Omul când trăiește are o adresă la care-l găsești. Când moare el, și adresa lui se șterge, moare și ea.

Lucrul acesta tulburător îl știe oricine și poate că ceva din cutremurul acestui gând îi motivează pe cei ce donează case și uneori averi mari spre pomenire. Din lupta aceasta împotriva tumultului dez-adresării s-au născut memorialele. E ca și cum omul călător prin veac ar lăsa, în pragul celei din urmă călătorii, adresa la care să poată fi căutat.

Creatorul unei mari opere își lasă în operă adresa la care poate să fie nu doar căutat ci și găsit. Cu opera sa, acela și-a lăsat adresa de duh pentru veșnica pomenire, însă aceasta nu servește de mărturie pentru făptura cea din veac.

Grija pentru pomenirea pământeștii călătorii este universală și mai severă chiar decât grija pentru veșnica dăinuire. Și cel mai anonim muritor se bagă la grijă pentru a-și rândui loc de odihnă și pomenire.

Marii voievozi creștini au primit prin inspirație sfântă ideea votivelor ca locuri de pomenire cu numele și cu făptura din veac. Templul și deci biserica devin astfel, pentru ei, și locuri de veșnică pomenire.

Te întrebi, în chip firesc, ce mărturie de răspuns va fi lăsat Eminescu la fiorul acesta?

Duhul morții l-a vizitat cu asupra de măsură și opera sa este o mărturie genială în acest sens.

Însă pentru făptura sa cea din veac, călător vremelnic spre tărâmul celor fără de adresă, ce loc de pomenire își va fi dorit?

Ne spune el însuși în cutremurător de frumosul poem, „Mai am un singur dor”. Acesta este înscrisul de legământ pentru locul de pomenire de după marea și cea din urmă călătorie a sa pe pământ.

Biserica pe care și-a ales-o de pomenire este zidită, iată, cu cele din care a zidit chiar Dumnezeu casa omului: „întinsele ape”, „codrul aproape” și „cerul senin”. Marea, codrul și cerul, acestea sunt zidurile vii ale bisericii în care a lăsat poetul legământ s-i fie depusă făptura trupească. De-asupra-i „teiul sfânt/ să-și scuture creanga”: ce minunată metaforă pentru preotul de sfințire, cădelnițând, în ritmul lor, clipa și veșnicia, veșnica pomenire.

„Mai am un singur dor:// În liniștea serii// Să mă lăsați să mor// La marginea mării;.// Să-mi fie somnul lin// Și codrul aproape,// Pe-ntinsele ape// Să am un cer senin//....// Pătrunză talanga// Al serii rece vânt,// Deasupră-mi teiul sfânt// Să-și scuture creanga”

În duhul templului zidit chiar de Dumnezeu și-a preînchipuit marele poet loc de pomenire și-n același duh va fi sculptat Oscar Han bustul poetului lângă farul Genovez, pe faleza care va și primi numele eminescian „Elegia”.

Slujba de pomenire a marelui poet, săvârșită în fiecare an de neostenitul întru rugăciune, IPS Teodosie, se așază în același duh de venerație cu cei pe care-i găsim pe lista de subscripții pentru ridicarea statuii poetului: Ioan N. Roman, om politic, scriitor și publicist, inițiatorul proiectului, numit de Iorga „Patriarhul Dobrogei”, Nicolae Iorga însuși, Simion Mehedinți, Elena Văcărescu, Cincinat Pavelescu, Hortensia Papadat Bengescu. Ce nume! Și toate confirmă minunata erminie a filosofului creștin, Petre Țuțea, asupra înțelesului metafizic al marelui poet: „Eminescu e românul absolut… L-am definit eu: sumă lirică de voievozi”, încât, iată, cel ce-a dezvelit bustul a fost chiar regele.

Pe toți îi descoperim în același duh de evlavie față de marele poet, creatorul operei eponime a neamului și culturii românești.

„Chipul lui Eminescu se cuvine modelat cu evlavie adâncă și cu excepțională înțelegere de mâna celui mai mare sculptor al României contemporane”, mărturisea cel ce-a comandat bustul poetului pe malul mării.

Cu evlavie adâncă va fi pomenit în duh de liturghie voievodală marele poet de către Înaltul Teodosie, liturghisind pentru noi și pomenind împreună cu tot neamul. Oare nu este tulburător să afli că cel care-l va pomeni pe Eminescu săvârșește dumnezeiasca taină după ce-a pomenit mii și mii de nume de credincioși din toată împărăteasca întindere a României întregi? Fiindcă din toată România vin spre înaltul ierarh pomelnice și cereri de rugăciune și iată cum înaintează toate, maiestuos, spre pomenirea cea mare, care ne cuprinde în duhul ei de rugăciune pe toți, pomenirea celui despre care George Călinescu nota cuvinte de flacără nepieritoare, să ardă în veci în torța olimpienei amintiri: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, si peste locul îngropării sale va răsari pădure sau cetate, si câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ sa-si strângă toate sevele si sa le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

În veci să fie pomenit cu neamul și cu nemurirea, Mihai Eminescu!