ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


După dezmembrarea URSS, Ucraina a fost lăsată cu o bucată de teritoriu mult mai mare decât putea digera în deplină siguranță.

În legătură cu situația din Ucraina, puține sunt punctele de vedere echilibrate. Unul dintre acestea ne este oferit de Mario Loyola, profesor la Universitatea Internațională din Florida, membru în Institutul Național de Securitate de la Universitatea George Manson și fost consilier de securitate al Pentagonului și al Senatului SUA.

Citiți mai jos analiza lucidă (deși puțin măgulitoare pentru România) publicată de Loyola în The Federalist și pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews.

Ea ar trebui să amintească minților înfiebântate de la București, gata să se arunce într-o aventură periculoasă alături de o țară nemembră NATO și față de care nu avem obligații, că România are de recuperat niște teritorii de la Ucraina. Și că în aceste teritorii furate regimul de la Kiev duce o politică agresivă de dez-naționalizare.

*


Când Viktor Ianukovici, ultimul președinte pro-rus al Ucrainei, a fost destituit pe fondul menifestațiilor Euromaidanului, în 2014, Moscova a anexat rapid Peninsula Crimeea din Marea Neagră. 

Motivul era evident: în Crimeea se află Sevastopol, în mod tradițional, cea mai importantă bază navală rusă din lume.

Concesiunea pe 20 de ani a bazei, semnată în 1997 între Kiev și Moscova, ar fi expirat curând și aproape cu certitudine nu ar mai fi fost reînnoită.

Moscova nu își permitea riscul să piardă portul de reședință pentru faimoasa sa flotă din Marea Neagră, într-un teritoriu care nu a fost niciodată considerat ca făcând parte din Ucraina, înainte de ravagiile comunismului.

În schimb, de-a lungul frontierei ruse din estul Ucrainei, Rusia s-a mișcat mai lent, ceea ce a făcut obiectivul său final mai puțin evident.

Provinciile Lugansk și Donețk din regiunea Donbas și-au declarat independența aproape simultan cu Crimeea, însă ele nu au fost anexate.

În ciuda eliberării a 600.000 de pașapoarte locuitorilor din Donbas și acordării unui ajutor umanitar anual de peste un miliard de dolari, Moscova nu a întreprins practic nimic pentru integrarea administrativă a acestor regiuni în Rusia. Dimpotrivă, a facilitat emigrația din Donbas spre Rusia.

Așadar, ce vrea acum Rusia?
 
Principala sa solicitare către Kiev este ca acesta să aplice obligațiile asumate de Ucraina în virtutea acordurilor de încetare a focului de la Minsk, din 2014 și 2015, care sunt înscrise în Rezoluția 2022 a Consiliului de Securitate al ONU.

Ucraina a promis să permită organizarea de alegeri locale în Lugansk și Donețk și să le acorde un statut legal special de autonomie locală și o amnistie generală.

În schimb, separatiștii au acceptat să își desființeze „republicile populare”, să depună armele și să permită armatei ucrainene să reia controlul asupra întregului teritoriu ucrainean până la frontiera rusă.

Acordurile de la Minsk nu au fost niciodată puse în practică, în bună măsură din cauza neînțelegerilor de succesiune în timp a etapelor. 

Acum, însă, Ucraina pare să fi decis că este preferabil pentru ea să lase pe termen nedefinit zonele separatiste sub control rusesc decât să implementeze Acordurile de la Minsk și să lase din nou la dispoziția Moscovei un puternic instrument de presiune asupra Kievului.

Poate că așa este și poate că acesta este adevăratul motiv pentru care Rusia este pregătită să declanșeze un război.

Moștenirea lăsată de URSS

Harta Ucrainei lăsată în 1991 de Uniunea Sovietică nu se baza pe nici un precedent în istoria regiunii, dinaintea revoluției comuniste.

Ucraina și Crimeea au ajuns în posesia Rusiei în mod independent, în secolul al XVII-lea.

Ucraina a venit pe etape, pe măsură ce Polonia își diminua teritoriul, regiunile de la est de Nipru ajungând în mâinile Rusiei în epoca lui Petru cel Mare, în timp ce Crimeea a fost luată de la otomani.

Secole mai târziu, după Al Doilea Război Mondial, sovieticii doreau să creeze impresia unei coaliții diversificate de state, mai ales pentru a justifica solicitarea a mai multe locuri la Națiunile Unite.

Astfel, Ucraina a fost prezentată lumii ca o puternică Republică Socialistă Sovietică.

În 1954, liderul sovietic Nikita Hrușciov – un ucrainean – a „acordat” Ucrainei controlul nominal asupra unui teritoriu important și a unor forțe strategice, dar totul nu era decât un spectacol, deoarece toată lumea știa că Kremlinul păstrează controlul total.

Când aceste frontiere au devenit brusc „reale” în 1991, după prăbușirea URSS, Kievul s-a trezit la comanda unui arsenal nuclear, a flotei de la Marea Neagră, a porturilor comerciale și navale rusești celor mai importante din lume (Odessa și Sevastopol) și a zeci de milioane de ruși.

Diplomații americani au înțeles că situația era inacceptabil de periculoasă și, rapid, au exercitat presiuni asupra Kievului să returneze Rusiei arsenalul nuclear și flota de la Marea Neagră.

Din nefericire, ajustările s-au oprit aici, lăsând Ucraina cu o bucată din Rusia mai mare decât putea ea înghiți în deplină siguranță.

O privire aruncată asupra hărții din 1991 ar fi trebuit să ridice întrebarea dacă Ucraina, cu aceste frontiere lărgite artificial, poate măcar să fie un stat durabil.

Nu era deloc evident că Ucraina va fi suficient de puternică pentru a-și menține atât indepedența politică cât și integritatea teritorială, având în vedere marile interese vitale rusești aflate în joc.

„Rusia nu este niciodată atât de puternică pe cât pare, Rusia nu este niciodată atât de slabă pe cât pare”, spune un dicton, iar harta din 1991 reflecta o stare de slăbiciune rusă care s-a dovedit de scurtă durată.

Ucraina nu a avut nici o problemă să controleze întregul teritoriu câtă vreme a acceptat controlul Moscovei. Însă, în momentul în care s-a rupt definitiv de Moscova, în 2014, ea a pierdut imediat controlul asupra zonelor vitale pentru interesele ruse, și nimeni cu minime cunoștințe ale istoriei ruse și ucrainene nu poate pretinde că a fost luat prin surprindere de aceste schimbări.

Independența în schimbul unor teritorii

Anii care au urmat au contribuit la clarificarea priorităților Kievului.  Excluderea Crimeii și a estului Donbasului din alegerile ucrainene a avut un avantaj salutar: nu a existat practic nici o șansă ca un partid pro-rus să câștige alegerile din Ucraina.

În mod explicabil, Ucraina a mărit miza.

În 2017, ea a impus un embargo economic regiunilor separatiste din Donbas, care a provocat colapsul economic total al acestora; acum, ele sunt întru totul dependente de Moscova, spre ușurarea multor ucraineni.

Poate că un element și mai iritant pentru Moscova a fost însă plasarea în mai 2021 a celui mai important aliat al lui Putin din Ucraina, Viktor Medvedciuc, în arest la domiciliu și închiderea televiziunilor și companiilor sale.

Acum, Kievul pregătește un proiect de lege „Asupra principiilor politicii de stat în perioada de tranziție” care ar face practic imposibilă implementarea Acordurilor de la Minsk.

Explicația pentru toate aceste mișcări este faptul că, în prezent, Ucraina este eliberată de dominația rusă și își consolidează independența politică și orientarea din ce în ce mai mult spre vest.

Însă acestea toate s-ar putea schimba dacă  Acordurile de la Minsk ar fi puse în aplicare.

Acordurile de la Minsk – în special dispozițiile lor privind reintegrarea Donbasului în Ucraina – reprezintă ultimele speranțe ale Rusiei de a-și menține influența politică asupra Kievului prin mijloace pașnice.

Indiferent ce acțiune militară are în vedere Moscova în prezent, aceasta va fi aproape sigur adaptată în funcție de obiectivul primordial al influenței politice – și nu teritorial – iar Statele Unite ar trebui să reacționeze în consecință.

Rusia poate decide să anexeze un teritoriu la schimb, însă, dacă o face în mod violent, este puțin probabil să se oprească la zonele pe care le controlează deja acum.

Foarte probabil, ea va cuceri (cel puțin) sutele de kilometri aflate de-a lungul țărmului Mării Azov care despart în prezent Donbasul și Crimeea.

Este important să nu uităm că, dacă obiectivul Rusiei ar fi fost anexarea teritoriilor din Donbas, ea ar fi făcut-o încă din 2014, fără a mai avea nevoie să mobilizeze o forță de invazie pe trei laturi ale Ucrainei.

Americanii, cu o slabă capacitate de înțelegere a motivațiilor ruse, gândesc în termenii „principiului dominoului”. Ei insistă asupra faptului că, dacă Rusia nu ar fi oprită aici, ea nu va face altceva decât să câștige și mai mult teritoriu.

Amintirea Sudetenland (faptul că regiunea Sudeților era ocupată de o populație majoritar germană a fost motivul invocat de Hitler pentru anexare – n.tr.) și a „păcii în vremea noastră” (cuvinte ale premierului britanic Chamberlain după Acordul de la München, care accepta toate pretențiile lui Hitler – n.tr.) îi incită pe mulți dintre noi la o acțiune de rezistență împotriva tiranilor care amenință democrațiile pașnice.

Însă motivațiile Rusiei par să fie considerabil mai nuanțate și mai atent studiate. Putin detestă înțelegerile din 1991 și, dacă ar putea, ar schimba multe dintre ele.

De exemplu, ar dori să recupereze măcar o parte din Țările Baltice.

Însă înțelege cu siguranță că fiecare centimetru de teritoriu al unui membru NATO îi este categoric inaccesibil, iar NATO trebuie să se asigure că acest lucru îi este suficient de clar Rusiei.

Însă Putin pare mai motivat de dorința de a împiedica o nouă degradare a poziției strategice a Moscovei decât de dorința de a revizui reglementările din 1991.

În acest sens, Moscova reacționează la evenimente așa cum a făcut-o  în 2008, când a invadat părți din Georgia, un răspuns preventiv la sugestia iresponsabilă a administrația Bush de aderare la NATO a acestei foste republici sovietice.

Asta ne aduce la chestiunea crucială a NATO și a intereselor vitale ale Statelor Unite în criza ucraineană.

Este esențial să ne amintim că în perioada de gestație a lichidării Imperiului Sovietic, politica americană nu a avut niciodată ca obiectiv separarea Rusiei de Crimeea sau de flota sa de la Marea Neagră, ori de a o dezmembra într-un fel sau altul.

Un asemenea scop ar fi compromis orice obiectiv pentru un sfârșit pașnic al comunismului în Europa, fără a mai discuta de îndoielnica justiție de a continua să îi pedepsești pe niște oameni care, fără îndoială, erau principalele victime deopotrivă ale nazismului și comunismului, adică rușii înșiși.

Principiul integrității teritoriale și independența politică a statelor suverane face parte din fundamentele sistemului internațional, iar Statele Unite trebuie să continue să le afirme.

Însă angajamentele unei națiuni trebuie întotdeauna calibrate după interesele aflate în joc, iar un diferend teritorial între Rusia și Ucraina pur și simplu nu implică, în sine, interese vitale ale Statelor Unite – lăsând deoparte faptul că acest diferend se referă la integritatea teritorială istorică a Rusiei precum și o Ucraină nou-născută.

Pentru unii, criza ucraineană ar implica prestigiul american, terfelit după retragerea rușinoasă din Afganistan. Însă prestigiul este un bun motiv de a nu face angajamente fără garanții.
 
Mesajele amestecate ale NATO

Confuzia privind subiectul misiunii NATO după încheierea Războiului Rece s-a tradus inevitabil într-o confuzie privind mărimea pe care ar trebui să o aibă Alianța.

În 1999 și 2004, NATO s-a extins pentru a include Polonia. Ungaria, Cehia, Slovacia și Țările Baltice. Includerea acestor țări a fost una logică atât din punct de vedere geografic cât și al valorilor comune, intereselor și puternii naționale.

Însă, odată cu adeziunea Sloveniei, Bulgariei, României, Albaniei și Croației, în 2004 și 2009, NATO s-a extins pentru a include țări care erau instabile, slabe din punct de vedere militar și muribunde din punct de vedere economic, într-o regiune care nu era vitală pentru supraviețuirea NATO.

Și mai nefericit a fost anunțul făcut de NATO că „salută” adeziunea Georgiei și a Ucrainei, o decizie care nu avea nici o justificare strategică și care a provocat îngrijorare și furie considerabilă la Kremlin.

NATO este deschis statelor care se pot califica pentru aderare, iar Rusiei nu trebuie să i se acorde nici un fel de drept de veto formal, potrivit tratatului NATO.

Însă aceasta nu înseamnă că alcătuirea NATO nu este de nici un fel treaba Rusiei.

Rusia invocă principiul „securității egale și indivizibile”, agreat de Statele Unite și de aliații săi din NATO sub auspiciile Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), care consacră angajamentul de a nu mări securitatea unui stat în detrimentul altuia.

Există numeroase exemple în sprijinul acestui principiu.

De pildă, proiectul Anschluss-ului dintre Germania și Austria, în 1938, a fost în mare măsură treaba Franței și a Angliei, care ar fi trebuit să intre în război pentru a-l împiedica.

Iar Rusia are tot dreptul de a protesta împotriva staționării de forțe ofensive strategice în țările situate chiar la frontierele sale, din același motiv pentru care Statele Unite au protestat împotriva amplasării de către Moscova de rachete nucleare în Cuba, în 1962.

Compromisul nu este întotdeauna sinonim cu concilierea. Pentru a oferi un exemplu important, ideea aderării Ucrainei la NATO, în timp ce aceasta încă mai emite pretenții de suveranitate asupra celei mai importante baze navale din lume a Rusiei, este deopotrivă absurdă și în mod inutiv provocatoare, și nu este nici o rușine ca acest lucru să fie recunoscut.

Rusia a rămas o forță malignă în politica mondială. Însă nu toate plângerile sale sunt lipsite de motiv și ar fi o periculoasă eroare din partea Kievului și a Washingtonului de a le respinge la grămadă.

Statele Unite și aliații lor din NATO ar trebui să recunoască decizia Kievului de a da prioritate independenței politice în detrimentul integrității teritoriale, deoarece aceasta contribuie la clarificarea bazelor unei înțelegeri pașnice.

Criza din Ucraina nu se poate prelungi la nesfârșit.

Dacă Rusia este conștientă că nu poate dobândi tot ceea ce și-ar dori, și s-ar mulțumi cu ceea ce corespunde necesității sale vitale, atunci poate că acest lucru este posibil și pentru Ucraina.

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews