„Durerea e dată și ea pe lumea asta cu un scop; totul e să-l înțelegi, să-l descoperi.” (Părintele Iustin Pârvu)

                                     *

          „Nădejdea face distincția între așteptare și acceptare.” (Jonathan Sacks)

                                      *

            „Durerea, răul, păcatul sunt evidențe pe care ne putem sprijini fără teama că se vor frânge.” (Nicolás Gómez Dávila)

                                         *

            „Rugăciunea trebuie să se încheie întotdeauna prin lăsarea noastră în voia lui Dumnezeu.” (Sf. Ioan Maximovici)

După acestea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreiește se numește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea o mulțime de bolnavi, orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare și tulbura apa și cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ținut. Și era acolo un om, care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul i-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu-ți este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a aflat în Templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. (Ioan 5,1-15)

*** 

Boala, bătrânețea, singurătatea (cu precădere aceea dinaintea morții) sunt trei experiențe redutabile și inevitabile în viața fiecărui om. În episodul de față, protagonistul, paraliticul de la Vitezda, este deja un om bătrân (de treizeci și opt de ani e paralizat) și singur (nu are niciun ajutor). Așa că pare cuprins de resemnare asistând neputincios la propria sa, lentă dar continuă, degradare fizică. Însă bolnavul nu își pierde complet nădejdea, ci adastă, zi de zi, răbdător, la scădătoarea Siloamului, în așteptarea unui gest de mărinimie, la fel de miraculos și improbabil precum tulburarea apei, venit din partea unui suflet milostiv.

Experiența comună ne arată că orice suferință e provocatoare: îl încearcă/testează pe om, îl duce la limită. De aceea suferința poate scoate tot ce e mai bun dintr-un om, dar și ce e mai rău. Și adesea, atunci când e acompaniată de durere, ea ne dezbracă de toate iluziile. O singură noapte de durere intensă este suficientă pentru a-ți scoate toate măștile pe care le porți în mod cotidian: a forței, demnității, curajului, credinței... De altfel, se știe că doar două lucruri pot transforma radical un om: o mare iubire sau o mare suferință. Iar dacă de prima au parte doar unii „privilegiați” cu cea de-a doua se întâlnesc toți muritorii. Mai devreme sau mai târziu. 

 Pe de altă parte, în măsura în care experiem, direct sau indirect, suferința ne putem întâlni cu umanitatea celorlalți, putem integra tot mai mulți semeni în „cercul nostru moral” (Peter Singer). Căci adeseori oamenii din afara acestuia au parte de un tratament pur instrumental Așadar, deși neplăcută, grea, oribilă uneori, suferința ne poate salva sufletele. Ne-o dovedesc mulți dintre sfinții lagărelor și temnițelor comuniste.

 Suferința are și un uriaș potențial pedagogic. Ea măsoară foarte precis decalajul dintre cum am vrea să fie lucrurile și cum sunt ele cu adevărat, dintre dorință și realitate. Iar asumată în duh evanghelic, suferința ne poate ajuta să înțelegem că scopul vieții umane nu este evitarea, cu orice preț, a durerii (acesta poate fi cel mult scopul vieții animale).

Știm de la Dostoievski faptul că „a trăi înseamnă a suferi”, că indiferent ce ne promite lumea (de obicei amăgiri) nu există nicio cale de a evita suferința. Singura noatră alegere poate fi aceea de a manifesta fie disperare și revoltă, fie răbdare și credință. Adică a găsi suferinței un temei, o justificare, un rost. Căci dacă nu reușim să ne transformăm durerea, o vom transmite. Dacă nu știm să suferim altcineva va fi nevoit, în mod invariabil, să sufere. Dacă nu putem face din rănile noastre răni sfinte vom deveni răi, invidioși, resentimentari, mizantropi.

Evanghelia paraliticului de la Vitezda ne cheamă pe toți să reflectăm: putea-vom oare, la ceasul întâlnirii cu suferința, să nu ne pierdem nădejdea în bunătatea lui Dumnezeu și, mai ales, să credem că răbdarea noastră nu va rămâne nerăsplătită?