Attollite portas principes!

Duminica Floriilor este sărbătoarea care anticipează biruința ultimă a Vieții asupra morții. Ea apare în partitura mântuirii ca un preludiu al Săptămânii celei Mari. Trei sunt subiectele majore ale pericopei evanghelice de la Ioan ce se citește în această duminică: ungerea, prefigurarea trădării și intrarea triumfală.

Prima parte acestei narațiuni în care se amestecă neîncetat bucuria și tristețea, iubirea și ostilitatea, are ca actori principali două personaje puternic contrastante: Maria din Betania și Iuda Iscarioteanul. Gesturile lor sunt definitorii. În timp ce Maria dă dovadă de generozitate, gingășie, tandrețe, pe Iuda îl vedem caracterizat de avariție, mânie, ipocrizie (toate acestea anunță, de fapt, trădarea).

În reacția sa meschină Iuda omite esențialul: cei necăjiți, cei săraci nu au nevoie atât de bani cât de o prezență, de un chip care să îi confirme în demnitatea lor umană.. Reproșul său ni-l descoperă drept un om preocupat doar de prețul lucrurilor (trei sute de dinari reprezentau câștigul pe un an întreg al unui lucrător). El dezaprobă actul pios al Mariei, acuzând-o (implicit la Ioan, explicit la Matei) de risipă: „De ce risipa aceasta?” (Matei 26,8). Motivul invocat – mirul s-ar fi putut valorifica, iar banii folosiți pentru săraci – e fals, ipocrit.

Evanghelistul îl va da în vileag: „Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era hoț și, având punga, lua din ce se punea în ea.” Este de remarcat subtila ironie ioaneică: tocmai cel care avea să-l vândă întreabă: „De ce nu s-a vândut mirul acesta?”

În fond, ce nu vrea (sau nu poate) să înțeleagă Iuda e că sursa adevăratei griji pentru săraci este iubirea lui Hristos, este dragostea de Dumnezeu. În lipsa ei tot restul nu e decât butaforie și vorbărie goală (flatus vocis). Însă în mintea întunecată a lui Iuda grija pentru săraci și atenția față de Hristos se exclud reciproc (în jargonul secularist: „Vrem spitale, nu catedrale”).

Opoziția dintre gestul sublim – generos al Mariei și atitudinea prozaic –„realistă” a lui Iuda descrie, în fond, două viziuni ale lumii, două moduri de raportare la ea. Generozitatea este întotdeauna consecința firească a dragostei. „Risipa”implică refuzul oricărui calcul; ea răspunde impulsului firesc de  a-ți exprima iubirea. „Risipa” îl caracterizează întotdeauna pe cel care iubește („risipei se dedă Florarul” – Blaga). Și această „risipă” ne descoperă „boieria lui Hristos” (N. Steinhardt).

Gestul Mariei este dintre acelea pe care doar un aristocrat și l-ar fi îngăduit. Mirul de nard despre care vorbește Evanghelia era extrem de scump, fiind un adevărat parfum de lux. Iar cantitatea este impresionantă (o litră, este echivalentă cu aproape patru sute de grame).

Dacă în Vechiul Testament ungerea era rezervată exclusiv regilor (1Regi 9,16), preoților (Ieșirea 29,7) și profeților (3Regi 19,16), ungerea Mariei, dincolo de conotațiile sale funebre („pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat…”) este un gest profetic care afirmă tripla calitate a lui Iisus sau „întreita Lui slujire”: Rege, Preot și Prooroc. În această ipostază va fi aclamat cu prilejul Intrării în Ierusalim.

„Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului!” (Psalmul 118,26) era, în epocă, salutul tradițional cu care erau întâmpinați pelerinii ajunși la Ierusalim cu prilejul sărbătorii pascale. În context evanghelic acest salut are însă și un sens eshatologic. La fel, strigătul „hosana” care se poate traduce prin„ajută-ne”, are totodată semnificația unei ovații . Este evident că mulțimea recunoaște și aclamă în Iisus pe Cel așteptat.

De altfel, intrarea călare pe asin ține de „recuzita” unui scenariu mesianic: ea amintește de marii regi ai lui Israel, David și Solomon, care, la rândul lor au fost purtați pe spatele aceluiași animal (3 Regi 1,38) dar, mai ales, trimite la profeția lui Zaharia:„Iată Împăratul tău vine la tine drept și biruitor, smerit și călare pe asin,  pe mânzul asinei” (9,9).

Ramurile de finic purtate de pelerini și aduse probabil din Ierihon (deoarece palmierul nu creștea la Ierusalim) au o semnificație specială. Finicul folosit cu precădere la Sărbătoarea Corturilor (Sukkot) era asociat cu bucuria (Leviticul 23,40; Neemia 8,16-17) și cu libertatea. El apare frecvent pe monedele bătute între anii 142-63 î.Hr., singura perioadă istorică de independență totală a lui Israel după dezastrul din 586 î.Hr. (cucerirea Ierusalimului și distrugerea Templului).

Finicul va reapărea, pentru ultima dată, pe monedele din perioada tragicei încercări a evreilor de redobândire a libertății, în revolta condusă de Simon bar Kosiba (supranumit Bar Kochba – Fiul Stelei și proclamat de rabinul Akiba drept Mesia)  între anii 132–135 d.Hr.

Noi astăzi purtăm în mână, în Duminica Floriilor, nu ramuri de palmier ci ramuri de salcie, copacul cel mai „umil” dintre toți. A ține în mână aceste ramuri nu constituie doar un gest pios, înscris într-un memorial. El exprimă un angajament spiritual și, totodată, participarea noastră reală la evenimentul relatat de Evanghelia după Ioan.

La fel ca în urmă cu două mii de ani Iisus se apropie astăzi de marea intrare a Cetății. Și e pregătit pentru orice: să fie primit, or respins, să fie aclamat sau ignorat. Poarta cetății este inima noastră. Noi suntem Ierusalimul. 

(Omilie apărută în volumul 55 de predici)