ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Ioan Alexandru sau triumful „teologiei poetice”

Contribuții la cunoașterea unității de substrat a Europei creștine

Ilie Bădescu

Poezia lui Ioan Alexandru face parte din seria marilor trăiri și manifestări creatoare vădite în lumina curgerii timpului biblic. Oricât ar părea de excesivă ideea aceasta, îndrăznesc s-o enunț bazându-mă pe locul acestei mari creații lirice în configurația dată de de coexistența celor cinci succesiuni civilizaționale pe care se reazemă Europa profundă. Poezia lui Ioan Alexandru este comprehensibilă, ca mare performanță spirituală, într-un asemenea sistem de referință, în această geografie spirituală profundă, pe care se susține edificiul acestor lumi, al căror punct de intersecție este răsăritul ortodox. Am întreprins această cercetare a creației poetice a lui Ioan Alexandru convinși fiind că noologia operei sale ne va ajuta să pătrundem la acest nivel de adâncime pe care se susține însuși edificiul lumii noastre, cu știrea ori fără de știrea noastră. Reiau aici, părți dintr-un studiu mai vechi dispărut de pe site-ul Universității Emaus odată cu înstrăinarea site-ului însuși. Nădăjduim să convingem cititorul că opera lirică a lui Ioan Alexandru încadrează una dintre acele experiențe spirituale revelatorii cu care Dumnezeu învrednicește, la mari distanțe în timp, popoarele aflate pe cale.

Ioan Alexandru – restaurator al unor genuri și specii literare ale substratului creștin

Poezia lui Ioan Alexandru face parte din marele curent spiritual restaurator care-și are rădăcinile în Vechiul și Noul Testament și în cele trei funcțiuni care au însoțit cântecul în toate epocile majore ale istoriei omenești: auguralul, oracularul și exorcizantul. Genurile ivite în mediul de sensibilitate testamentară, de la iudaicele midrashși„targum”, la poemul psaltic, laomiliiși, mai încoace la genul acatistier,ori la specia molitfelnicului,laapoftegmă ori laspecia povestirii hagiografice și laimnelecare subântind unul dintre axele creației literar-religioase creștine, de la imnele mediului liturgic la „Imnele Raiului” ale Sfântului Efrem Sirul și, mai spre noi, la Imnelemarelui nostru poet creștin contemporan, Ioan Alexandru, atestă un orizont stilisticde o bogăție extraordinară. Acest evantai de genuri s-a perpetuat în mediul liturgic, dar a trecut și dincolo de acesta. Vom încerca să deslușim, mai încolo, semnificația acestei geografii sacrescufundate, urmând linia de analiză comparativă a celor doi mari poeți creștini: Sf Efrem din Siria Orientală (vechea Mesopotamie), complementară geografic și spiritual Siriei Antiohiene occidentale, și Ioan Alexandru din România Maramureșului septentrional. Imnele sunt singurul gen potrivit să cânte frumusețile Raiului, și cu siguranță marele poet a dezvoltat genul într-o direcție surprinzătoare, ca singurul potrivit să cânte Raiul ceresc în chip de Grădină a Raiului pe pământ, cum i se înfățișează poetului, în modalitate imnică, pământul Transilvaniei ori al Moldovei (ce frumos sună lucrul acesta în versurile de început ale poetului, care prefigurau evoluția seriei tematice și a motivului Grădinii Raiului: „pretutindeni exiști tu pământule,//dar eu te știu dintr-un anume loc și timp anume, // ars de roți și frământat de lumini..”, citat din memorie). Raiul nu a fost retras omului, ne sugerează poetul, el încă este aici în chip degrădini ale Raiului. O asemenea grădină este și imnica Transilvanie. „Buciumele ies în zori de zi// Trase pe umeri albe de mireasă// Și cînd se varsă jalea lor din Munți// Miroase-a veșnicie-n fiecare casă” (Imnul Albei-Iulia). Sau: „Pentru că dealul tău miroase// A pîine și a vin împărătesc// Și-n casa ta-i o candelă de veghe// Transilvanie sfîntă te iubesc” (Iubire).

Aici, poetul se întâlnește cu antropologul creștin Nichifor Crainic și cu toată tradiția de la Gândirealui N. Crainic, V. Băncilă și Pan Vizirescu, a căror creație este o mărturie a genului literar confirmativ, adică a transfigurării estetice a sentimentului paradiziac, în plină eră postlapsariană, ceea ce este cu adevărat miraculos. Imnul este genul confirmativ. Dacă poezia satirică s-a născut ca o reacție a durerii în fața stricăciunii, imnul s-a născut ca o reacție a bucuriei suprafirești pe care ne-o procură orice ipostază confirmativă a Raiului și a lucrării Sfinților lui Dumnezeu. Desigur că genurile evoluează în chip autonom fără a-și pierde rădăcina din adâncurile abisale ale Scripturii, precum sunt rădăcinile paradoxale ale eminescienei „flori de pe mare”. Dacă, în cazul genurilor targum și midrashîncă regăsim o apropiere a textului narativ de „exegeza de tip liturgic, desfășurată în contextul cultului sinagogal”1, la poemul psaltic, în schimb, evoluția genului psalticcunoaște o puternică autonomie și o extraordinară diversitate, la fel cum se întâmplă cu genul imnelor. În cazul dependenței de textul scripturistic, ca în exemplul genului targum, dezvoltat de către rabini în actul „traducerii textului Legii sau al profeților sub formă de parafrază aramaică dezvoltată (=targum)”, oracularulșiomileticulerau puternic îngemănate, diferențierea lor aducând cadrul emergenței pericopei, o specie tot liturgică, și a genului omiletic (midrash)bine demarcat, care va înflori în „haggada” (tradiția iudaică orală a comentariului scripturistic)2. Textul Legii și cel profetic, devenite pericopă, permiteau comentariul liber, ceea ce a impus omiliile, celebre în arealul tradiției sinagogale, dar și în spațiul bizantin prin OmiliileSf Vasile cel Mare, de pildă. Chiar și numai la acest prag al discuției ne putem da seama că actul creator susține și devine întrucâtva inteligibil prin cele trei funcțiuni, la care am făcut deja referire: auguralul, oracularul și exorcizantul.Din prima funcțiune s-a născut imnul, din a doua poezia profetică, dar și poemul psaltic, din a treia, moliftele Sf Vasile cel Mare, rostite în sobor în fiecare zi de Anul Nou creștin(ceea ce arată un tip originar de lectură colectivă incantatorie) și poezia satirică, oricât de paradoxal pare3. Un poet precum Tudor Arghezi a dezvoltat în principal cele trei genuri, genul psaltic, poezia profetică și cea satirică, cu toate că nici genul imnic nu lipsește ca în seria lirică a „laudelor”. Ioan Alexandru a promovat și a dezvoltat (a inovat, am putea spune) primele două genuri, legate de augural și de oracular, adică imnulșipoezia profetică, într-altfel decât Arghezi în psalmi ori în „laude”, dar nu fără de legătură cu îndrăznețele inovații ale lui Arghezi în raport cu genurile artistice legate de spațiul liturgic. Ioan Alexandru îmbină „laudele” cu specia testamentară a „plânsurilor” și a „blestemelor” ca în „Transilvania” („Transilvania clopot mut/ Limba ți s-a smuls din rădăcină/ Pe cînd graiul tău bolborosea/ La răscruce rugă pe colină// Tot ce-ai spus, puținul tău cuvînt/ E un țipăt de mărturisire/ Încă nu văzuseși pe pămînt/ Decît lacrime și cimitire//

Graiul tău umbla neprihănit/ De la om la om ca o făclie/ Pe obraz încă nu licărea

Decît harul păcii și sfinție// Transilvania clopot înghețat/ În azur icnind fără de limbă,/ Smulge-mă de-aici de pe pămînt/ Și-n bătaie sacră mă preschimbă//

Să-nceapă jeluirile străvechi/ Pe limba și-n ființa noastră/ Ca șoarecii în horă îngroziți/ Să sară-n foc din templu pe fereastră”)

Poezia restauratoare a lui Ioan Alexandru versus

antipoezia lapsaridă, decostructivistă, postmodernă

Ne dăm seama că acest curent restaurator este opus celui deconstructivist postmodern, care crede că poate muta sursele lirismului în spațiul profan, ocolind orice atingere cu funcțiile fondatoare ale cântecului, cele care, de altminteri, justifică însăși apariția și îndreptățirea acestei specii majore a literaturizării care este poezia, și care își are rădăcinile în substratul sacru al cuvântului însuși.Ne dăm seama ce răsturnare ontologică se peterce cu postmodernii, care mută sursa inspirației și funcția poeziei din spațiul sacru în cel profan, ceea ce este cu adevărat o răsturnare demonică. Poetul postmodern caută regiunile impure, profane, spre imondicii, dar nu pentru a-și exersa vreo funcție exorcizantă ca în genul moliftelor ori ca în poezia satirică eminesciană sau argheziană, ci pentru a sluji unei desacralizări programatice totalitarecare atestă un triumf al nihilismului dogmatic extrem.Poetul postmodernadoră imondiciile, cu toate cele 33 de specii ale murdărilor dezvălute în Vechiul Testament, cu tot cu funcția lor malefică, își face biserică din spațiul în care predomină ele, încercând chiar să oficieze liturghii întoarse, întârzie în adorarea imondiciilor și a funcțiilor legate de ele etc., de la murdăriile banale, precum ar fi un lighean murdar, o chiuvetă pe care-a ocolit-o săpunul și până la fecale, urină etc. Ne dăm seama că aici liricul este pus în slujba unei masive deconstrucții menite a desacraliza deopotrivă omul și natura sugerând, în alt plan, absența din lume a sacrului, a paradisiacului și deci susținând negarea atemporalismului divin din lucruri și făpturi deopotrivă. Programul naturalismului metodologic postfreudian este dus la extrem. Contra unui asemenea curent, pe care poeții genurilor sacre l-au anticipat, se face stavilă salvatoare, în fața revărsării devastatoare a nihilismului totalitar, curentul marii creații restauratoare prin care se reafirmă modul teandric de existență, divino-umanul. În poezia lui Ioan Alexandru pământul este „ars de roți și frământat de lumini”, adică este lămurit în foc,așa cum ne spun psalmii davidici, pe câtă vreme în pseudolirismul imondiciilor, pământul este locul descompunerii, al fetidului, al lucrului ruginit, mâncat de molii și populat de viermi, de obiecte dezafectate, sugerând supremația orizontului dezasimilației în toată existența și asupra a toată viețuirea. Faptul crucial din viața zilnică a unui om pentru poezia aceasta, este, de pildă, legat de exercițiul funcțiilor fiziologice inferioare (eliminarea excrementelor) și astfel poezia devine antipoezie, căci nu cântă (nu în-cântă), ci „des-cântă” cu elementele expresive ale magiei negre, care și ea folosește excremente și altele pentru a lega omul nu pentru a-l dezlega. Pentru ilustrare am putea cita din poezia a doi poeți reprezentativi ai curentului, al căror nume nici n-ar putea fi reținute din iureșul imondiciilor, dar ne vom abține totuși să coborâm în abundența lapsaridă a acestui mediu. Riscul e prea mare și efectul e fetid spre asfixie. Cu totul alta este direcția în care se propagă lirismul poeziei lui Ioan Alexandru. Elementele nu sunt privite pe fața epuizării, ci pe aceea a unui miraculos fenomen restaurator, iar poezia devine, într-altfel decât în poezia satirică a lui Arghezi, exorcizantă, slujind deopotrivă și o funcție taumaturgică, căci cuvântul rostit de o gură curată, de o făptură purificată, vindecă, purifică, lămurește precum aurul lămurit în foc. „Pretutindeni exiști tu, pământule// Ars de roți…”, zice poetul evocând deopotrivă roțile torturii martirologice ale lui Horia și Cloșca, dar și roțile focului purificator pomenit în Psalmul 118 (…), dar și în cuvintele celor doi apostoli pe Drumul spre Emaus, când descoperă subit: „Oare nu ardea sufletul nostru când ne vorbea pe cale și ne tâlcuia Scripturile!?”. Eminescu a ridicat și el glăsuirea la aceeași funcție vindecătoare, fie că este vorba de „glasul gurei mici”, fie de „o eternă gură”. Iată variante ale glăsuirii la Eminescu: „O oră să fi fost amici// o oră de amor// s-ascult de glasul gurei mici// o oră și să mor”, sau: „De treci codrii de aramă de departe vezi albind//și-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint”, sau: „etern repovestită de o eterna gură” din Glosăetc. Poezia izvorăște aici din funcția elementală (cu termenul cantemiresc) a sacrului fondator, pe care poetul este chemat să i-l descopere omului în toate ale vieții lui, de la cele mici la cele mari, redându-i bucuria vieții și vindecându-l pe el și lucrurile de tristeți care prefațează întunericul deznădăjduirii și cultura morții. Sacrul fondator e, în viziunile lirice ale lui Ioan Alexandru, și foc zămislitor ca în Pasăre: „Cloșcă de aur, zvon dumnezeiesc/ Clopot de foc în turla mea săracă/ Păstrează veșnic seminția mea/ În zborul tău de flăcări să se coacă// Avem un drum etern de străbătut

Și fără ou, rămînem fără roată/ Și osiile carului ceresc/ Se-mpotmolesc în piatră și îngloată”.

Pentru poetul nostru se potrivesc, iată, celebrele cuvinte rostite de Nicolae Iorga pentru marele Eminescu: „Eminescu este drumul spre sănătate al acestui popor”. Desigur că există un lirism al descompunerii, ca în poezia simbolistă a lui Bacovia sau Minulescu, dar acesta este departe de pseudopoezia imondiciilor din „opera” poetului nouăzecist. Cu această diferență expresivă măsurăm și distanța dintre cele două generații: șaizeciștii (generația Labiș) și nouăzeciștii, generația „eliberării” postdecembriste, dar putem consemna și o teribilă rănire a organismului etnoistoric al unui popor, la nivelul de articulație al generației prin care se propagă în timp, etnoistoric, tocmai poporul însuși. Cum anume ni se înfățișează ființa unui neam european trecut în poezia lui Ioan Alexandru și cum arată aceiași ființă trecută în „poezia” poeților așa numiți nouăzeciști, putem afla printr-o analiză comparativă simplă. Vom părăsi, însă, calea aceasta, fiindcă este prea puțin productivă ba chiar pierzătoare.

Despre ființa spirituală a popoarelor poți afla lucruri extraordinare cercetând marea operă în care-și găsește adăpost și desăvârșire poporul însuși și nicidecum din experimentele deconstrucției patolirice a dimensiunii expresive a ființei unui popor. Studiul acestora poate fi util dacă vrem să cercetăm căile rătăcirii unei anume generații ca să nu repetăm steril și stricăcios antilucrarea ei, altfel operația este cu totul nefolositoare, cu excepția științei interesate de îmbolnăvirea funcției expresive a unei generații, adică de maladiile generaționale ale epocilor de descompunere. Marele eseist și deopotrivă romancier, filosof și istoric literar, Paul Anghel, găsește un substrat temporal originar pentru acest tip de lirism purificator și vindecător în ceea ce numește modelul magic de timp și deci „cuvântul magic”. Indiferent cum vom denumi cuvântul care confirmă dimensiunea expresiv-taumaturgică a existenței, un lucru este cert și anume: atributul său purificator; acesta este „cuvânt cu putere”, cum se dovedește a fi, în genere, cuvântul relegat de glăsuirea divină, de logos, în cele două exprimări ale revelației. Tocmai de acestea se leagă și izvorul poeziei în cele trei genuri monumentale ale sale, de care tocmai am pomenit folosindu-ne de sugestia regretatului Paul Anghel, în viziunea căruia cuvântul ritualului va fi un cuvânt augural, oracolarși de exorcizare. „Cele trei drumuri vor conduce, cum s-a și precizat mai sus, în modelul clasic, la poezia imnică, la poezia profeticăși la poezia satirică, trei direcții poetice prin care cuvântul se va laiciza”, fără a-și pierde resortul sacru, adăugăm noi, adică rădăcinile înfipte în atemporalismul divin, în abisalitatea oceanului noologic, precum misterioasa floare de pe mare, tocmai menționată,din poezia marelui Eminescu. Ori ca în „Cuvintele” lui Ioan Alexandru: „De foarte de departe cuvintele sosesc/ În graiul tău pe rînd de se așază/ În zori de zi spre templu pribegesc/ Și pînă noaptea sacre cuvîntează//

Numai să ai răbdare îndeajuns/ Să le asculți în pace cu iubire/ Și-n corul lor vei fi și tu răpit/ În hora cea din taină după mire//... Acum sînt păstorite în Carpați/ Văi blînde unduie și le-nfioară/ Se decantează huma sub clopotele lor/ Cum trec din cer în candela de seară”.

Evaluând global, putem spune că, în genere, colindele recurg la funcția augurală a imaginii și cuvântului. Colindul menește sau vestește o stare bună. În chip predilect colindele încep cu „lerui-ler” și „florile dalbe”, ceea ce cândva, în orizontul prim, însemna nu numai cuvânt, dar și gest: colindătorii aduceau crengi verzi, poate înflorite, poate presărând petale, ca în ritualurile augurale vii și azi în India, Ceylon și Bali. Florile s-au retras, treptat în cuvânt, ritualul colindatului s-a strămutat din primăvară în iarnă, dar amintirea dăinuie încă, iar verbul o conservă”4. În toate regăsim aceeași prelungire a funcției purificatoare atestată în natură și trecută în beneficiul întregii societăți grație funcției mijlocitoare a agentului care vestește puritatea naturii și a lumii însăși, curățiile, luminile suprafirești din cele mai obișnuite situații și deopotrivă din lucruri și din făpturi. „Lumină din luminie…”, spune poetul creștin, Ioan Alexandru. Această funcțiune de mijlocire a purificărilor, a curățiilor, a luminii și a lămuririi (grație focului interior al logosului ce răzbate în orice utilizare curată a cuvântului) este asumată de poetul creștin, Ioan Alexandru, cu o putere extraordinară prin care odrăslește imnul, funcția oraculară a cuvântului prin poezia profetică și deopotrivă lirica purităților și a felurilor de lumină despre care mărturisesc marii contemplativi și pe care o cântă, o incantează Ioan Alexandru. Ca în Șarpele: „Urechile ciulite către bolți/ Așteaptă clipa și acea vestire/ Cînd fulgerul de răsărit va porunci/ Să iasă șarpele din cimitire”.

Acesta este orizontul de inteligibilitate a prezenței elementelor cosmice pozitive, deopotrivă în specia poemelor lui Ioan Alexandru și a colindelor (cu funcție magică): „- Bună dimineața, apă lină! / - Bună dimineața, gospodină ...”, altul: „- Bună dimineața fântâniță, mândră și frumoasă! / - Bună dimineața, jupâneasă ...” Altul: „ – Bună dimineața, rouă rourată! / - Mulțumim dumitale, fată! ...” Revenind la genul imnelor, vom sesiza că tradiția genului coboară adânc în timpul creștin spre Siria Orientală, în mediul iudeo-creștin al necercetatei metropole antice Nisibis, a Sf. Efrem Sirul. Tot la fel, genul omiletic creștin își are rădăcinile în Antiohia unde l-au ridicat pe culmi inegalabile Sf Ioan Gură de Aur și Sf Vasile cel Mare.

Poezia lui Ioan Alexandru a unificat stilistic trei spații subcontinentale

Nu vom insista, în paginile noastre nici pe lămuriri detaliate la structura genului pentru care există foarte buni specialiști în spațiul teologic (din studiile Pr Ioan Ică jr am citat deja). Sigur că, la început, e bine să ne reamintim câte ceva despre structura acestui gen poetic, fără a insista și fără a pretinde vreun merit în privința propriului meu aport. Toate cele menționate aici sunt preluări lămuritoare și deci ajutătoare pentru cititor, nicidecum dezvoltări personale. Ceea ce voim noi a spune aici merge pe alte linii ale demonstrației. Cât privește evoluția genului imnografic până la dezvoltarea lui estetică de care beneficiază grație operei poetice alexandriene, vom reține că imnul cuprinde în arhitectonica lui cele trei tipare: condacul, icosul și irmosul. « Literatura bizantină cultiva vreme indelungată genul poetic reprezentat de condac, cu toate că, se pare, această denumire caracteristică nu apare în texte mai devreme de secolul al IX-lea. Condacul se prezinta ca un imn alcătuit din 18 pana la 30 de strofe (foarte rar depășesc numarul de 30) cu aceeasi structura metrică. Fiecare strofă, cunoscută sub numele de "tropar” sau "icos”, e alcatuită după modelul primei strofe, intitulată "irmos”, incat toate celelalte strofe corespund, ca numar de silabe, accente tonice si din punct de vedere melodic cu irmosul.”5. Desigur că genul, cum s-a precizat, e legat de preamărirea sfinților.6Prin dezvoltarea genului „se va realiza o trecere deliberata de la simplul tropar la forma unui poem amplu, care sa se constituie ca o insiruire de tropare înlănțuite în aceeași acțiune”.7

Imnele lui Ioan Alexandru sunt o mărturie pentru o extraordinară performanță spirituală, unică, după știința mea, în tot Răsăritul creștin și probabil în toată creștinătatea, dacă facem cumva abstracție de franciscanele variante ale celebrului „Il Cantico din fratre Solo” al Sf Francisc d’Assissi, aceea a recuperării unității tuturor celor trei arii ale creștinismului originar: siriacă (prin care se menținuse până târziu textul aramaic și deci folosirea unei limbi pe care o vorbise Însuși Mântuitorul), greacă și romană. Fapta aceasta de sinteză creatoare în plină eră comunistă, anticreștină și antinațională, este ceva care depășește imaginația. Faptul acesta este comparabil doar cu performanța (consemnată de către Lucian Blaga) lui Dimitrie Cantemir, care a unificat, în fapta lui creatoare, cele două mari câmpuri stilistice polarizate, opuse, bizantinismul static (oriental) și barocul dinamic (apusean), lăsând moștenire nevredniciei noastre un câmp stilistic de o noutate copleșitoare: bizantinismul dinamic. Acesta va rămâne oarecum singular în cultura Răsăritului creștin, despre Occident neputându-se nici măcar vorbi. În chip nefericit, însă, performanța lui Cantemir rămâne oarecum singulară chiar în cuprinsul culturii române, dacă ignorăm acea filiație a Hiperionului eminescian din Inorogul cantemiresc, chestiune așa de savant comentată de marele și blândul cărturar, Edgar Papu.

Arhitectura generică și simbolică a operei poetice a lui Ioan Alexandru

Cu performanța lui Ioan Alexandru ne găsim în fața unei extraordinare acțiuni de restaurație spirituală a unei vechi unități care lega întreitele spații care stau astăzi încă rupte, risipite, spre paguba Europei întregi, dar și a lumii, fiindcă este clar că depășirea crizei endemice a Orientului Apropiat este dependentă în mare măsură de recuperarea unității dintre Atena, Ierusalim, Roma cu vechile Nisibis și Antiohia.Însă lucrul acesta s-a petrecut deja în chip de mare performanță estetică prin poezia tricontinentală a lui Ioan Alexandru. Putem spune fără teamă că prin poezia imnelor lui Ioan Alexandru (și nu numai a acestui corpus al operei sale lirice) se străvede o lume, un spațiu dens de mare însemnătate pentru unitatea celor trei Europe: Eurafrica, Europa atlantică și Eurasia. Cine crede că va fi posibilă pacea lumii și liniștea sufletească a omului european fără de recuperarea acestei unități se află într-o mare eroare. Cadrul spiritual configurat de coexistența celor cinci succesiuni civilizaționale: 1. Siria midrash-ului iudeo-creștin și a imnelor Sf Efrem Sirul (dimpreună cu cea antiohiană a Sf. Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare), 2. Ierusalimul Pentateuhului, davidic și al profeților, dimpreună cu Galileea neamurilor, 3. Grecia pauliniano-athonită și, în fine, 4. toată aria apostolică andreiană, compusă la rândul ei din trei nuclee dense, unul fiind constituit de România davidică a psalmilor arghezieni și a imnelor lui Ioan Alexandru dar și a Odei în metru antic a lui Eminescu (ca să nu menționăm poemul apofatic, Luceafărul, în descendență directă din tainicul motiv al luminii), altul fiind nucleul rusesc al impulsului eshatologic ca și cel ilustrat de tiparul dostoievskian, la care se adaugă, în al cincilea rând, (5), Roma cu ambele maluri ale Atlanticului, adică aria continentului atlantic, cum l-a denumit Carl Schmitt. Poezia lui Ioan Alexandru este comprehensibilă, ca mare performanță într-un asemenea sistem de referință. Nimeni, după știința noastră, n-a reușit până la el, să scoată din scufundare axa unei mari tradiții spirituale care subîntinde o geografie de substrat de străveche unitate în care se cuprind, la un pol, imnele lui Ioan Alexandru, la celălalt pol, Imnele Sf. Efrem Sirul. Grație poemelor lui Ioan Alexandru redescoperim o frățietate spirituală scufundată tocmai cu cel ce face parte din familia Sf. Efrem. Descoperim în chip minunat o frățietate uitată grație celor doi mari trăitori Efrem al Siriei și Ioan Alexandru al României. Așa cum prin eminesciana Odă în metru anticne descoperim tot în chip minunat întreolaltă cu Sf. Evagrie Ponticul, deci cu marea spiritualitate înfloritoare în pustia egipteană. Când marele poet spune „nu credeam să învăț a muri vreodată”, înțelegem că deja coborâse în adâncul teologiei evagriene a celor teri feluri de a muri, dintre care numai unul este rodnic, cel pe care desigur că marele poet l-a descoperit prin actul inițiatic despre care avem mărturia poemului său. Ori precum poetul imnic l-a tâlcuit și el prin tema tainicei transfigurări ca în „Transparență”: „Vița-de-vie răbdînd la nesfîrșit/ Acolo-n piatra stearpă pe coline/ Se pomenește într-o bună zi/ Că-i curge focul rubiniu prin vine// Și de-i rănită cu o lance-adînc/ Lasă să-i curgă sîngele din coastă/ Iar cei ce-l văd să nu mai poată bea/ Și cei ce-s orbi să bea și să trăiască”.

Câteva cuvinte despre tabloul imnologiei efremite. Sfântul și poetul imnologic face parte, cum s-a precizat, din tradiția și mediul isait (al orașului Nisibis). Tema nunții și a Celui ce este Mirele Sufletului, Hristos, sunt teme comune celor două corpusuri lirice, Imnelor efremite și ale lui Ioan Alexandru (imnele alexandriene, cum le vom numi în continuare). Ca și la Sf. Efrem și în cazul imnelor alexandriene, asceza pregătitoare se derulează înlăuntrul comunității, ca act de comuniune în „lumina din luminie” și deci ca trăire în peisaj paradiziac, în bucuria luminii cu toți frații și cu pământul în chip de peisaj de frumusețe suprafirească, transfigurat, devenit Rai. Ca în „Sămânță”: Pe lună veche ies secerătorii/ S-așeze chipul holdei în pămînt/ Curînd pogoară ploile de toamnă

Să-ntrebe de semințe în cuvînt// Pe pînze albe-n stinsele livezi/ Zvîntatu-s-au semințele senine/ Acum pe cap sînt unse cu oloi/ Și li se spun pricesnele de bine//

Și mîine-n zori semănătorul blînd/ Cînd steaua bolții licări-va încă/ Va ferici grăuntele sortit/ Să cadă-n brazda umedă și-adîncă”.

Prin motivul luminii din luminie este confirmată și cealaltă comuniune lirică cu marele siriac prin tema Duhului Sfânt. Ca și în cazul creștinismului siriac, unde lucrarea Duhului Sfânt este tâlcuită „într-o simbolică feminină: ruhaîn aramaică fiind de gen feminin”8 și în imnele lui Ioan Aleandru, taina lucrării Duhului în natura devenită peisaj etnic este tâlcuită tot într-o simbolistică feminină prin „lumina din luminie”. „Hristos văzut ca Mire Ceresc, mântuirea înțeleasă ca tămăduire, și ca recuperarea Paradisului, Focul divin al Duhului („pământul ars de roți și frământat de lumini”), „ochiul luminos”…., unitatea celor teri biserici (din cer, de pe pământ și din suflet)”9. Ca în această cosmică liturghie: „Cu șase aripi umblă pe pămînt făptura/ Asta unică și sfîntă, cu trei se sprijină/ Pe dedesubt, cu celelalte-ntreabă și/ Se-ncîntă. Cu două stă pe loc și celălalt/ Blînd unicorn humid în vîrf cu ceară/ Pune sigil de smirnă din înalt, pe toate/ Cimitirele din țară/. Cu celelalte aripi/ În amurg neprihănite sîngeră/ În slavă/ Două străfulgere-mprejur/Și-n miez e tronul pururi pentru Avă”.

Natura devenită peisaj sacru participă la tainele sacramentale, de la taina cununiei, la taina botezului și la o tulburător de frumoasă euharistie cosmică, sunt toate fațetele imnelor și ale poeziei alexandriene în ansamblul operei conferindu-i o unitate stilistică de excepție. Aceasta transfigurează toate polaritățile, le ferește de alunecări în sciziparități schismogenetice, aducând opușii la coincidență (un altfel de misterrium conjunctionis). Împărăția lui Dumnezeu este dincolo de timp, dar și dincoace de timp ca eclezie cosmicăși ca Biserică din corpul istoriei și al neamului, evocând oarecum linia ardelenească a bisericilor lui Goga. Ca în „Imnul lui Horea Rex Daciae”, depotrivă imn și litanie, avertisment și condac: „Cînd umbra șarpelui/ De-aramă lovește cimitirele./ Horia se arată din Arada cu/ Un potir din trunchiul de gorun plin de-amărăciune/ Ras și-l pune-n fruntea mesei lîngă pîinea pustie/ De mălai în zorii sărbătorii. Mocanii stau în/ Cuiburi sub șepcile de oaie cu pruncii-n jurul lor/ Necopți și în cenușa vetrei în nopțile de iarnă/ Perele de pămînt cu-mpușcături se coc. La grinzi/ Sticlesc cuțitele din coasă de jupuit stejarii/ De omizi. Opaițul în ungher pătrunde din icoană/ Cu lancea sfîntul Gheorghe dragonul înzăuat”.

În treacăt, vom remarca organizarea ierarhizatoare a volumelor sale, de la „Viața deocamdată”, la „Vină” și, spre treapta de sus, la „Imne” în care sunt recolectate deopotrivă condacul, icosul, poemul psaltic, specia catismei și, surprinzător, tematizarea și simbolica molitfelnicului. „Viața deocamdată” este un volum dedicat temeifiindului din textura timpului, ca în inspirata cugetare a limbii engleze: for the time being, ceea ce cuvânt-cu-cuvânt s-ar traduce așa: „pentru fiindul timpului”, adică „pentru deocamdată”, ori direct, „deocamdată”, cum se traduce de fapt spre a fi comprehensibil conștiinței comune, care însă a uitat înțelesul lui „deocamdată” („cam deodată”, adică, „pe moment”). Cu volumul „Vină” suntem preveniți asupra simbolicii crucii ca scară ce face legătura între cer și pământ. Vina este crucea fiecăruia și scara fiecăruia. Iar Imnelesunt deja starea urcată la cer, în Paradisul totodată coborât pe pământ. Căci crucea lui Hristos, este vina păcatului preluată de Dumnezeu asupra Sa ca să ne putem mântui vădind alte două motive ale sferei lirice alexandriene și deopotrivă efremite: măreția și smerenia lui Dumnezeu, Paradis, Biserică și Împărăție eshatologică10. Nunta sufletului, deci cununia cu Mirele cersc se desfășoară în poemele lui Ioan Alexandru într-un scenariu de liturghie cosmică, pe care a încercat Molitfelnicul să-l fixeze prin precizări tipiconale care nu pot însă oferi mai mult decât procedeele de fixare a celor două taine – nunta și botezul – în nici un caz nu pot sluji ca mijloace de descifrare a nucleului tainic ori chiar și de tâlcuire. Poemele alexandriene, însă, ca și imnele efremite, ne oferă mijloace și simbolistici capabile să ne deschidă drum spre tâlcuiri copleșitoare, inaugurând astfel o nouă hermeneutică a cuvântului sacru (logosul) și deci o modalitate de convorbire cu Dumnezeu. Ori pur și simplu cheamă imnul și psalmul să se îngemăneze pentru a transmite cu puterea lor revelatorie taina lui Horea și a unei Transilvanii de augurale frumuseți și psaltică măreție pe firmamentul căreia se proiectează cumplita răstignire prin tragerea pe roată: „Horia mocan măciucă, stejar încoronat/ Coroană roată, horă în văzduhuri/ Pe care vulturii/ Din oase-și încropesc cuiburi uriașe/ Pe care satele se pîrguiesc, Horia iese/ Horă cu ușa din țîțîni și trage roiurile/ Afară din cosnițe și-n fagurii pustii împlîntă/ Cîlți uscați în șomoioage, prodromul focului./ Curați sînt apusenii munții de la noi, coline/ Sfinte și domoale, cel mai în floare din cît ni-e dat/ Pămînt slăvit covor pentru slăvitele picioare,/ Ce le împletim pe/ Drumuri în răscruci. Cresc miile/ De neamuri și seminții garoafe și crini/ Cădelnițe pe culmi, primule, cupele pătate,/ Zarnacadele, lauri și bujori și clopoței/ Columbe lalele galbene și in. Bria se urcă-n/ Crăpături și turtureaua albă se ghemuie-n/ Cel mai umil ungher cu slavă. Cheile Turzii țin/ În brațe trupul întreg din cîte flori cinstesc/ Obrazul luminos al sfintei Patrii. Borșișorul/ Crește pe un fir de lut, și iarba grasă, un mănunchi/ De stele gălbui precum în zori clipesc pe dealuri// Transilvane, leurii nalți și/ Aerel ce se revarsă pînă în/ Panonii; pesma roșcată/ Limpede pocal și sorbul dacic cu frunzele Crestate își soarbe seminția verde și păs-/ -Trează precum cămila apele-ndelung. Din/ Lemnul Tisei, Matusalemnul nostru, trei mii de ani/ Lucrează la veșnicia lui ; nu-i vierme nici rîie/ În Patrie în stare să-i sară-n coamă fără frîu/ Din el păstorii izvodit-au nava celui mai vechi/ Altar în acești munți. Și clopoței de stîncă se/

Înclină peste ape înnoindu-și portul din repedele/ Curs. Din tulichină curge un fel slăvit/ De smirnă ce umple/ Templul sfintei surori naturi de-aducere/ Aminte. Strugurii ursului cu frunzele lucioase”.

Consemnăm aici triumful teologiei poetice, de care vorbea uneori poetul invocând un binecunoscut teolog german. Cu adevărat, poezia, nu orice poezie, desigur, dar poezia aceasta alexandriană este casa ființei, cum ne-a prevenit Heidegger. Nu cred că există un mai complet poet creștin în toată Europa decât Ioan Alexandru. Atât formal (completitudinea genurilor, temelor și motivelor) cât și substanțial. Ioan Alexandru a dezvoltat altfel decât în Apus, de pildă, tema polarității cerului cu pământul. Cele două sunt una în lumina din luminie, ceea ce arată o tâlcuire năucitoare la tema Paradisului, care este Paradis pierdut la Milton, este cer despărțit de pământ la Sf Augustin și este Rai pe pământul ridicat de cuvântul poetului la cer. În poezia lui Ioan Alexandru cerul coboară spre pământ pentru că și pământul urcă spre cer, îmbrățișându-se înluminietainică, iar despre taina acestei duble mișcări ne dau mărturie Imnele, în primul rând. Ca-n „Imnul lui Mihai Eminescu”: „Și-albina-mbălsămează într-atît/ Și viile pe dealuri în soboare. Și-n codri toamna/ Singur cînd pătrund, rămîne țara/ Fără răsuflare. Sus inimile-n veac/ Poetul profețea ! Să nu rămînă nimenea/ De-o parte. Cînd firea-ntreagă trează-n/ Univers se străduie să dăinuie de moarte/ Burat pe aripi condurul în zori/

Din cuibul său direct în foc se duce/ Și nu învie umbra lui pe munți/ Decît să-și vadă Patria pe Cruce/ Moldovănind săracă măicuță pe pămînt/ Cu capu-nfășurat într-o năframă/ Picioru-ntr-o opincă de căprioară strîns,/ Străbate scara vamă după vamă// Ca firea lui slăvind vizionar, zidirea-ntreagă-n/ Horă s-o cuprindă. Din miez de noapte-n/ Miez de sărbători, din cimitir în Duh la cununie/ Obrazul nu se zvîntă de lacrime nicicînd/ De jale una și de bucurie. E-același plîns/ Lăuntric grăitor, aceeași milă tainică și sfîntă/ Pentru pălirea stelelor în zori și pentru pelicanul ce/ cuvîntă./ Pentru păstorul răstignit în ploi./ Și pentru vulturul acolo în tărie/ Și pentru fluturii ce nu mai sînt/ Și pentru pruncii care or să fie”

Întreaga poezie alexandriană ne transmută în „locul” acela, în luminiacare face cu putință îmbrățișarea cerului cu pământul, a soarelui cu luna, care, în toată literatura folclorică primordială, fuseseră unite înainte ca ceva teribil să le fi rupt pe una de cealaltă, împingându-le într-o căutare și un dor cosmic infinit.

Sciziparitățile mediului siro-aramaic în lumina teologiei poetice

ale celor doi imnologi: Sf Efrem Sirul și Ioan Alexandru

Înainte de a examina rădăcinile acestui mod de existență cosmic-ceremonială, atestată de literatura primordială, adică de filonul folcloric, vom stărui în treacăt asupra sciziparităților petrecute tocmai în arealul sirian, responsabile până azi de eșecurile repetate ale recuperării armoniilor și unității originare a celor trei Europe, de care am vorbit. Chestiunea este semnificativă căci tocmai aceasta este una dintre direcțiile contributorii ale poeziei lui Ioan Alexandru. Aceasta este o poezie tricontinentală, adică restauratoare a unității în spirit a celor trei arii: eurafricane, euratlantice și eurasiatice. Vom reține, mai întâi, că factorul sciziparitar a inclus trei laturi, atestate de creația Sf Efrem Sirul: a) un anume deficit al formulei spirituale a „creștinismului siro-aramaic, de origine iudeo-creștină”11, care „opera mai mult cu cu imagini, metafore și comparații” decât cu „concepte”; b) încadrarea în imperiul persan i-a impus o „dezvoltare izolată față de Biserica greacă din Imperiul Roman”12și c) confruntarea cu „perșii persecutori și cu iudaismul mai influent și cu intruziunile gnostice”13. Peste aceste condiționări sciziparitare de fond s-a supra-adăugat ceea ce cu adevărat i-a adus haosul teologic și eclezial și deci marea ruptură de unitatea spațială primară: arianismul. „Produs al speculației medio- și neoplatonice, acesta a constituit o dramatică provocare la adresa siriacilor care, neobișnuiți cu speculațiile filosofice, au fost aruncați într-un adevărat haos teologic și eclezial”14. Acesta a fost contextul în care s-a afirmat în chip restaurator opera poetică a Sf. Efrem, ca o cale și un instrument de recuperarea unității într-un mediu așa de scindat. Calea și instrumentul au fost întrunite atunci de teologia poetică efremită. Un mediu similar este și cel în care se va afirma 1500 de ani mai târziu, ca răspuns la aceiași tragică provocare a unui mediu de multiple sciziparități, opera poetică a lui Ioan Alexandru. Noi citim în lucrarea aceasta, care repetă o paradigmă, la 1500 de ani distanță de exponentul de la origine al genului (între el și marele poet creștin al celui de-al XX-lea veac se vor interpune alți doi mari imnografi din Bizanț, Roman Melodul, de la care se revendică explicit poetul român și Ioan Damaschinul), un semn proniator și deci o lucrarea dătătoare de speranță, chiar dacă mediul acesta și-a adâncit haosul și sciziunile, amenințând din fundal chiar structurile teologice și ecleziale ale întregii Europe, adică pre-anunțând marea cădere a civilizației europene și deci a unității sale tricontinentale. De aceea, restituirea operei marelui poet creștin este imperativă dincolo de fruntariile României căci, precum ne-am străduit să tâlcuim, această operă conține răspunsul salvator, sau cel puțin drumul drept către un atare răspuns. Studierea acestei opere în departamente specializate ar fi o șansă inestimabilă și neașteptată pentru tot edificiul Noii Europe. Întârzierea unei asemenea întreprinderi va fi spre paguba tuturor și spre accentuarea primejdiei celei mari care întunecă deja orizontul Europei. Inițiativa Editurii Academiei Române de a restitui opera omniamarelui poet este un prim pas, fiindcă astăzi ne lipsesc mai mult chiar decât opera efremită cărțile poetului creștin astfel că studiul acesta așa de urgent n-ar putea să înceapă fără de lucrarea aceasta care datorează așa de mult inițiativelor maestrului Acad. D. R Popescu, Directorul acestei edituri unice și inițiatorului colecției și a prestigioasei serii, Opera Omnia, a literaturii române, Academicianului Eugen Simion. Poezia imnografică era deja un instrument de luptă folosit în mediul acela siro-aramaic și deopotrivă alexandrian al României postmoderne. Se folosiseră de el și „Arie la Alexandria și Bardaisan gnosticul la Edessa în secolul II-III”15. Imnele despre credință vor face din Sf Efrem Sirul „nu numai adevăratul strămoș al lui Roman Melodul și al kontakion-ului bizantin, ci și cel mai mare poet al epocii patristice și, probabil, unicul teolog poet de talia lui Dante”16. Pr Ioan Ică jr ne avertizează că și ceilalți doi mari imnografi bizantini, Roman Melodul și Ioan Damaschinul au fost tot siriaci și ei. Ca să înțelegem în ce fel lucrează salvator opera și deci factorul creator al imnografilor să ne reamintim ceea ce ne învață Paul Ricoeur, în studiul dedicat hermeneuticii simbolurilor din celebra carte, „Le conflit des interpretations”17. O cultură care refuză primatul simbolului, spune Ricoeur și preluăm ideea lui prin sintetizarea pr Ioan Ică jr., eșuează „fie în alegorism fie în agnosticism (iraționalism), fie în demitizare și iconoclastie (raționalism)”18. Mi se pare că tocmai acestea sunt trăsăturile culturii postmoderne ale continentului euratlantic de unde se difuzează spre toate ariile civilizaționale ale planetei sub denumirea de globalizare. Ca și opera Sf Efrem Sirul și opera poetică și imnografică a lui Ioan Alexandru este o reacție spirituală restauratoare la o asemenea amenințare a scufundării în tenebrele unui mediu de multiple sciziparități. Ea este azi binefăcătoare, așa cum a fost ieri opera efremită, dovadă, ne spune același autor, că la moartea imnografului siriac, „ortodocșii deveniseră dominanți în Siria romană”19. Nici formula neognostică (alegorismul ei) nici raționalismul scolastic nu pot reface edificiul spiritual prăbușit. Lucrul acesta îl știa foarte bine Ioan Alexandru, care va relansa programul spiritual de origine paradigmatică efremită și cu modulații aduse de imnografia bizantină a lui Roman Melodul20și a lui Ioan Damaschinul.

Prefață la o lucrare omagială dedicată lui Ioan Alexandru, publicată în premieră de ActiveNews

1 (cf Pr Ioan Ică jr., Studiu introductivla Sf Efrem Sirul, Imnele Raiului, p. 8)

2 (asupra chestiunii vezi Pr Ioan Ică jr. în ibidem)

3 (Paul Anghel, "O istorie posibilă a literaturii române”, Editura Augusta, Timișoara, 2001)

4 (ibidem)

5Incercarea de a lamuri pe scurt terminologia imnografica intampina unele greutati datorate orginii obscure a majoritatii termenilor. S-a presupus ca substantivul "kontakion”ar fi un diminuitiv derivat al lui "kontax”, care, popular, inseamna "aruncare” sau "sulita de aruncat”; astfel, prin analogie, s-au numit "condace” proodele lansate sau aruncate de poet in fruntea alcaturilor sale. O explicatie mai plauzibila ar fi aceea potrivit careia, substantivul "o kontoV” (prajina, baston, tepusa) e asociat semantic substantivului tomoV- tom, sul de papirus sau pergament. Astfel, imnele erau scrise pe membrane infasurate in jurul unui bastonas de lemn; cand membranele erau scrise pe ambele parti, ele deveneau "kontakia”. In acest caz, e foarte probabil ca imnele insesi sa fi preluat denumirea de la aceste membrane infasurate pe suluri” (sursa:http://www.crestinortodox.ro/liturgica/cantarea/sfantul-roman-melodul-viata-opera-96867.html).

6Cu timpul, aceasta manifestare poetica se dovedeste a fi modul ideal de preamarire a nenumaratilor sfinti marturisitori, al caror sange sta la temelia Bisericii triumfatoare dupa o lunga perioada de prigonire” (ibidem).

7 ”In acest nou gen de poezie, troparul nu mai era o simpla strofa izolata de proza cadentata [ … ] ca in prima perioada a Bisericii, ci facea parte dintr-un tot arhitectonic imbracat intr-o veritabila haina poetica.” (ibidem)

8 Pr Ioan Ică jr. în ibidem

9 ibidem

10 vezi asupra celor trei teme ibidem

11 (ibidem)

12 (ibidem)

13 ibidem

14 (ibidem, p. 11)

15 (ibidem)

16 (cf Murray, Robert, „Symbols o Church and Kingdom. A Study in Early Siriac Tradition”, Cambridge UP, 1975, p 31, apud ibidem)

17 Paul Ricoeur, „Le conflit des interpretations” (Paris, 1969, pp 283-329)

18 (Pr Ioan Ică jr. op.cit., p 12)

19 (Murray, p 30, 341-342, apud ibidem)

20 «Cercetarile intreprinse de P. Maas si C. A. Trypanis considera autentice numai 59 din cele 85 de condace pastrate sub numele Melodului. Cartile noastre de ritual pastreaza, de regula, numai primele doua strofe din aceste poeme, sub denumirea de "condac” si "icos”, ele reprezentand ramasitele unor cantari mai intinse ale lui Roman, disparute insa in cea mai mare parte. Inceputul condacului e constituit de prooimion sau cuculion, independent metric si melodic fata de irmos. Prooimionul anunta, in linii mari, subiectul imnului, cuprinzand si o rugaciune sau o invocatie cu functie doxologica. Acestea din urma pot constitui chiar refrenul "efumnion”, care se si repeta la sfarsitul fiecarei strofe a condacului. Literele initiale ale fiecarei strofe a condacului formeaza un acrostih, indicand de obicei numele autorului. In privinta icosului -oikoV- etimologia este iarasi incerta. Se pare ca ipoteza cea mai acceptabila presupune influenta limbii ebraice, in care cuvantul "casa” insemna si "poezie, cantare in genul strofei”. Irmosul poate fi pus in relatie cu cuvantul corespunzator, care desemna pe "cel ce leaga”, in cazul nostru constituind elementul care da unitate intregului imn, melodia lui si structura metrica stand la baza celorlalte strofe al imnului. Zonaras, in comentariul la canonul Invierii, alcatuit de Sfantul Ioan Damaschinul, defineste irmosul ca fiind o melodie careia i se adapteaza un limbaj ritmat si incarcat de sens, care are drept cadru un text cu numar fix de silabe; el constituie principiul troparelor si al canoanelor, fiind o "inlantuire”, adica textul si melodia sunt legate unele de altele dupa reguli (kanwn). Critica recenta e derutata de aparitia brusca a condacului in literatura bizantina si, in acelasi timp, de lipsa unui tip de poezie de tranzitie. Se pare ca elemente izolate asemanatoare acestui gen, anterioare lui Roman, s-au manifestat in literatura crestina siriaca a secolului IV si V ("madrasha” si "sogitha”); de la acestea Melodul a preluat nota dramatica mai ales sub forma dialogului folosit in imnele sale. O productie premergatoare condacului ar constitui-o si predica bizantina a veacurilor IV-V, caracterizata de o puternica tendinta poetica si retorica (Sfantul Chiril al Ierusalimului, Vasile de Seleucia si Omiliile Sfantului Proclu)” (sursa::http://www.crestinortodox.ro/liturgica/cantarea/sfantul-roman-melodul-viata-opera-96867.html

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews