Planul dublului asasinat în urma căruia a pierit fiica celebrului filosof al istoriei, geopolitician și sociolog rus, Alexander Dughin, Daria, este tot ce poate fi mai odios pe scara intenționalității cercurilor care se cred limbă la cumpăna lumii. Vai lumii aceleia în care fiii întunericului ucid gânditorii și inocenții! Tentativa acestui dublu asasinat, tată și fiică, împlinită pe jumătate, este odioasă și înfricoșătoare, în sine. Acest asasinat trebuie să înfioreze toate conștiințele sănătoase ale lumii. Întâi pentru că a luat viața unei ființe inocente, înzestrată de Dumnezeu cu multe daruri pentru timpul vieții sale. Cei ce-au săvârșit odioasa crimă știu că s-au ridicat împotriva voii lui Dumnezeu curmând lucrarea înmulțitoare a talanților dăruiți de Dumnezeu unei făpturi așa de fragile și așa de înzestrată. Păcatul acesta nu se poate ierta fiindcă este săvârșit împotriva voii și a lucrării lui Dumnezeu în om. În al doilea rând, acest asasinat ne cutremură pentru că arată cât de stârnit este duhul trufiei deșarte a celor ce se cred chemați și îndreptățiți să impună linia de gândire unică în toate conștiințele. În al treilea rând, cumplita crimă te înspăimântă pentru că face parte dintre acele semnale care pre-anunță intrarea lumii în războiul contra gândirii libere. Acest asasinat care suprimă suflete inocente și țintește anihilarea centrelor de gândire suverană ar putea să fie doar primul dintr-o serie, prin efectul ieșirii pe scena din față a nebunilor care se aud strigați să dezlănțuie stihia războiului contra dreptului la existență a gânditorilor atunci când aceștia nu acceptă alinierea. Dincolo de multe alte aspecte care se pot spune, un lucru se distinge în chip răspicat: lumea a intrat în era rușinii și a bicisniciei statelor care etalează capacități halucinante când e vorba să inventeze cele mai teribile arme dar eșuează în fața datoriei celei mai simple și universale: apărarea copiilor și a făpturilor care cred în puterea ideilor mai mult decât în bombele ce pot nimici planeta dar nu pot apăra o tânără de 30 de ani. Daria este mustrarea de conștiință a celor ce se cred așa de puternici când e vorba să nimicească armate, să răstoarne guverne dar sunt de tot neputincioși să apere o fragilă făptură fără de arme și fără de mânie, înarmată doar cu dragoste de fiică și cu nădejdea că lângă părintele ei ar fi ocrotită. Rușine lumii în care fiicele sunt smulse de pe scena cea dumnezeiască a vieții spre a fi spulberate de explozia bombelor și de stihia urii!

Ilie Bădescu

Cu această ocazie prezentăm și criticile profesorului Ilie Bădescu la viziunea lui Alexandr Dughin asupra României:

„Unele scăpări ale lui Dughin la analiza României Mari

Eliberarea națională și afirmarea spirituală a românilor sunt procese pe care Dughin le plasează în contextul mai larg al dualismului geopolitic european, dar interpretarea sa capătă un caracter sui generis. Latinismul este socotit o ideologie impusă de uniație, iar ortodoxia este interpretată după un model de gravitație spre Moscova. România Mare (după Dughin) s-a afirmat pe următoarele liniamente istorice:

– eliberarea de controlul turcesc și rezistența la politica fanarioților;

– tendințele uniate (supunerea Bisericii Ortodoxe față de Vatican);

– Biserica uniată era însoțită de latinism (glorificarea originii romane, rădăcinile latine ale limbii, etc.);

– Biserica greco-catolică era susținută de Austria, cea ortodoxă de Rusia;

– fanarioții promovau o politică pro-turcă;

– „Ideea României Mari a avut un context ortodox univoc”;

– „Naționalismul românesc are un caracter anti-grecesc”;

– „uniația gravitează spre Roma și Ortodoxia spre Moscova”.

– „Regimul formal ateo-comunist a ocupat univoc poziția Ortodoxiei subordonând acesteia, zice Dughin, confesiunile unite și supunând represiunii minoritățile catolice”.

Este cea mai semnificativă suprainterpretare din textul lui Dughin și ea decurge din ambivalența analizelor sale dedicate statului ruso-bolșevic, în care profesorul Dughin este înclinat să caute continuități și mult mai puțin o gravă fractură a liniei istorice a Rusiei. Dacă, în România, regimul formal ateo-comunist a „ocupat poziția ortodoxiei subordonând acesteia confesiunile unite”, cum se explică atunci  miile de preoți ortodocși aruncați în pușcării, alungarea călugărilor din mănăstiri, martirologiul din temnițele comuniste?

Teza că ținta regimului formal ateo-comunist a fost doar uniația se află într-o stranie coincidență cu teza Raportului Tismăneanu asupra comunismului, care formulează aceiași idee cu privire la poziția Bisericii Ortodoxe în timpul regimului comunist, și ea nu corespunde logic și istoric desfășurării fenomenelor, fiindcă poporul uniat n-a venit în Biserică, ci a fost acolo, căci ritul celor două confesiuni este același, încât accesul greco-catolicilor la serviciile de cult ale Bisericii, legate de cele șapte taine, nu s-a izbit de nici o piedică din partea ierarhiei ortodoxe. Deci represiunea regimului formal ateo-comunist a fost antinațională și anticreștină (de ateizare completă și de suprimare a tuturor marilor valori național-creștine, în toată policromia confesională a bisericilor. Or sub acest aspect, ea a lovit deopotrivă poporul rus, nu doar popoarele neruse, chiar dacă Moscova devenise centru acelui imperiu neopăgân).

Dacă ortodoxia este un fenomen de gravitație spre Moscova, atunci de ce-au fost interziși, în vremea ridicării puternice a Moscovei roșii, Nae Ionescu și Nichifor Crainic, toți marii filosofi și doctrinari ai ortodoxiei, în frunte cu Pr. Stăniloae, care împreună cu grupul de la „Crinul Alb” au fost toți ortodoxiști și au fost întemnițați dimpreună cu inițiatorul grupului, călugăr rus, refugiat tocmai din calea acelei Moscove de culoare roșie?

Mai apoi, dacă toate aceste fenomene s-ar fi redus doar la perioada de existență a regimului formal ateo-comunist, atunci de ce a continuat atacul contra ortodoxismului după ’89? Nu cumva imperiul informal postcomunist este tot un imperiu anrtinațional și anticreștin? Dacă așa ar sta lucrurile, atunci, cu siguranță, Rusia creștină (mai puțin imperiul) poate juca un rol însemnat în bătălia pentru dreptatea popoarelor creștine. Această ipoteză ține desigur de o geopolitică virtuală, adică de o știință a potențialelor geopolitice nu a vreunei actualități etnopolitice, cu totul irelevantă într-o atare desfășurare a lucrurilor. La unghiul interpretativ al profesorului de la Moscova s-ar putea adăuga precizările acestea:

– Latinismul și ideea originii romane nu erau idei și ideologie uniate, ci idei și ideologie universale românești (naționale); accentele erau uniate, nu ideile. Încât estomparea accentelor nu reclamă și alungarea ideilor;

– ortodoxia nu gravitează spre Moscova (cum nu gravitează spre nici o capitală de pe pământ: aceasta este diferența față de papocezarismul apusean și de cezaro-papismul răsăritean), ci are propriul ei centru de gravitație (eshatologie euharistică) și, în spațiul românesc, se bazează pe o tradiție voievodal-creștină, ceea ce nu înseamnă că Moscova sau Atena sau Bucureștiul nu sunt capitale ale ortodoxiei în sensul lor de capitale ale oecumenei ortodoxe, ci că nici una dintre capitale n-ar putea deveni centru de gravitație al ortodoxiei, ci loc de manifetare a legii sinergiilor noopolitice;

– naționalismul românesc va fi creștin (nutrit de primatul sufletului și de ritmul ortodox) sau nu va exista de loc.”

Extras din

POSTFAȚĂ de prof. univ. dr. Ilie Badescu la Aleksandr Dughin și geopolitica lumii noastre