut 104 ani de la nașterea ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania

Scriitorul Valeriu Anania, dublat de monahul Bartolomeu ajuns până la treapta de Mitropolit, reprezintă un reper în cultura română contemporană. Opera sa literară, destul de substanțială atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ, nu s-a bucurat de o prea mare atenție din partea criticilor literari (cu excepția celor clujeni), deși validarea sa ca scriitor autentic a fost făcută de Tudor Arghezi și Vladimir Streinu. Chiar dacă s-a autocaracterizat drept scriitor și „monah fără vocație", se pare că a fost perceput de mediul cultural mai mult ca teolog. Abia publicarea Memoriilor, cu aproximativ doi ani înaintea morții, a resuscitat interesul criticilor. Cronicarii au sesizat calitățile estetice ale prozatorului, dincolo de valoarea de radiografie a câtorva evenimente petrecute destul de recent în România. 
 
Cronologia vieții și a operei
 
Valeriu Anania se naște, în ziua de 18 martie 1921, în localitatea Glăvile, din județul Vâlcea. Datele sunt preluate din volumul Memorii, publicat la Editura Polirom, din Iași, în anul 2008. Este fiul lui Vasile și al Anei, născută Mărgăritărescu. Între 1927-1933 urmează școala primară în comuna natală, apoi cursurile Seminarului Central din București. În clasa a doua de seminar, îl cunoaște pe Anton Holban, profesor de limba română, care observându-i talentul literar, îl îndrumǎ sǎ scrie. În 1935 debutează poetic, cu versurile Pământ și cer, în revista „Ortodoxia". În 1937 debutează publicistic cu articolul Camaradul Anton, în revista „Vremea". Pe 26 noiembrie 1938 debutează dramaturgic cu scenariul radiofonic în versuri, Jocul fulgilor, în regia lui Atanasie Mitric. Aceeași piesă, adaptată de Eugenia Brebenaru, este reprezentată, în luna februarie 1939, pe scena Operei Române. 
La vârsta de douăzeci și unu de ani, mai exact pe 2 februarie 1942, de  Întâmpinarea Domnului, sǎrbǎtoare deosebit de importantǎ în Biserica Ortodoxǎ, se hotǎrǎște sǎ intre în monahism la Mǎnăstirea Antim, din București, primind numele Bartolomeu. În primăvara acelui an îl cunoaște pe Tudor Arghezi, devenind, grație preocupǎrilor comune, un apropiat de-al său. Legătura de prietenie s-a păstrat până la moartea poetului. 
 
Între 1941-1944 urmează Facultatea de Teologie la Cluj și ulterior la Sibiu. Schimbarea instituției s-a datorat implicǎrii României în cel de-al Doilea Rǎzboi Mondial. Între 1945-1946 frecventează cursurile Facultății de Medicină la Sibiu și cele de Muzică instrumentală la Cluj. Aici participă activ la cenaclul literar organizat de Victor Papilian, reactivat – după întoarcerea din pribegie a Universității clujene – în casa pǎrintelui profesor Florea Mureșanu. În iunie 1946, fiind student al Universității din Cluj și președinte al Centrului Studențesc „Petru Maior", conduce greva studențească antirevizionistă la adresa noilor hotărâri administrative impuse de guvern. În urma demersului întreprins este expulzat din Cluj. 
 
În toamna anului 1948, fiind la Mǎnăstirea Bistrița vâlceană, îl cunoaște pe Patriarhul Justinian, căruia îi va deveni colaborator apropiat timp de peste 25 de ani. Înaltul prelat îl ia cu sine la București și îl numește intendent al Palatului Patriarhal. Dupǎ câteva luni este numit Inspector patriarhal, în departamentul Învățământul bisericesc, funcție pe care o va ocupa pânǎ în anul 1950. Între anii 1950-1951 este asistent universitar al profesorului Teodor M. Popescu, la Catedra de Istorie Bisericească Universală, din cadrul Institutului Teologic Universitar, din București. Începând cu anul 1952 și până în 1958, deține funcția de Director al Bibliotecii Patriarhale. 
 
La Mǎnǎstirea Antim, prin 1950, îi cunoaște pe membrii Asociației Rugul Aprins, scriitorii: Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Ion Marin Sadoveanu, cu care va lega o prietenie pe viață. 
 
În 1958 este condamnat, în urma unui proces politic, la 25 de ani de muncă silnică, pentru „uneltire contra ordinei sociale." Trece prin închisorile: Jilava, Pitești și Aiud fiind eliberat după șase ani și două luni, în 1964, în urma decretului de amnistie. 
Între 1962 și 1964, în detenție, la Aiud, aflat sub prohibiția hârtiei și creionului, „scrie direct pe creier" fixând în memorie piesele de teatru Steaua Zimbrului și Meșterul Manole, precum și numeroase poezii, toate însumând peste zece mii de versuri. După eliberare, revenind în București, este numit din nou Director al Bibliotecii Patriarhale. 
 
Între 1965 și 1976 lucreazǎ în cadrul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din America și Canada, ocupând pe rând urmǎtoarele funcții: Secretar Eparhial, Consilier Cultural, Secretar General al Congresului Bisericesc, Director al Cancelariei Eparhiale, Director al Departamentului Presǎ și Publicații, Reprezentant al Relațiilor Interbisericești. Face parte și din Comisia de Studii și Proiecte. Susține numeroase conferințe în: Detroit, Chicago, Windsor și Honolulu. În acestă perioadă publicǎ un numǎr însemnat de articole în almanahul Credința, revista Arhiepiscopiei de pe teritoriul Americii. 

În 1966 publicǎ amplul poem dramatic Miorița, la Editura pentru Literatură. În 1967, pe 29 octombrie, este hirotonit preot de Episcopul Victorin al Americii. Mai târziu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pentru strădaniile sale, îi acordă rangul de Arhimandrit. 
 
În același an, Teatrul „Barbu Delavrancea" din București îi pune în scenă poemul dramatic Miorița. Regia și scenografia sunt semnate de: Mircea Marosin, Zoe Anghel-Stanca și Marietta Sadova, fosta soție a lui Ion Marin Sadoveanu. În anul următor îi apare poemul dramatic Meșterul Manole, la Editura pentru Literatură și Artă. 
În 1969 la Teatrul „Alexandru Davila", din Pitești, are loc premiera poemului dramatic Meșterul Manole, în regia Mariettei Sadova; partitura muzicală fiind interpretată de Corul Madrigal. Înregistrându-se un real succes, piesa este promovată și în afara țării, fiind jucată pe scenele teatrelor poloneze. În același an publică poemul dramatic Du-te vreme, vino vreme!, la Editura Tineretului; iar la Editura Ion Creangă, publică Păhărelul cu nectar, fantezie dramatică în versuri, pentru copii. 
 
În 1971 publică volumul de versuri Geneze, la Editura Cartea Românească. Îi apare poemul dramatic Steaua Zimbrului, la Editura Eminescu. Spre sfârșitul anului gǎsește rǎgazul sǎ publice și volumul de teatru Poeme cu măști, la Editura Cartea Românească.

În 1976 îi apare volumul File de acatist, versuri, în colecția caietelor „Noi", ediție bibliofilă, hors comerce, în S.U.A., la Detroit. În același an publică volumul Istorii agrippine, versuri, la Editura Cartea Românească. 
 
Între 1976 și 1982 este Director al Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. În 1978 după o îndelungă activitate culturalǎ devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. În anul următor, publicǎ romanul Străinii din Kipukua, la Editura Cartea Românească. 
 
În 1982, la Editura Eminescu, în seria „Teatru comentat," îi apare Greul pământului, o pentalogie a mitului românesc, în două volume, lucrare premiatǎ de Uniunea Scriitorilor. În același an se pensionează și se retrage la Mănăstirea Văratec, obosit de fricțiunile dintre el și noul Patriarh, Iustin Moisescu. 
 
În 1983 îi apare volumul de memorii Rotonda plopilor aprinși, la Editura Cartea Românească. În anul următor, publică volumul Anamneze, versuri, la Editura Eminescu.

Anul 1990 marchează publicarea volumului de istorie și exegeză iconografică Cerurile Oltului. Școliile arhimandritului Bartolomeu la imaginile fotografice ale lui Dumitru F. Dumitru, la Editura Episcopiei Râmnicului și Argeșului, cu versiuni în limbile franceză și engleză. Tot în acest an, la Editura Cartea Românească, publicǎ Amintirile peregrinului apter, volum de nuvele și povestiri fantastice. 

Pe 24 decembrie 1990 începe munca titanică de revizuire în limba română și de comentare a Noului Testament, acțiune extinsă ulterior asupra întregii Sfintei Scripturi, proiect desfǎșurat pe o perioadă de unsprezece ani. 
 
În 1991 refuză calitatea de „membru de onoare" al Academiei Române. În 1992, publică poemul în stil bizantin, Imn Eminescului, la Editura Cartea Românească. Pe 21 ianuarie 1993, Colegiul Electoral Bisericesc îl alege pe Arhimandritul Bartolomeu Anania Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului. 

Tot în acest an îi apare Noul Testament. Versiune revizuită, redactată și comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, la Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; precum și Hoțul de mărgăritare, parabolă în patru acte, la Editură Dokia, în Cluj-Napoca. Publicarea în volume separate a cărților Vechiului Testament se va face între anii 1997-2000.
 
În 1995 publică volumul de eseuri, Din spumele mării. Pagini despre religie și cultură, la Editura Dacia, în Cluj-Napoca. În 1998 îi apare volumul Poeme alese, la Editura Dacia, cu o prefață de Liviu Petrescu. În 2001 publică Apocalipsa Sfântului Ioan. Traducere, introducere și note de Bartolomeu Valeriu Anania, la Editura Paralela 45, în Cluj-Napoca, cu ilustrații de Albrecht Dürer. Și tot în acest an publică cel mai amplu proiect al sǎu, la care a lucrat vreme de unsprezece ani, Biblia sau Sfânta Scriptură, ediție jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli.
 
În 2005, la Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, publică volumul de exegeză Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni, lucrare în care găsim explicată întreaga Liturghie Ortodoxă.

În urma hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din anul 2005, de înființare a unei Mitropolii la Cluj, inițiativă validată de Adunarea Națională Bisericească, la 1 martie 2006, Bartolomeu Anania este instalat, de Patriarhul Teoctist al României, în ziua de 25 martie 2006, Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului.
În 2008 publică cea din urmǎ lucrare a sa Memorii, la Editura Polirom, din Iași. Începând cu anul 2009, aceeași editurǎ, deschide o serie destinatǎ republicǎrii operei sale integrale. 
 
Dupǎ o viațǎ în care amarul și dulcele i-au fost parcǎ o cruce, Înaltpreasfințitul Bartolomeu Valeriu Anania s-a mutat la cele veșnice în ziua de 31 ianuarie 2011, la Cluj-Napoca, fiind înmormântat în cripta ierarhilor de sub altarul Catedralei Mitropolitane.
 
Relația cu Grupul „Rugului Aprins"

Deși nu apare nicăieri în Memorii precizarea că se consideră membru al Asociației culturale „Rugul Aprins", legătura sa cu Mănăstirea Antim (unde de altfel a și fost inițiat în monahism) și cu activitățile educative derulate în incinta locașului este de netăgăduit. Prefațând în anul 1997 volumul de poeme bizantine Acatiste, publicat la Editura Anastasia, scrise de pǎrintele Daniil (alias Sandu Tudor, mentorul grupului „Rugul Aprins"), între anii 1927-1958, rememorând acele vremuri, pe când ocupa funcția de bibliotecar al Patriarhiei, cu evidentă modestie, precizează faptul că „în acele timpuri nu purtam frac" (adică nu se considera intelectual rafinat.) 

În schimb, de obicei marțea, frecventa domiciliul colonelului Barbu Slătineanu. Dupǎ ce a donat Statului Român întreaga sa colecție de ceramicǎ și tapițerie veche, împreunǎ cu o parte din somptuoasa sa locuințǎ, Barbu Slătineanu, scriitor de nuvele istorice, și-a rezervat dreptul de a primi un numǎr de oaspeți în salonul sǎu. Astfel, între anii 1950-1958, la domiciliul acestuia a funcționat clandestin un mic cenaclu literar. La aceste întruniri participau și câțiva membri din anturajul „Rugului Aprins", printre care se numǎrau: Tudor Vianu, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu.    

În Rotonda plopilor aprinși, ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania ilustrează subtila înțelegere a fenomenului „Rugului Aprins" din perspectiva participantului la întrunirile grupului. „Următor al unor îndemnuri lăuntrice mai vechi, el – părintele Daniil Sandu Tudor – se voia un fel de mentor al unei școli superioare în centrul căreia se situa literatura filocalică, în parte cunoscută nouǎ prin traducerile tipărite ale părintelui profesor Dumitru Stăniloae și în parte adunate de prin manuscrise. Vara, sub nucul cel mare din grădina Antimului, zelosul neofit ținea lungi și stufoase prelegeri despre doctrina palamită, noutate - tematică la acea vreme – menită să atragă interesul nu numai al celor din tagmă, dar și pe al unor scriitori, dintre care nu au lipsit Alexandru Mironescu, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voiculescu și, pentru foarte scurtă vreme, Ion Barbu. Se pare că, atunci și acolo a avut Vasile Voiculescu revelația unei alte dimensiuni a spiritului și de acolo și-a deprins noile sale lecturi și meditații, cu efecte radicale în poezia lui de mai târziu. Mai mult, cred că el a fost, până la urmă, singurul beneficiar al acestui început de inițiere isihastă. Ion Barbu s-a speriat și a fugit, Alexandru Mironescu și Ion Marin Sadoveanu s-au refugiat într-un ritualism aproape bigot, ceilalți s-au păstrat în limitele decente ale onorabilității, cât despre părintele Daniil Sandu Tudor, care știa foarte multe lucruri și vorbea enorm, el nu a izbutit niciodată să fie pe deplin convingător, poate și din pricina temperamentului său aproape imposibil, de duhovnic arțăgos, ale cărui opinii excelau prin agresivitate și intoleranță. Vasile Voiculescu a luat noutatea în serios și s-a angajat întru ea (se referă la experimentarea rugăciunii isihaste) de unul singur, pe cont propriu cum s-ar spune, într-o uriașă aventură a spiritului. Aceasta a durat câțiva ani buni, în timpul cărora l-am cunoscut eu, când a scris și Ultimile sonete..., adevărata și marea sa poezie." (Rotonda plopilor aprinși, pp. 217, 218)

Precizarea autorului referitoare la prelegerile despre doctrina palamită ținute de părintele Daniil Sandu Tudor ne ajută să stabilim, din punct de vedere temporal, momentul evocat. Întrunirile pe acest subiect se țineau în vara anului 1952, la Mănăstirea Antim, deși Asociația „Rugul Aprins" fusese interzisǎ în anul 1948, ca de altfel toate asociațiile, în urma unei legi votate în Parlament. 
 
Cu toate că „Rugul Aprins" nu mai exista din punct de vedere juridic, membrii grupului continuau să se întâlnească, dar de data aceasta departe de ochii publicului. În sfântul locaș sau la domiciliile unora dintre ei, își continuau demersul de reînnoire culturalǎ în pofida instabilitǎții politice din țarǎ. Pe scurt, intelectualii enumerați, deoarece nu-și mai puteau publica operele, se întâlneau spre a-și prezenta unii altora scrierile literare. Dupǎ lecturarea textului, pe marginea subiectului auditoriul dezbǎtea tema prezentatǎ. În felul acesta autorul își putea da seama de valoarea lucrării. Cu alte cuvinte își supunea textul la un test. De fapt acesta era scopul întâlnirii. Desigur, întrevederile, oarecum clandestine, se datorau unor vechi relații de prietenie.