ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


In Memoriam victimelor lăcomiei de bani, de glorie și a celor condamnate să moară acasă, cu boli cronice grave, din cauza unui virus care se va fi aflând în viitor cât a fost de ucigaș sau nu.

Privea cu ochii injectați de nesomn și stare de semiconștiență după sicriul omului ei. Pământul i se părea doar un malaxor de simțăminte umane. Se uita cu ochii goi la cei de lângă ea și simțea aerul ce devenea tot mai rarefiat și lipsit de oxigen. Vidul o strângea tot mai mult și mai mult până când începuse să se simtă ușoară ca un duh. Aluneca într-o liniște adâncă, un ocean de pace sufletească o învăluia. La un moment dat a simțit cum apa rece îi inunda cu brutalitate fața până când se zăreau din nou oamenii din jur ca niște umbre. Își vedea cei cinci copii sprijinind-o în bocetul comun. Moartea lui fusese fulgerătoare, căzuse din picioare după o zi obositoare de muncă, la doar patruzeci și opt de ani. Ambulanța l-a resuscitat cu greu, dar în drum spre spital bărbatul s-a stins definitiv.

Nu înțelegea cum oamenii mai aveau puterea și aroganța să râdă, soarele să strălucească și firul ierbii să crească. Un moment de revelație o lovi fulgerător. Acum înțelesese cât valora judecata”dreaptă” a lumii. Cât stăm sub acest ochi neînduplecat, sub această gură sporovăitoare... câte facem sau nu facem de gura lor rea care la un moment dat a fost și gura noastră aspră pentru aproapele. Glumeau, povesteau, iar o frământare stranie se răspândea printre unii săteni când moartea lovea năprasnic pe unul dintre ei. Ceva îi scotea din rutina lor comună și banală. Acest ”ai auzit, ai auzit„ ce să aud?” ”a murit cutare a lui cutare”. Și atunci un șoc amestecat cu o curiozitate morbidă (acea curiozitate care îi ținea lipiți de televizoare când se anunțau crime și dezastre naturale) îi străbătea din șira spinării până în tălpi. N-ar fi recunoscut niciodată că o plăcere neagră le dă fiori și le oferă satisfacția de fi aflat ceva nou, era insolitul ce îi scotea pentru câteva momente din banalul cotidian al bârfelor sterpe. Iar în cele din urmă, sufletul rămânea singur și trebuia să treacă peste acel înfricoșător prag al morții pentru a se prezenta în fața Zămislitorului celui dintâi.

De aici începe povestea noastră... și când zic a noastră, e chiar a tuturor. Povestea fricii de aproapele care odată ne putea fi salvarea, dar acum buzele lui puteau emana duhoarea morții, iar nările se transformau în două canale care o puteau inspira transportând-o în plămâni. Televizorul, internetul și din gură în gură se spunea numele apocalipsei: Covid.

Se uita la mâinile tatălui ei și le atingea ca pe ceva sacru. Îi părea rău că nu îl prețuise mai mult în viață, că nu îi spusese niciodată cât îl iubește. La țară oamenii muncesc din greu, nu au timp de palavre. Doar atunci când a plecat să studieze la liceu, în oraș, a văzut oameni care stăteau relaxați în cafenele, la cofetării, în malluri, în baruri, în fiecare zi, și nu doar duminica. Viața la țară se desfășura mereu între aceiași timpi: arat, semănat, recoltat. Iar ei  nu avuseseră vara niciodată bani de relaxare sau concedii, era timpul în care se strângea fânul pentru animale, mama făcea conserve pentru iarnă, făceau curat la animale și mereu era de pus ceva în ordine în gospodărie. La țară oamenii muncesc din greu...de aceea, din păcate, nu  mai au timp să-și spună că se iubesc. Și chiar de ar avea timp, nimeni nu i-a învățat cum să își recunoască sentimentele. Viața lor grea nu mai lasă loc de deschidere sufletească.

”Dacă semnați că a avut Covid vi-l dăm  și acum acasă! Dacă nu, o să mai așteptați să vină de la București rezultatele testului. Doar apoi se poate face autopsia!” Așa îi răsuna, continuu, vocea de plumb al celui din ușa morgii.Voia  să își amintească felul în care arăta. După ce încercă în zadar, preț de câteva minute bune, își spusese că estomparea trăsăturilor feței aceluia era din cauza faptului că fusese îngerul vestitor al morții. Nu își putea aminti decât vorbele ingrate care se îndreptau spre ea ca niște gloanțe. Pe lângă moarte se mai voia a fi făcut și un târg odios cu trupul fără apărare al tatălui ei. Nu acceptase pentru că voiau să își îmbrace tatăl cu haine curate, să îl plângă creștinește , să îl mai vadă odată și să nu fie aruncat dezbrăcat într-un sac de plastic.

Când era mai mică se uita la filmele cu cei din Antichitate, și rămânea impresionată de grijă pe care o arătau pentru morții lor. În funcție de rang și avere căutau să îi îmbălsămeze cu uleiuri și ierburi scumpe, iar regilor le înălțau piramide. Urmașii știau că înaintașii lor au avut o inimă care a iubit, s-a zbuciumat, s-a bucurat de nașterea copiilor, s-a întristat de moartea vreunui om drag, s-a luptat să câștige bătălii și a suferit când a pierdut. De aceea la egipteni inima era cel mai sacru organ și totodată deținătoarea tuturor simțămintelor defunctului. Înmormântarea reprezenta respectul pentru cel mort, nu îi lăsa pe cei din jur să asiste neputincioși la procesul de descompunere. Obiecte de preț erau îngropate lângă trupul celui drag. Iar bătrânii noștri își pregăteau hainele de înmormântare, haine noi, curate, de in sau de pânză pentru că voiau să se înfățișeze curat înaintea lui Hristos. Și toți erau respectați după moarte mai ceva ca în viață.

În zilele în care apocalipsa primise un nou nume, privegherea sau plângerea mortului fusese înlocuită cu un sac în care trupul era profanat, fiind aruncat gol în el. Toți cei din familia ei spuneau că nu îl vor îngropa ca pe un câine. Dar nu era adevărat! Și câinii erau îngropați și plânși în satul lor. Era de o șchioapă când îi plânsese moartea lui Bobiță. Se jucau mereu împreună, când o parvoviroză l-a lăsat cu ochii tulburi zăcând pe scândurile cuștii. După ce îl îndopase cu lapte, îl spălase și îl mângâiase, Bobiță murise lipit cu boticul de genunchii ei. Tatăl ei l-a îngropat sub prunul bătrân din spatele grădinii. Și chiar și acestuia îi cursese câteva lacrimi, mișcat fiind de suferința fetiței lui.

Așteptase înfrigurați rezultatele, dar acestea întârziase să apară o zi, două, trei, patru, cinci...veniseră toți cei cinci copii de peste tot, din țările unde căutaseră o viață mai ușoară. Plânsetele lor nu îmbunau pe nimeni. În sfârșit rezultatul testului era negativ, dar doamna doctor care trebuia să le dea certificatul constator al decesului nu a mai făcut asta. Era deja vineri, program scurt, iar ea trebuia să plece în concediu. Angajații spitalului intrau și ei în week-end și se amânase pe luni autopsia. În disperare de cauză copiii au chemat poliția, dar și aceasta s-a declarat neputincioasă. Abia a șasea zi au reușit să îl scoată din spital. Conducerea spitalului cedase trupul la amenințarea că vor fi dați în judecată pentru malpraxis.

”Dacă vrei să vii să îl vezi, vino! Dar pute! Mai am vreo nouă pe jos în stare de putrefacție. Nu am mai avut frigidere să îi punem!” Așa îi vorbea îngerul morții fetei celei mai mari, al celui ce murise în spital, iar acum acela zăcea descompus pe jos.

”Dar vouă nu vă pute?” țâșni cu durere un strigăt din pieptul ei. ”Nenorociților, dar pe voi nu vă îngrozește duhoarea?”

La început, impactul fusese putenic și aproape că leșinaseră. Atmosfera se simțea sumbră și apăsătoare. Chipul lui Hristos era pictat pe un perete, dar își imagina că El fugea din icoană când unii legiști, fără frică de Dumnezeu, se apropiau de cel care murise fără sfială, hăcuindu-l. Dar acum era mult mai rău. Se ținea după omul acela insensibil care pășea printre cadavrele întinse pe jos în saci. Nu aveau destule frigidere și ultimii sosiți erau lăsați să se descompună în tăcere. Din acel moment , pentru autorități, pentru cei ce lucrau acolo , erau doar cadavre, doar atomi pornind furtunos spre dezorganizare.

Se simțea prinsă ca într-o menghină morală, încolțită de gânduri contradictorii și paradoxale: „Dacă semnam pe loc că a murit de Covid ni-l dădeau acasă și nu după atâtea zile într-o stare de descompunere accentuată. Of, dar nu puteam să fac asta. Ar fi însemnat o trădare față de el, plus că l-ar fi sigilat ca pe un ciumat și nu l-am mai fi văzut pe ultimul drum”...  „Trebuie răzbunat, trebuie să plătească cei care au făcut asta! Dar cu cine mă lupt eu? Cine e dușmanul acum?” Fuseseră asigurați că tatăl lor era ținut în condiții umane și îl vor lua intact acasă. La sfârșitul tuturor tribulațiilor și proceselor de conștiință, fata scăpă pumnii moi pe lângă ea și își simțea corpul și tot sufletul ca pe o cârpă.

După înmormântare se întinsese pe pat obosită. Rememora totul,copilăria ei, viața când trăia tatăl ei și după moartea tatălui ei, viața de dinainte de Covid și după acesta. La felul în care erau prezentate lucrurile inițial, se vedea de la o poștă că o să moară toată lumea simultan și nimeni nu va avea cum să fie îngropat creștinește. Sau măcar îngropat... Vedea deja hecatombe înălțându-se ostentativ ca o cunună a morții. Si parcă era prea puțin această imaginație la felul apocaliptic al televiziunilor de a prezenta lumii lucrurile. A asistat cu rațiunea înfrântă la cele mai aberante măsuri pe care nu și le-a imaginat nici Kafka în romanele sale foarte bine cunoscute.  Pe urmă a auzit cum unii medici cu caracter și forță morală si-au exprimat opinii coerente, dar care nu erau luate în seamă de oficialități.

Care este cauza bolii? Cum se transmite și cum nu se transmite acest virus? Cea mai simplă analogie pentru Covid este că acest virus seamănă foarte mult cu virusul gripal. Din acest motiv, toate măsurile pe care le-au gândit guvernanții sunt ridicole. Pentru că ele nu s-au luat niciodată când a fost vorba de virusul gripal. Și nici nu are rost să le iei. Acest virus se transmite de la persoanele cele mai apropiate: de la soț, frate, prieten, oameni cu care au o viață comună. Nu poți să te protejezi de oamenii pe care îi iubești, pentru că este anormal să faci asta. 99% din persoane se vindecă iar 92 % au forme foarte ușoare, sau forme de tipul gripei obișnuite, o rată foarte mică de persoane au o problemă deosebită.(...)

Dacă o persoană cu cancer murea înainte de pneumonie prin virus gripal, noi nu scriam pe certificatul de deces că a murit din cauza gripei, noi scriam pe certificatul de deces că a murit din cauza cancerului. Acum, în mometul în care moare de cancer și face și o pneumonie cu Corona Virus, se scrie pe certificatul de deces că a murit din cauza Corona virusului. Nu este corect acest lucru. Noi nu am făcut niciodată medical acest lucru până acum.” (Mihaela Secară, Manager la Spitalul Județean Bacău și Medic la Spitalul din Onești –suport Covid)

Chiar dacă ceva se estompase din tabloul viu și colorat al umanității, încă mai credea în oameni, în căldura lor, în puterea lor de solidaritate. Interzicea dragostei să se transforme într-o caricatură batjocoritoare făcută în culori sumbre. Se deschidea în ea o fisură în care se întrezărea o altă lume, ceva fracționat, spart care tindea să lumineze din întunericul din afară: „Iartă-i că te-au rănit!” Din inima ei Hristos își reîntindea brațele cu iertare spre oameni și îi aștepta să se trezească.

Autoare: Burulea Sorina-Costina


Istorisire literară după o întâmplare adevărată.

Nota redacției: Invităm și alți cititori ActiveNews să își aducă contribuția la rubrica noastră, CUVÂNTUL CITITORULUI

   

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews