„În vara anului 1935, la Maglavit, un sat din apropiere de Dunăre, unui cioban pe nume Petrache Lupu, i s-a arătat Dumnezeu. Gângav din naștere și analfabet, după ce a primit porunca divină să aducă lumea înrăită și nărăvită pe drumul cel bun, ciobanul a început să vorbească și să facă minuni. Așa s-a născut unul din cele mai faimoase fenomene religioase din România, care a adunat mulțimi de sute de mii de oameni, veniți din toate județele țării, deopotrivă intelectuali, preoți, politicieni și țărani. Repovestim istoria Maglavitului, de dragul pitorescului ei, ca pe o întâmplare miraculoasă, inexplicabilă, așa cum a rămas și în caietele părintelui Nicolae Bobin, cel care a notat cu fidelitate "spovedaniile" consăteanului său, Petrache, precum și mărturiile unor oameni care l-au cunoscut îndeaproape pe "Sfântul", porecla cu care ciobanul căruia i s-a arătat Dumnezeu a trecut în lumea de dincolo.” - Mănăstirea Maglavit

Sfințenia genială a ciobanului analfabet și mediocritatea intelectualului modern

A voit Dumnezeu să se întâlnească la Maglavit cu un cioban? Ca, prin el, să-i vorbească lumii de lângă prispa casei țărănești despre cumpăna veacului și ceasul mâniei? S-ar cuveni, desigur, ca, înainte de a prezenta Maglavitul ca loc al Olteniei duhului, să lămurim câteva chestiuni legate de modul în care Duhul lui Dumnezeu lucrează în lume, în istorie, în România, pentru poporul ei, despre care, aflarăm de la acel cioban din Maglavit, că se interesează Dumnezeu. A voit Dumnezeu, cu adevărat, să se arate acolo, în Maglavitul mutat deodată în cer, cu pământul lui „ars de roți și frământat de lumini”? Cum să tâlcuim ideea aceasta? Ce ne spune erminia fenomenului Petrache Lupu în legătură cu voia lui Dumnezeu și cu posibilitatea reală a vederii lui Dumnezeu? Care sunt modurile cognitive ale raportării la Dumnezeu și la lucrarea Sa? Să lămurim, mai întâi, aceste chestiuni printr-o abordare de noologie abisală asupra căilor cunoașterii lui Dumnezeu și a voii Sale urmându-l îndeaproape pe Pr Dumitru Stăniloae. 

Voia lui Dumnezeu este tot timpul suverană față de actele Sale, ne previne Pr Dumitru Stăniloae. Prima chestiune pe care trebuie să o lămurim este aceea a raportului dintre ființa lui Dumnezeu și realitatea actelor Sale.

„Actele săvârșite de Dumnezeu nu sunt una cu ființa Lui, aceasta nu se epuizează în fiecare act al Lui (….) Dumnezeu deci nu este un <<actus purus>> epuizat deplin în acte, ci peste acte stă un izvor voluntar și infinit al lor, ființa personală. …Ceea ce ne este nouă accesibil de la Dumnezeu sunt numai iradierile, manifestările, lucrările <<ființei>> divine. Toate numirile ce le dăm lui Dumnezeu, chiar numele de ființă le luăm de la aceste lucrări. Îi zicem lui Dumnezeu <<viață>> de la lucrarea lui de viață făcătoare, <<înțelepciune>> de la lucrarea Lui de înțelepciune dătătoare, <<ființă>> de la lucrarea de ființă ziditoare. Însuși <<adâncul>>, <<ființa>> Lui, rămâne mai presus de orice nume, de orice apropiere, fie cu gândul, cu simțirea, cu experiența inimii, etc. Acel <<adânc>> <<nu este>> pentru noi, sau <<încă nu este>> pentru noi, sau încă nu este (me on); el e <<tăcerea>>, <<ascunsul>>. Numai imperfect îi dăm numirile lucrărilor ce izvorăsc din el. Când vrem să fim adecvați nu-i dăm nici o numire. Spunem că Dumnezeu este viață, dar ne grăbim să spunem că totuși El nu e <<viață>>, ca unul ce e mai presus de viață. De aici graiul antinomic când vorbim de Dumnezeu”.[1] Iată o exprimare antinomică: „nouă ne sunt accesibile și împărtășibile lucrările lui Dumnezeu, ființa Lui rămâne inaccesibilă și neîmpărtășibilă”.[2] Sau: „<<ființa>> lui Dumnezeu e pretutindeni, dar, pretutindeni Dumnezeu e inaccesibil în <<ființa>> Lui, accesibil fiind doar în manifestările Lui. Sau: <<adâncul>> divin e în același loc cu manifestările divine, acestea fiind accesibile, adâncul însuși, nu”. În acest sens trebuie să tâlcuim „întâlnirea” lui Dumnezeu cu Petrache Lupu la Maglavit într-o Europă care tocmai luneca spre marea și cumplita deflagrație a celui de-al doilea război mondial. Însuși adâncul nostru (sau, cu termenul propus de noi, latențele sufletești) „e prezent în același loc unde apar și manifestările noastre”, însă adâncul nu se epuizează în manifestările noastre, e asincron, căci acelea trec, adâncul, nefiind cuprins fără de rest în ele, rămâne, nu trece odată cu ele. Eul și adâncul din noi sau abisalitatea noastră sunt, iată, cele două orizonturi asincrone ale existenței noastre, parte din ea și totuși dincolo de toate marginile ei. La fel putem vorbi despre relația dintre Oltenia zilei și adâncul ei, Oltenia profundă. Adâncul nu se epuizează în manifestările noastre, care sunt, cu toate acestea, singura lui atestare. O teorie a „manifestărilor”, abordate în afara oricărei legături cu abisalitatea lor, cu adâncul din ele, n-ar putea să conchidă nimic asupra acestui adânc el însuși. Manifestările  nu vor epuiza niciodată adâncul.Cu atât mai mult sunt cele de mai sus adevărate când e vorba de lucrările lui Dumnezeu, care ni se împărtășesc în două forme, ne spune Pr. Stăniloae: prin rezultatele lor, adică prin toate cele create, și, în al doilea rând, prin manifestarea lor „actuală și prezentă”. Deiștii și chiar unii teiști nu văd din Dumnezeire decât cele create, subliniază teologul român.

Mediocritatea vieții interioare blochează „vederea lui Dumnezeu”

„Dar lucrările lui Dumnezeu sunt în fiecare moment active și prezente. Nu toți însă le pot simți sau primi, sau se pot împărtăși de ele. Și aici vine al doilea motiv pentru care Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu este inaccesibil omului. Atâta timp cât omul rămâne singur cu puterile sale, nu poate sesiza divinitatea și nu se poate împărtăși din ea. … Omul nu poate cunoaște și vedea cele ale lui Dumnezeu; numai Duhul lui Dumnezeu [le] poate cunoaște. Deci lipsește doar ca Duhul lui Dumnezeu să se sălășluiască într-un om, ca acela să poată cunoaște cele ale lui Dumnezeu. (…) Omul care se leapădă de duhul lumii <<primește înlăuntrul său Duhul de la Dumnezeu (…) Cum nu va vedea acela prin Duhul primit lumina nevăzută? (…) Doar nu-Și este Sieși nevizibil Dumnezeu, ci celor ce-L privesc și-L cugetă cu ochi și cugetări create și naturale. Celor în care se inarticulează Dumnezeu ca organ conducător, nu le va oferi, prin Sine, într-un chip manifest, și vederea darului Său? (…) Căci precum raza din ochi numai unindu-se cu razele soarelui devine lumină activă și vede cele sensibile, în același chip mintea numai devenind un Duh cu Domnul, vede clar cele duhovnicești>>”.[3] O altă modalitate de a-L cunoaște pe Dumnezeu este „simțirea Lui lângă tine și în tine ca persoană”, ne spune Pr. Stăniloae. Și dacă despre cele create putem simți și gândi ca despre lucruri, despre adâncul din noi și despre eul nostru putem dobândi cunoștințe printr-o metodă noologică adecvată. Pe Dumnezeu ca persoană îl putem simți și astfel ființa noastră se umple de dumnezeire „ca atunci când un creator genial e purtat de unda tainică a inspirației, ori ca atunci când sfântul este cuprins de sfințenie, ori ca atunci când capitalistul consumă enorm de puțin pentru sine sporind prisosul afacerilor sale spre bunăstarea lumii lui, a patriei lui, a lumii și a epocii în care se scrie pagina vieții sale cu totul smerite, cu toate că averile i-ar îngădui să ducă o viață de huzur. Cu simțirea unei persoane lucrurile se petrec întotdeauna la două etaje. Când ceva ne tulbură fără să ne dăm seama că acea tulburare se datorează deznădejdii, necazului, suferinței în care se află un apropiat al nostru la depărtare de noi. De la el vin lucrări, manifestări până la noi, dar fie că nu suntem legați prea mult sufletește de el, fie din altă cauză, nu sesizăm în acea lucrare ce ajunge la noi persoana proprietară a ei”.[4] „Pe treapta a doua vom cunoaște starea aceea din afara noastră nu doar sub chipul unei stări, a unei forțe impersonale, ci ca pe o acțiune, o lucrare a unei persoane. La fel se întâmplă cu <<vederea lui Dumnezeu>>. Putem sesiza acțiunile Lui ca pe niște <<lucrări ale unei forțe impersonale>> sau, dacă <<am progresat la sesizarea Lui ca persoană>>, atunci <<vedem în mod concret>> <<persoana dumnezeiască manifestându-se în cutare lucrare sau cutare, în sufletul nostru>>. De aici frecvența panteismului și greutatea de a ne raporta practic față de Dumnezeu ca față de o persoană ce stă în preajma mea ca oricare casnic, cu singura diferență că e invizibil ochilor trupești. Cugetăm la Dumnezeu deistic – din efectele fostelor lui lucrări – și-L simțim panteistic – ca lucrări suspendate din cine știe ce forță impersonală – dar nu-L simțim personalistic. Aceasta e realitatea de cele mai multe ori. Cât de greu și de rar ajungem să ne facem din rugăciunea noastră o convorbire cu Vecinul nostru Dumnezeu. De cele mai multe ori rugăciunea ne este un fel de meditație, adică o gândire la ceva departe de noi, o stare de vorbă cu noi înșine, o rostire de cereri fără conștiința actuală că ele merg la o persoană, ci undeva în vid. Intelectualul modern poate executa destul de ușor o meditație <<religioasă>>, dar rugăciunea îi este un lucru aproape imposibil”(s.n.).[5] Aceste considerații ne ajută să înțelegem toată drama modernului și tragedia care decurge din mediocritatea vieții interioare a intelectualului modern. În trufia lui, acesta, cu toată gândirea lui goală, nici măcar nu sesizează cât de singur este în vanitatea orgoliului său intelectual. „În meditație ești singur, sau Dumnezeu coborât la nivelul unui obiect impersonal, pasiv, la discreția cugetărilor tale. Nu e aici Dumnezeu care te privește în ochi și te scoate din calmul și superioritatea savantelor tale cugetări. Socotesc meditația o amarnică autoînșelăciune religioasă, un surogat primejdios care nu ajută cu nimic la scoaterea omului din individualismul și neputința de a intra în contact viu cu Dumnezeu.”[6] Promisiunea tuturor ideologiilor care postulează supremația puterilor intelectului se izbește de incidența fenomenele asincrone, precum sunt și cele din clasa cea mare și tainică a teofaniilor. Reacția celor orbiți de aceste ideologii este contestarea veracității teofaniilor, ca o contestare de principiu ori ca o contestare particulară, a unui caz anume, cum ar fi cel al lui Petrache Lupu ori cel al icoanelor care plâng etc. etc. Pretenția unui analist care se crede împuternicit (stranie halucinație!) să comenteze cu slăbănoaga lui gândire abstractă fenomene de o teribilă complexitate și concretețe, pe care nu le-a cunoscut căci nu le-a trăit (fiindcă, în fapt, el este un ateu și deci un agnostic), este un exemplu dintre cele penibile. În ochii celor orbiți de beția intelectului dogmatic, vedeniile Sfântului Ioan din Apocalipsă, lumina de pe Tabor, avându-i în miezul ei, în jurul Persoanei Mântuitorului, pe Ilie și pe Moise, vedenia Arhidiaconului Ștefan care a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu, vedenia păstorilor sub cerul înstelat de la Bethleem care singuri i-au văzut pe îngeri cântând în noaptea nașterii Mântuitorului, nu sunt, în ochii celor dependenți de beția intelectului, cunoașteri adevărate, nu sunt realități trăite, ci halucinații, imaginații fără suport. Și lucrurile sunt eronat percepute și respinse de către acei pseudo-analiști doar pentru că aceste „realități” n-au un suport sensibil, ci unul suprasensibil. Încât odată cu respingerea acestor cunoașteri, sunt respinse și puterile care susțin realitatea din spatele lor și astfel rezultatul unic este acela al unei imagini sărăcite. Materia oarbă și intelectul gol stau una față de alta ca două tinichele pe care o stranie vânturătoare cosmică le lovește pe una de cealaltă, provocând un sunet pustiu într-o pustietate cosmică halucinantă. Ce viziune patologică a putut să iasă, iată, din meditația intelectului care-și face din idolatria autonomistă a rațiunii singure un postulat ontologic! Problema rămâne, desigur, și ea ne somează, iată să dăm un răspuns la problema celor trei genuri manifeste ale facultăților omenești: imaginația, halucinațiași vedenia sfântă. Intelectualul autonomist, materialistul, psihologul freudist, etc., fac din toate una și aceiași specie de puteri ale intelectului omenesc. Și totuși între acestea există o diferență ontologică.

Epistemologia harică. „Superioritatea” salvaționistă a vedeniei lui Petrache Lupu

Examinând chestiunea cu ocazia fenomenului vedeniei lui Petrache Lupu, un cioban analfabet de la Maglavit care l-a văzut pe Dumnezeu, Pr. Stăniloae a lămurit toate aceste aspecte pe deplin. Nu facem decât să reluăm aici demonstrația marelui teolog în scopul evidențierii unei albii deja formate pentru marele flux al cunoașterii fenomenelor asincrone și totodată pentru a preveni orice alunecare spre ideologiile vechi și noi care au provocat devierea spiritului științific european vreme de peste 400 de ani, ideologii care au denumiri destul de răspicate: materialism, evoluționism, deism, panteism, raționalism, marxism, freudism, umanism, autonomism, etc., în toate oglindindu-se păgânismul, idolatria și ateismul modern. Pr Stăniloae ne conduce la hotarul unei epistemologii harice, prin care putem distinge cele trei forme ale cunoașterii celor supra-sensibile: cunoașterea deistă (care admite în spatele celor create prezența unei puteri supranaturale), cunoașterea panteiste (care se raportează la cele care există ca fiind purtătoarele unor puteri active, supranaturale) și personaliste (care simte în toate cele ce ni se întâmplă prezența plină de grijă și de iubire milostivă a lui Dumnezeu  ca Persoană cu putere suprafirească). Epistemologia harică ne ajută să înțelegem că prima cauză a emergenței materialismului, evoluționismului, Freud-ismului etc. decurge din degradarea cunoașterii, adică din eșecul cunoașterii personaliste a lui Dumnezeu. Pe măsura căderii din personalism s-a ivit spațiul orgoliului autonomist, al unei rațiuni înlocuitoare, înzestrate cu puterea unei cunoașteri în afara cunoașterii lui Dumnezeu. Fenomenul Petrache Lupu poartă în el și acest avertisment asupra degradării cunoașterii lui Dumnezeu odată cu progresul cunoașterii autonome, fără de Dumnezeu. În acest regres stă cauza degradării lumii, a căderii omului modern și deci a marilor primejdii care decurg dintr-o asemenea cădere pentru destinul omului însuși. Una dintre fațetele acestui regres îmbracă forma reducționismului care-l împiedică pe omul modern să vadă diferența de nivel onto-epistemologic dintre vedenia sfântă, imaginație și halucinație. Oltenia profundă și profetică a lui Petrache Lupu poate fi văzută numai cu puterea vedeniei sfinte, a inspirației în duh dumnezeiesc, pe care o denumim revelație (indiferent de domeniul în care se manifestă, de la duhul proorociei la cel al poeziei ori chiar al matematicii, al artelor etc.). Această putere cognitivă este intactă la ciobanul analfabet Petrache Lupu și total vidă la un intelectual autonomist, raționalist și hiperșcolit în duhul metafizicelor deiste și panteiste ale civilizației moderne. Pentru că acesta a alungat de la el deschiderea spre vedenia sfântă din clipa în care s-a rupt cu mintea de vederea lui Dumnezeu și astfel a ridicat catedrale pe nisip denumite sisteme și teorii „științifice”, artă modernă etc.

Perfectul simplu este cea mai surprinzătoare expresie semiologică a crucii

Epistemologia harică păstrează puterile minții, în frunte cu imaginația, în marginile unei drepte și productive folosințe. În sine imaginația este o putere a minții dar efectul ei depinde de modul și direcția folosinței sale. Ea poate fi utilizată de procesele cunoașterii interioare și exterioare pe fiirul adevărului dar poate fi utilizată și într-o direcție eronată, aducătoare de primejdii. Să lămurim urmându-l și în acest caz pe Pr Dumitru Stăniloae. „Imaginația, precizează Pr. Stăniloae, …nu este numai o substituire a percepției și un loc al spiritului, ci este calea unică prin care se formează, progresând de la o fază neclară și inconștientă, la faza perfectă și conștientă, toate conținuturile vieții noastre spirituale, ca o precizare a unor mișcări ce pornesc din adâncurile noastre sufletești. Și când zic adâncurile sufletești nu înțeleg prin aceasta nici numai imagini percepute în trecut și depozitate acolo, și nici numai un subconștient redus la vreo unică sau mai multe potențe biologice în sensul școlii lui Freud și a celor înrudite. [Adâncurile sufletești] sunt izvorul nesecat al vieții integral omenești, de acolo crește, printr-o colaborare continuă a împrejurărilor externe care au și o importantă funcție de ocazionare, înțelegerea lumii, virtuțile omului, sentimentele, acolo se desemnează primordial drumul fiecărui ins. Adâncul sufletesc este puterea creatoare a omului. Toată viața lui manifestată trece pe acolo și iese pe acolo”(s.n.).[7] Imaginația este calea, subliniază Pr. Stăniloae, pe care urcă spre conștiința noastră tot „ceea ce pleacă din adâncul nostru sufletesc”. Este, am spune noi încă un factor asincron al dinamismului vieții, de vreme ce se manifestă ca factorul căruia îi datorăm ordinea, prin care răzbat în viața obișnuită virtuțile, sentimentele, înțelegerea omenească, adică acele tipuri de formațiuni noologice prin care triumfă viața nu moartea, trăirea ascensională nu cea prin care se propagă declinul și moartea. Să ne imaginăm că ceva ar interveni în dinamismul imaginației deviindu-i calea firească de propagare. Efectul ar fi terifiant, iar lucrul acesta s-a și întâmplat cu triumful televiziunii, care, cum o să arătăm mai jos, a confiscat exact această facultate a spiritului omenesc folosind-o într-o direcție și pentru niște scopuri pe care Dumnezeu nu le încuviințează deși le îngăduie (respectând darul libertății, pe care Dumnezeu nu-l retrage omului căci ar însemna să-l mintă, ceea ce ar fi una cu un Dumnezeu necredincios și deci cu o pedagogie antiteistă), pe care omul televizual le urmează cu o tenacitate silnică, fără să-și dea seama de această nefericită și neconștiută constrângere a minții și a sufletului său, făcute astfel ofrande, fără de voie și fără de conștiință, potrivnicului. Adâncurile noastre sufletești și imaginația nu sunt în sine atacate de raza morții, evocând un fel de constantă a eternității vieții, etern recompunându-se în curgerea spre moarte a fiecăruia în parte, ins ori mare colectivitate, în marea trecere (chiar dacă folosințele puterilor minții pot să provoace deviații primejdioase). „Orice idee, orice simțire, orice tendință, din moment ce începe a-și spori prezența în conștiință și a exista, așadar, ca o individuație în ordinea vieții sufletești, începe a se îmbrăca într-o imagine mai mult sau mai puțin precizată”.[8] Putem spune că imaginația este nucleul trăirii umane, că fără de imaginație trăirea însăși este imposibilă, imaginația este factorul ei asincron, trăirea trece, dar imaginația îi dă persistență, durată, transcendență, preschimbând vectorul trecerii ireversibile în vector al duratei și al întipăririi, refuzând să se stingă, iar, cu marea imaginație sfințită, se eternizează de-a dreptul, căci aceea ne ajută să ne instalăm în cele nepieritoare. Acolo unde avem imagini, avem sens, tocmai pentru că „adâncurile noastre sufletești se manifestă prin imagini. Lipsa totală de imagine echivalează cu lipsa de sens, de înțelegere, de conștiință. Inteligibil este tot una cu imaginabil. Viața spirituală nu este posibilă fără imagini”.[9] Pr Stăniloae găsește rădăcina imaginației în subconștient, care nu e doar un depozit al reprezentărilor care-au ieșit din câmpul conștiinței, ci este însăși „baza ultimă a ființei noastre”, este, altfel spus, străfundul nostru cel mai adânc, de necuprins, inepuizabil și indeterminabil, încât categoria temporală se declară învinsă în fața lui. Putem spune că tocmai prin faptul că adâncul acesta sufletesc este și adâncul făpturii mele eu sunt vehiculul unor fenomene asincrone și a cunoașterii legate de ele, căci aceste fenomene țin tocmai de adâncurile acestea, de faptul că ele există și se  manifestă pe o linie diferită de aceea a timpului care aduce pieirea. Nu putem invoca un exemplu mai susținător al acestei idei decât cel care ține de Oltenia profundă, mai precis de „spiritul oltean”, precum îl delimita Nichifor Crainic definindu-l pentru utilizarea perfectului simplu și totala eliminare a perfectului compus din vorbirea cotidiană. Oare nu este această trăsătură expresia propensiunii de a face din străfundul nostru cel mai adânc adstrat al conștiinței noastre și strategie de suspendare a tensiunii dintre ieri și azi, dintre timpul de demult, poate chiar cel primordial, timp al clipei?! Un fel de eternizare a clipei care tocmai trece deși are în ea perenitatea, ne-vremelnicia. „Un exemplu extraordinar pentru cotidianizare timpului peren este sclipitor sesizat de Crainic în cazul propensiunii limbajului cotidian oltenesc pentru perfectul simplu. Crainic surprinde în acest exemplu capacitatea spiritului oltean de a prezenta derularea lucrurilor ca și cum „ceea ce a fost odată fu de-abia adineauri”. Această „suprimare a perfectului compus” îl ridică pe oltean la o putere spirituală aparte și anume aceea de a trăi cotidian în timpul începuturilor, adică de a cotidianiza arhetipalitatea, scenariul mitic” (cf Oltenia profundă, Triumful perfectului simplu. „Noologia abisală” a „spiritului oltean”) Și atunci, nu-l putem considera pe „locuitorul” Olteniei profunde, cu propensiunea lui spre universalizarea perfectului simplu, un prototip al omului însuși?

„Întregul om este un laborator, o funcție, o facultate formatoare de acțiuni și reacții sociale întrucât își concretizează și își încorporează mișcările ce pornesc de la baza ființei sale și sfârșesc în rostuirea lor prin scris, grai, cântec.”[10] Aceste mișcări care pornesc de la baza ființei noastre, deci din adâncurile noastre sufletești și sfârșesc în rostirile noastre sunt prin excelență asincrone, se sustrag efectelor timpului ireversibil, fac din făptura noastră un vehicul, un fel de matcă a unor asemenea fluxuri asincrone. Omul este locul acestor mișcări, a acestor manifestări ascensionale, progresiv ascensionale, prin care adâncurile sufletești triumfă în lume asupra celeilalte mișcări care duce totul spre desfacere, spre deconstruire. Putem susține că tocmai dominația perfectului simplu grăbește un asemenea triumf și împiedică regresul omului spre varianta distructivă a timpului. Oltenia profundă, Oltenia universalei folosințe a perfectului simplu, este un obstacol ontologic și o nesperată șansă apărătoare în fața unui asemenea regres. Acest timp, în care se desăvârșesc corporeizările („ceea ce-a fost odată fu de-abia adineauri”, tocmai fu, se petrecu), este asincron față de timpul în care se petrec deconstrucțiile, desfacerea spre moarte. Cele două temporalități se intersectează în om, compun în făptură crucea vieții. Iar perfectul simplu este cea mai surprinzătoare expresie semiologică a crucii, a intersecției timpului primordial cu clipa trecătoare. În acest punct al gândului ne întâmpină reflexiile, nutrite din dogma ortodoxă, ale Pr. Stăniloae asupra morții, asupra sufletelor după moarte.

Între pragul morții și înviere. „Repausare” sau chin?

Din faptul că în adâncurile noastre este sădită doar predilecția spre anumite încorporări și că subconștientul „nu fabrică singur încorporările, ideile, ci împreună cu conștiința”, decurg lămuriri neașteptate asupra ideii de mântuire. După moarte, omul „rămâne cu ce-a realizat pe pământ. Coroborând aceasta cu faptul că, lipsindu-i omului trupul după moarte și înainte de înviere, îi lipsesc poate tot atâtea prilejuri de-a se pune în mișcare funcția lui formatoare de imagini noi și, în general, fără trup această funcție nu poate activa cum trebuie, am putea  risca închipuirea că sufletul omenesc în acest răstimp trăiește mai mult din amintirile vieții pământești, concentrat asupra lor, reproducând fără încetare materialul vag de imagini, deci de idei, de simțiri, fapte, dobândit și produs în viața de pe pământ. Se știe că muribundul revede într-o clipă tot filmul vieții sale. Poate aceasta e viața sufletului tot timpul până la recâștigarea trupului înviat. În tot răstimpul acesta ar avea loc o oprire a omului din mers, o închidere față de cele din afară, o profundă întoarcere și meditație la sine, la drumul parcurs, o stare care poate fi o mare <<odihnă>> și împăcare și mulțumire, o fericită <<pauză>> sau repausare, dar și un îngrozitor chin, sufletul fiind ținut încătușat cu fața spre un trecut mustrător”.[11] Între pragul morții și înviere, așadar, sufletul n-a primit încă bucuria deplină, „n-ajunge încă la vederea deplină a lui Dumnezeu și la gustarea fericirii negrăite…Sufletul dreptului ar avea această siguranță prin contemplarea trecutului, dar și printr-o apropiere internă, de adâncul său a lui Dumnezeu, prilejuindu-i astfel o stare de fericire, dar nu una concretizabilă în imagini noi, lipsindu-i pentru aceasta trupul, ci una de simțire generală. Fericirea deplină o va avea însă numai la învierea cu trupul, când prezența lui Dumnezeu înlăuntrul său îi va fi o continuă ocazionare de înțelegeri și de vederi tot mai clare, îmbrăcate în imagini. Iar sufletul celui păcătos, cu toate că înainte de înviere e chinuit de trecutul său și de prezența duhurilor rele înlăuntrul său, întrucât nu-și concretizează încă în imagini și înțelesuri noi fioroasa stare și tovărășie în care se află, ci simte numai difuz depresiunea și chinul, nu se află nici el într-o stare de nefericire și de pedeapsă totală în care va ajunge după ce va recăpăta trupul în tovărășia căruia se vor concretiza nesfârșitele imagini și scene ale nenorocirii veșnice”.[12] Trupul dobândește, iată, el însuși, o semnificație asincronă. Proprietatea asincronă a imaginației nu este afectată de nimic în viața de aici. Ea înregistrează totuși o cezură, dar numai pentru intervalul care va fi între moartea de aici și învierea de la sfărșitul veacului, când această funcție va ieși din cezura tranzitorie redobândindu-și suveranitatea spre fericire veșnică ori spre veșnicia osândei. Oare noi modernii, nu vom pleca în viața cea de dincolo de pragul morții cu cea mai cumplită mustrare, cea prin care am traversat veacul cu sufletul încremenit de cruda nesimțire în fața chestiunii țărănești, a Țăranului, cel de o vârstă cu Biblia, aristocratul cu investitură divină? Fiindcă din rândurile lui și-a ales Dumnezeu martor la ceasul arătării în istorie a Olteniei profunde, și acesta are numele Petrache Lupu de la Maglavit și renumele de sfânt al Olteniei de Dumnezeu văzătoare. Să luăm aminte la proorocia lui ca să preîntâmpinăm transgresării repauzării în chinul cel veșnic de după marea trecere. Și ca să-l ferim pe semenul nostru de alunecarea în înșelăciunile veacului cel plin de trufie și de multa viclenire a potrivnicului propagată în lumea noastră prin cărturarul obraznic și pierzător, să stăruim asupra „silogismelor” sale luciferice urmându-l și de aici mai departe pe Pr Stăniloae. Una dintre căile vicleniei este îndrumarea spre confuzia imaginației cu halucinația. Diferența esențială este că imaginația mijlocește funcția ordonatoare a sintezei actelor mentale în vreme ce halucinația aduce o destrămare a integrității conștiinței și astfel apar persoanele schizoide, nefericiții dar primejdioșii paranoici.

Imaginația și patologiile ei. Patru tipuri de produse halucinatorii: iluzie, coșmar, delir, alienare

Din cele de până aici se poate reține distincția între spirit, imaginațieși conștiință. Între spirit și imagine funcționează o legătură necesară pe care n-o controlează timpul care coboară, ci timpul care urcă, adică timpul trăirilor ascensionale. „Relațiile spirituale devin imagini îndată ce încep a exista pentru conștiință”, iar „imaginația nu are numai caracter reproductiv, reproducând în conștiință și aplicând la noile idei imaginile percepute în trecut, ci este prin excelență o funcție de sinteză, o funcție creatoare de imagini noi”.[13] Tocmai această proprietate a imaginației grăiește despre caracterul ei asincron, de factor asincron. Căci imaginația, ne spune Pr. Stăniloae, nu „fabrică precum fabrică croitorul, pantofarul, sau zidarul, ci naște. … Sunt chiar orbi din naștere care-și imaginează culorile, surdomuți care-și imaginează sunetele. Sunt cazuri când anumite persoane văd cu zile înainte fețele unor oameni pe care nu i-au mai văzut și pe care-i întâlnesc după câtva timp”.[14] Diferența dintre produsele imaginației și produsele halucinatorii provine din faptul că cele dintâi „implică o asistență cât mai activă a conștiinței”, ultimele nu. La acestea „conștiința personală nu se mai păstrează în toată integritatea ei. Ea intră într-o destrămare, care poate fi de diferite grade. S-ar putea stabili patru categorii de produse halucinatorii, după gradul de destrămare al conștiinței personale: iluzie, coșmar, delir, alienare”.[15] Explozia filmelor de science-fiction, a genului horror în producția hollywoodiană a ultimei jumătăți de secol, a genului legat de personajul Mr. Porter, în genere a acelui gen horror în care apar monștrii ofidieni dintr-un intra-cosmos înspăimântător, sunt expresia acestei funcții halucinatorii care se accentuează în epocile de criză, de maximizare a înstrăinării umane, de alienare, ca cea pe care o trăim azi. Este semnul cel mai teribil al fenomenelor de acută destrămare a conștiinței umane în cadrul unei civilizații, fiind, oarecum, măsura progresului morții înlăuntrul ei. O asemenea civilizație a devenit vehiculul morții și numai intervenția proniatoare a lui Dumnezeu ar mai putea s-o salveze întârziind astfel dezastrele sfârșitului de ciclu. Aceste produse ale halucinației sunt dovada morții, a declinului conștiinței înlăuntrul unei civilizații, sunt, altfel spus, simptomele morții. Nu este vorba despre un fenomen de simplă iluzionare, căci aceste produse imaginare sunt investite cu o credință specială, au devenit, altfel spus, părți ale logosferei omului postmodern, lucru atestat de explozia onirică a parareligiilor cosmice, de tip new-age-ist, iar această credință pare a afecta întreaga ființă. Deja conștiința a intrat într-o stare de relativă pasivitate în fața lor, omul li s-a livrat uneori până la a deveni sclavul lor, căci nu se mai poate elibera de imaginile acestea care, grație televizualului, se reproduc continuu și sunt așteptate ca singur orizont de evadare, ca vehicul al speranței. În viața obștească pare a se fi instalat delirul, un tip aparte de onirism. Subiectul nemaifiind stăpân pe sine e cu totul pasiv în fața acestor imagini produse de iluzia halucinatorie. „ Ele [aceste imagini] devin un chin. Subiectul cade pradă obsesiei și chiar panicii. Manifestările instinctive nu mai pot fi stăvilite de conștiință”.[16] Totuși, la pragul acesta, „conștiința nu se eclipsează chiar total. E numai un început de destrămare a ei, continuă să existe un cât de mic rest din ea ca un martor neputincios și zăpăcit”.[17] Civilizația noastră, ca civilizație a imaginii, se apără de angoasa acestor halucinații numai întrucât ele sunt împărtășite de mase mari și spaima devenită fenomen de masă e acceptată ca ceva „natural”, ca un rău general. Este fenomenul adaptării. Însă nucleul acestui gen de imaginație deviată continuă să acționeze ca forță dezagregantă. Un prag mai avansat de pasivitate a subiectului și deci de cezură a conștiinței este cel al coșmarului, când în miezul ființei căzută pradă onirismului acestuia de factură specifică se instalează „toropeala halucinatorie”, înlănțuirea de stări, de întâmplări și scene bizare izvorâte din oboseala nervoasă. „În coșmarlipsește logica”, așa cum în iluzia halucinatorie lipsește credința în realitatea ei, căci insul știe că ceea ce vede el nu e real și deci adevărat.

Vedeniile lui Petrache Lupu sunt ale ochiului duhovnicesc al proorociei

Vedeniile lui Petrache Lupu, ciobanul care l-a văzut pe Dumnezeu sunt diferite de cele două formațiuni para-noologice, căci ciobanul crede în realitatea vedeniilor sale, el știe că sunt adevărate, iar în cuprinsul ei este o logică perfectă: „între arătare și poruncile ei și între porunci e cea mai firească înlănțuire. Petrache Lupu este tot timpul în posesia conștiinței depline, perfect de treaz. Dovadă e faptul că e conștient până în amănunte de peisajul fizic în care se petrece faptul. Toată ordinea fizică exterioară lui și cea mintală, interioară, rămân în limpezimea lor, fără a se produce răsturnări și confuzii”.[18] În delir imaginea are caracter de „obiect exterior subiectului, apare din nimic, din senin, în fața ochilor lui deschiși…, subiectul nemaifăcând nici o sforțare pentru producerea acestor imagini halucinatorii, iar ele prezentându-se cu totul detașate de subiect, independente de el.”[19] Consemnăm, iată, că în aceste fenomene halucinatorii subiectivitatea noastră se estompează până la anihilare, nu se accentuează, ceea ce arată că ori de câte ori se petrece un proces de diminuare a subiectivității, a subiectului, în câmpul unei civilizații apar formele compensatorii, un fel de „epistemologie fără subiect cunoscător”, o lume din centrul căreia a dispărut măsura trăirii interioare, totul fiind preluat în seama unor produse noematice care n-au legătură cu creșterea conștiinței ci cu diminuarea ei. Conștiința personală, din punctul de vedere al producerii acestor imagini e redusă la o completă pasivitate. Locul ei este luat de un fel de câmp oniric, halucinogen, incontrolabil, multiform, pervers, un bizar onirism în care conștiința este absentă, subiectul uman este cu totul pasiv, judecarea și orânduirea imaginilor văzute sunt și ele haotice. Este fenomenul tipic al televizualului, câmpul care se naște în și prin expunerea la televizor, prin inserarea, altfel spus, în câmpul creat de urmărirea televizorului, de comunicarea audio-video modernă. „Imaginile nu persistă, nu-și dau rândul într-o ordine logică, ci se amestecă, se încalecă, se leagă bizar una de alta, încât îl zăpăcesc, îl chinuiesc pe bolnav”.[20] El vorbește fără controlul conștiinței, nu știe ce spune și nu recunoaște ce-a spus. Un fel de para-conștiință se ivește, o conștiință rătăcită, cum o califică Pr. Stăniloae, căci omul respectiv ia în serios, „trăiește întreg și se simte chinuit de scena halucinatorie”. Trăsătura dominantă în această specie noematică este diminuarea spre zero a conștiinței de sine, ceea ce arată că unul dintre factorii asincroni esențiali, sinele, este anihilat în starea aceasta halucinogenă. Încât nu putem amesteca în nici un caz aceste stări cu vedeniile sfinte în care conștiința, judecata, gesturile reflexe se mențin la praguri de maximă afirmare, condiția asincronă a subiectului nu este diminuată, ci accentuată.

Produsele halucinatorii și vedeniile sfinte. Maglavitul ceresc

Revenind la cazul ciobanului de la Maglavit care L-a văzut pe Dumnezeu sub apariția unui Moș care i s-a adresat, vom sesiza ireductibila diferență între vedeniile sfinte, când starea asincronă a subiectului este maximă, și produsele halucinatorii. Ciobanul de la Maglavit n-a fost bolnav de nervi nici înainte de a fi avut vedeniile nici după aceea, ne spune Pr. Stăniloae. „Calmul lui, veșnica lui egalitate cu sine însuși o adeverește cu prisosință. Nimic ilogic, nimic bizar, în purtarea lui, în cugetările lui, nimic sinistru, speriat, în privirea lui. Dimpotrivă, o foarte pozitivă logică și o foarte sănătoasă <<lege comună>> în ce spune și ce face. În loc să-i fi stricat sănătății, vedeniile lui l-au făcut mai sănătos, trupește și sufletește.”[21] Iată, dar, o altă caracteristică a fenomenelor asincrone: ele sporesc starea de sănătate a lumii și a persoanei prin care se manifestă. Pe când produsele halucinogene diminuează sănătatea sufletească și trupească, blochează relația dintre conștiință și adâncurile sufletești din care și prin care răzbate în lume unitatea ființei. Fenomenul asincron, în cazul acesta, vedenia sfântă, nu afectează judecata rece, nu produc nici o deviere. Din contră, normalitatea se accentuează, iese întărită din această experiență, doar că la viața de până atunci se supra-adaugă condițiile asumării unei misiuni, a unei sarcini de îndeplinit, de la care nu te poți sustrage, cum aflăm pentru cazul lui Iona, Profetul biblic. Oltenia profundă este, iată, un factor de sănătate pentru Oltenia istorică. Cele două Oltenii sunt asincrone. Oltenia istorică n-are nici o șansă fără de Oltenia profundă. Înapoi la Maglavit ar putea să devină îndemnul cel de pe urmă al îndrumătorului de conștiință al Olteniei de azi. În cazul lui Petrache Lupu, totul se derulează înlăuntrul unei normalități depline, fără de nici o tulburare. „Simțul realității pozitive, prin care vedem importanța lumii concrete, nu se lasă bagatelizat, neglijat, oricât de minunată și de superioară lumii apare vedenia. Precum vedem, o judecată rece, neinfluențată, nedeviată întru nimic de caracterul excepțional al momentului. Conștiința lui face o perfectă legătură între clipa de acum și ansamblul mai larg al împrejurărilor sale de viață, între prezent și trecut. El se păstrează în cea mai sănătoasă continuitate de conștiință”.[22] Oltenia profundă, a lui Petrache Lupu de la Maglavit este, iată suportul integrității și unicității Olteniei istorice. Iată de ce rămâne imperativă proorocia de la Maglavit. Prin ea triumfă în istorie Oltenia Duhului, a substratului peren al spiritului oltean, în care sălășluiește Dumnezeu, inclusiv prin această proorocie. Această continuitate de conștiință este, iată, suportul fenomenelor asincrone, care înseamnă, într-adevăr ieșiri din timpul curgător spre moarte și care, în acest caz îmbracă forma vedeniei sfinte. Într-adevăr, la Petrache Lupu nu este nici o țâșnire din logică, din bunul simț, din realism. „El dă o luptă cu arătarea, înarmat cu toate armele de bun simț și de realism, de critică. El nu se arată luat de aripile vreunui sentiment, al vreunui zel religios care e întotdeauna grăbit să ia de adevărate lucrurile cele mai suspecte, el nu se lasă orbit, scos din conștiința de sine. Este în comportarea lui Petrache Lupu în aceste momente un realism cum numai la poporul românesc se poate întâlni și cum nu cred că se mai poate întâlni în vreun caz asemănător în toată istoria arătărilor sfinte. (Moise refuză numai odată când îl trimite Dumnezeu la Faraon; Iona și profetul Ieremia tot numai odată)”.[23] Cu atât mai puțin ar fi îngăduită confuzia fenomenelor asincrone, asimilarea lor la fenomenele de alienație. La acestea se instalează persistentă „amnezia sau cel puțin ecmnezia, adică dispariția conștiinței personale total sau numai cea care se referă la o perioadă de viață (o persoană uită viața sa din ultimii 10 ani și se socotește tânăr de 10 ani, de ex., dacă în realitate are 30 de ani). Conștiința persoanei poate fi înlocuită cu o altă conștiință personală. Cutare persoană, de ex., uită cine este și se socotește drept împăratul Chinei sau altceva. La alienați dispare factorul conștiință care selectează, ordonează și ajută la producerea de imagini noi și rămâne suveran depozitul acela subconștient de imagini care face între ele legăturile cele mai bizare”.[24] Fenomenele asincrone sunt fenomene care sporesc sănătatea și normalitatea lumii. În cazul unei vedenii sfinte avem de-a face nu cu ceva morbid și „promovator de boală, ci cu un fenomen superior, promovator de sănătate și de putere sufletească”. (ibidem). Prin urmare fenomenele asincrone sporesc puterea spirituală și sănătatea lumii, ordinea și normalitatea ei.Distincțiile sunt clarificate de mari psihiatrii, precum Gh Marinescu și Ion Popescu-Sibiu. „Halucinațiile, scriu ei, sunt proiecții cu efect distructiv atât pentru individ, a cărui personalitate o destramă, cât și pentru societate. Viziunile apar ca forțe constructive de o valoare socială, aducând totodată o consolidare a eului ce le are. Personalitatea ciobanului Petrache Lupu n-a suferit nici o deformare prin viziunea ce-a avut-o”.[25] Pentru o netedă distincție între personalitatea misticilor, prin care se propagă cele mai dense fenomene asincrone, și personalitatea psihonevrozaților, același medic citează din Laignel-Lavastine: „Eul profund al misticilor este un eu profund normal, însă cu o creștere a energiei psihice; al psihonevrozaților, un eu maladiv cu o diminuată energie sufletească”.[26] Putem spune, iată, că fenomenele asincrone sporesc puterea sufletească a lumii, starea de sănătate din lume, astfel că ele nu doar că restaurează normalitatea, buna rânduială, dar procură și incontestabile fenomene renovatoare. Prin aceasta dobândim conștiința urgentei lor cercetări, a unei recuperări a lor pentru domeniul științelor pozitive, chiar dacă una deja prea întârziată. Să zăbovim încă asupra unui fenomen de tragică deformare a facultății imaginației și deci a vieții umane, ajungându-se până la ivirea unei mutații ontologice, pe care mari vizionari creștini, precum Pr Serafim Rose, le-au atribuit culturii nihilismului modern. Este vorba despre mediul de comunicare video, care se pare că induce deformări extrem de grave vieții sufletești a omului postmodern, îndepărtându-l astfel cu o viteză și o distanță teribilă de clipa triumfului științei fenomenelor asincrone, la care încercăm să ne referim noi înșine, când vorbim despre Oltenia profundă. Dar să cercetăm în conținutul ei mesajul proorociei de la Maglavit ca punte intermediară pentru a zăbovi apoi asupra imaginii din afară a Maglavitului istoric care acompaniază Maglavitul ceresc ca umbra psihologică persoana umană în întregul ei..

(File dintr-un proiect al lui Ilie Bădescu și Mariei Crăciun, „Oltenia profundă. Noologia spiritului oltean”)

[1] Pr Dumitru Stăniloae, „Ortodoxie și românism”, f. a., 130

[2] Ibidem

[3] Sf. Grigore Palama, traducere de Pr. Stăniloae în „Anuarul Academiei teologice Andreiane”, 1932-33, p. 39-40, apud ibidem, p. 132

[4] Pr. D. Stăniloae, op. cit., p 133

[5] Ibide, p. 133-134

[6] Ibidem, p. 134

[7] Ibidem, 137

[8] Ibidem

[9] Ibidem, 138-139

[10] Ibide, 139

[11] Ibidem, p. 139-140

[12] Ibidem, p. 140 („Dar acestea sunt simple gânduri trecătoare ca fumul, provocate de solidele și netrecătoarele columne ale dogmei ortodoxe, neavând alt scop decât să arate că această dogmă ascunde, chiar în cele mai bizare afirmări ale ei, înțelsuri posibile pe lângă care nici intelectualul de azi nu e în drept să treacă chiar așa de nepăsător”)

[13] Ibidem

[14] Ibide, p. 141

[15] Ibidem

[16] Ibidem, p. 143

[17] Ibidem

[18] Ibidem, p. 145

[19] Ibidem

[20] Ibidem, p.146

[21] Ibide, p. 147-148

[22] Ibidem, p. 148

[23] Ibidem, p. 149

[24] Ibidem, p. 149-150

[25] Dr Ion Popescu-Sibiu în „Curentul” din 23 octombrie 1935, apud ibidem p. 150

[26] Apud, Pr D. Stăniloae, op. cit., p 150