Mientras dure la Guerra/While at War este un film din 2019 al regizorului, scenaristului și muzicianului chiliano-spaniol Alejandro Amenábar. Este o dramă despre începutul regimului Franco și despre cum a ajuns acesta să pecetluiască viitorul Spaniei, ca pe un mormânt, timp de aproape 40 de ani. Punctul culminant al filmului îl constituie confruntarea între Miguel de Unamuno și generalul José Millán-Astray. De fapt, Unamuno se confruntă cu sine și cu idealurile sale. Pentru a înțelege filmul sunt necesare câteva informații din istoria Spaniei și despre personaje.

1. Ce spune istoria.

În 1931, regele Alfonso al XIII-lea abdică și fuge din Spania, moment în care s-a instaurat a doua Republică Spaniolă (1931 – 1939). După proclamarea republicii, a fost aprobată Constituția din 1931 și ar fi trebuit să organizeze alegerile, dar radicalii și socialiștii, de frica opoziției de dreapta, au amânat alegerile pentru a rămâne la putere încă doi ani. Guvernul republican al lui Manuel Azaña a inițiat numeroase reforme, care în viziunea lor „modernizau” țara. În 1932, iezuiții, care conduceau cele mai bune școli din țară au fost interziși și li s-au confiscat propietățile. Armata a fost redusă. Proprietarii de pământ au fost expropriați. Alegerile din 1933 au fost câștigate de Confederația Dreptei Autonome Spaniole (CEDA). În fața victoriei electorale a CEDA, președintele Alcalá-Zamora a încălcat Constituția, a refuzat să-i invite să formeze guvernul și l-a numit Prim-Ministru pe Alejandro Lerroux din Partidul Radical Republican. Au urmat trei ani de instabilitate și anarhie. Conform surselor oficiale ale perioadei, 330 de oameni au fost asasinați și 1.511 au fost răniți în acte de violență pe motive politice; arhivele relevă 213 tentative eșuate de asasinat, greve generale și distrugerea (de regulă prin incendiere) a 160 de edificii religioase. Anarhia a culminat cu revoltele organizate de socialiști, anarhiști și comuniști. Revoluționarii bine înarmați au reușit să ia în stăpânire întreaga regiune Asturias, comițând numeroase omoruri asupra polițiștilor, preoților și civililor și distrugerea bisericilor și a altor clădiri, inclusiv o parte a Universității din Oviedo. În zona ocupată de rebeli, s-a declarat oficial revoluția proletară și s-au abolit banii. Alegerile legislative au avut loc în Spania la 16 februarie 1936. Au existat violențe semnificative în timpul campaniei electorale, majoritatea inițiate de stânga politică. Câștigătorii alegerilor din 1936 au fost declarați cei din Frontul Popular, o coaliție de stânga cu un avans restrâns (de 1% din votul popular) asupra opoziției de centru și de dreapta divizate. Istoricul Stanley G. Payne afirma că a fost o fraudă electorală majoră, cu încălcarea pe scară largă a legilor și a Constituției. În 2017, Manuel Álvarez Tardío și Roberto Villa García au publicat rezultatul unei cercetări în care au ajuns la concluzia că alegerile din 1936 au fost trucate. Stânga a sărbatorit victoria în stilul ei. La 36 de ore după la alegeri, 60 de oameni au fost omorâți (majoritatea ofițeri de poliție, care încercau să mențină ordinea sau interveneau în ciocnirile violente) și 39 au fost răniți grav, în timp ce 50 de biserici și 70 de centre politice conservatoare au fost atacate sau detonate.

Convinsă că stânga nu mai era dispusă să urmeze statul de drept și că viziunea sa asupra Spaniei era ignorată, dreapta a abandonat opțiunea parlamentară și a început să conspire pentru a prelua puterea. Pe 12 iulie 1936, milițiile de stânga au obținut aprobarea ministrului de interne pentru arestarea ilegală a unor membri ai Parlamentului. La primele ore ale zilei de 13 iulie 1936, liderul opoziției de dreapta, José Calvo Sotelo a fost împușcat acasă de milițiile de stânga. Această crimă cu sânge rece a avut un efect de catalizator pentru a transforma o conspirație într-o revoltă puternică. Trei zile mai târziu (17 iulie), lovitura de stat a început, cu revolta armatei în Marocul Spaniol și s-a răspândit în multe regiuni din Spania.

„Realizarile” razboiului civil: teroare (roșie și albă), o jumătate de milion de morți și o dictatura de peste 40 de ani. Se estimează că „teroarea roșie”, care a beneficiat de consultanța NKVD-ului stalinist, s-a soldat cu peste 72.000 de victime civile nevinovate între care aproximativ 7.000 de clerici uciși (13 episcopi, 4184 de preoți de dioceză, 2365 de bărbați catolici, 114 iezuiți și 283 de călugărițe). „Teroarea albă” a beneficiat de consultanța Gestapo-ului german și a avut drept țintă pe oricine era împotriva politicii de extremă dreapta a Falangei Spaniole (care la alegerile din 1936 au obținut sub 1% din voturi). Persecuțiile nu s-au terminat odată cu sfârșitul războiului civil. Odată cu instalarea completă a dictaturii lui Franco, execuțiile în masă iau, oficial, sfârșit, dar regimul franchist va continua să păstreze în legalitate numeroase practici condamnabile, tipice statelor autoritare: încarcerarea și executarea opozanților politici, folosirea torturii și a taberelor de muncă silnică etc. Se estimează că în 40 de ani, între 150.000 și 400.000 de persoane au căzut victimele „Terorii Albe”.

2.Personajele confruntării

Miguel de Unamuno y Jugo (29 septembrie 1864 – 31 decembrie 1936), filozof, prozator, eseist, poet și dramaturg, a fost unul dintre cei mai mari gânditori ai Europei secolului XX. Figură renascentistă, un umanist, dar și un creator, discipol iberic al lui Marcus Aurelius, Sf.Augustin și Soeren Kierkegaard, Unamuno este socotit simbolul existențialismului spaniol. S-a născut la Bilbao, într-o familie bască, a urmat studii de literatură și filozofie la Universitatea din Madrid, iar după absolvire este numit profesor de limba și literatură greacă la Universitatea din Salamanca, unde va funcționa decenii la rând, cu întreruperi impuse de conflicte cu autoritățile politice sau de exilul la care îl obligase dictatorul Primo de Rivera (1924-1930). În 1901, Unamuno a fost ales rector al universității, dar a fost eliberat din funcție în 1914, după îmbrățișând în mod public cauza aliată în primul război mondial. După întoarcerea din exil, a fost reales rector al universității în 1931. În 1901, Unamuno a susținut binecunoscuta sa conferință despre individulitatea științifică și literară a bascilor. În anii 1910 – 1920, a devenit unul dintre cei mai pasionați avocați ai liberalismului spaniol și i-a denunțat pe marii proprietari pentru neglijență și ignoranță. După căderea dictaturii lui Primo de Rivera, a fost ales în Parlament, și a condus o mare manifestație în Plaza Mayor în care s-a ridicat steagul Republicii. A fost întotdeauna un moderat și a refuzat toate extremismele politice și anticlericale. Într-un discurs rostit la 28 noiembrie 1932, la Madrid, a protestat împotriva hotărârii anticlericale extremiste a lui Azaña: „Chiar și Inchiziția a fost limitată de anumite garanții legale. Dar acum avem ceva mai rău: o forță de poliție care se bazează doar pe un sentiment general de panică și pe invenția unor pericole inexistente pentru a acoperi această depășire a legii”. Guvernul republican a hotărât la 22 august 1936, ca Unamuno să fie destituit din funcția de rector al universității. A salutat inițial revolta lui Franco, necesară pentru salvarea Spaniei de excesele celei de-a doua republici și a fost repus în scaunul de rector. Tactica dură, ilegală și sângeroasă, folosită de franchiști în lupta împotriva oponenților lor republicani, l-a determinat să se opună atât Republicii, cât și lui Franco și să afirme despre revolta militară că ar fi victoria „unei mărci de catolicism care nu este creștină și a unui militarism paranoic crescut în campaniile coloniale”. Lui Nikos Kazantzakis i-a mărturisit: „Nu ține cont de ceea ce spun oamenii. Nu, nu am trădat cauza libertății. Dar, deocamdată, este absolut esențial ca ordinea să fie restabilită. Dar într-o zi mă voi ridica – în curând – și mă voi arunca singur în lupta pentru libertate. Nu, nu sunt nici fascist, nici bolșevic. Sunt singur!…”. La 21 noiembrie, el i-a scris filosofului italian Lorenzo Giusso că „Barbarismul este unanim. Este un regim de teroare de ambele părți”. Într-una dintre scrisorile sale finale, datată 13 decembrie, el a condamnat atrocitățile comise de forțele franchiste „Armata lui Franco  desfășoară o campanie împotriva liberalismului, nu împotriva bolșevismului”. A fost înlăturat (din nou) de către falangiști din rectorat (14 octombrie 1936), plasat în arest la domiciliu unde moare pe 31 decembrie de cauze neelucidate: infarct miocardic, hemoragie cerebrală sau asainat?.

José Millán-Astray y Terreros (5 iulie 1879 – 1 ianuarie 1954) a fost fondatorul și primul comandant al Legiunii spaniole. Născut în Coruña, Galicia a urmat Academia de Infanterie de Toledo și Escuela Superior de Guerra. Sublocotenent voluntar în luptele împotriva Revoluției filipineze (1896) va câștiga numeroase decorații pentru vitejia sa. Ulterior a luptat în Războiul Rif (1920 – 1927). La 26 octombrie 1924, a fost rănit în brațul stâng în timpul unei ambuscade, care a trebuit să fie amputat, iar o lună mai târziu, și-a pierdut ochiul drept când a fost lovit de un glonț. De aici porecla „mutilatul/schilodul”. El a introdus în Legiune saluturile ¡Viva la Muerte! și ¡A mí la Legión!. Pensionat de guvernul republican s-a alăturat lui Franco și a ocupat funcția de director al Biroului Presă și Propagandă.

3.Confruntarea din 12 octombrie 1936

Sărbătoarea din 12 octombrie dedicata lui Cristofor Columb a adunat o mulțime diversă la Universitatea din Salamanca, între care Enrique Pla y Deniel, Arhiepiscopul din Salamanca, Carmen Polo Martínez-Valdés, soția lui Franco, Millán-Astray etc. Istoricului Hugh Thomas, în The Spanish Civil War (1961), preia o relatare a lui Luis Gabriel Portillo (din 1941) și consemnează că adunarea a început cu un discurs pasionat al scriitorului falangist José María Pemán. După aceasta, profesorul Francisco Maldonado a condamnat Catalonia și Țara Bascilor drept „tipuri de cancer pe corpul națiunii”, adăugând că „fascismul, vindecătorul Spaniei, va ști cum să-i extermine, tăindu-se în carnea vie, ca un chirurg hotărât lipsit de fals sentimentalism”. Audiența a strigat „¡Viva la Muerte!”. După cum era obișnuit, Millán-Astray a răspuns „¡España!”; mulțimea a răspuns cu „¡Una!”. A repetat „¡España!” mulțimea a răspuns „¡Grande!”. Millán-Astray a spus „¡España!” mulțimea a răspuns „¡Libre!”. Unamuno, care conducea ședința, s-a ridicat încet și s-a adresat mulțimii: „Ascultați cuvintele mele. Mă cunoști bine și știi că nu pot rămâne tăcut mult timp. Uneori, a rămâne tăcut înseamnă a minți, deoarece tăcerea pot fi interpretate ca fiind de acord. Vreau să comentez așa-numitul discurs al profesorului Maldonado, care este cu noi aici. Voi ignora ofensa personală a bascilor și catalanilor. Eu însumi, după cum știți, m-am născut la Bilbao. Episcopul, Unamuno face semn arhiepiscopului de Salamanca: „Îți place sau nu, este catalan, născut la Barcelona. Dar acum am auzit acest jurământ insensibil și necrofil, „¡Viva la Muerte!”. Și eu, după ce mi-am petrecut viața scriind paradoxuri care au provocat mânia celor care nu înțeleg ceea ce am scris și fiind un expert în această chestiune, găsesc ridicol acest paradox respingător. Generalul Millán-Astray este invalid. Nu este nevoie să spunem asta cu tonuri șoptite. El este un invalid al războiului. La fel și Cervantes. Dar, din păcate, Spania are astăzi prea mulți invalizi. Și, dacă Dumnezeu nu ne ajută, în curând va avea mult mai mulți. Mă îngrozește gândul că generalul Millán-Astray ar putea dicta normele psihologiei maselor. Ar trebui să ne așteptem de la un mutilat căruia îi lipsește măreția spirituală a lui Cervantes să găsească o consolare oribilă și placere văzând cum numărul de mutilate se multiplică în jurul său.” Unamuno a continuat să-l laude pe disidentul filipinez executat Jose Rizal, supărându-l pe Millan-Astray, care luptase împotriva rebelilor din Filipine.

Millán-Astray ar fi spus: „¡Muera la inteligencia! ¡Viva la Muerte!” („Moarte intelectualității! Trăiască moartea!”), deși unele versiuni sugerează că a spus de fapt: „Moarte intelectualității trădătoare”. Pemán, într-un efort de a calma mulțimea, a exclamat: „¡No! ¡Viva la inteligencia! ¡Mueran los malos intelectuales!” („Nu! Trăiască inteligența! Moarte pentru intelectualii răi!”).

Unamuno a continuat: „Acesta este templul inteligenței și eu sunt marele său preot. Îi profanați domeniul sacru. Veți câștiga, pentru că aveți suficientă forță brută. Dar nu veți convinge. Pentru a convinge este necesar să va convertiți și pentru a vă converti veți avea nevoie de ceva care vă lipsește: rațiune și dreptate în luptă. Văd că este inutil să vă rog să vă gândiți la Spania. Am vorbit.” Millán-Astray, stăpânindu-se, a strigat „Ia brațul doamnei!”. Unamuno a luat-o pe Carmen Polo de braț și a plecat sub protecția ei.

4.While at War este un film complex, constant, profund, inteligent, cu o rezonanță îngrozitoare astăzi. Nu am să-l povestesc. Vă las plăcerea de a-l viziona. Nu este un film perfect. Măreția tragică a omului, care a scris Simțul Tragic al Vieții, lipsește, în timp ce, din păcate, trecutul lui Unamuno este reprezentat de secvențe repetate, scurte, cvasi de telenovelă. Se evită a se vorbi despre credința creștină profundă a celui care a scris Agonia creștinismului și care declara „Cei care cred că cred în Dumnezeu, dar fără pasiune în inimă, fără incertitudine, fără îndoială și chiar uneori fără disperare, cred doar în ideea lui Dumnezeu și nu în Dumnezeu însuși”. Franchismul, spune el, avea cu totul de-a face cu Franco și nu prea avea de-a face cu religia creștină. Refuzul personal al lui Unamuno de a-și vinde sufletul este semnificativ și este evident pe parcursul filmului. Filmul se încheie cu un epilog, care detaliază soarta mai multor personaje din film. Similitudinea a ceea ce Amenábar pune pe ecran cu starea actuală a politicii este înfiorătoare. Mișcările „progresiste” extremiste pot declanșa reacții de respingere populist-extremiste la fel cum bolșevismul a dat naștere fascismului. Limitarea unor drepturi ale omului (indiferent de motivație) cu aprobarea majorității expun la dictaturi iminente și periculoase.

„Progresismul și Globalismul” sunt la fel de periculoase ca și fascismul și comunismul. While at War este o lecție în timp util pentru noile generații (și nu numai).

Găsiți filmul pe internet subtitrat în română sau în engleză.

P.S.1 La sfârșitul secolului al XIX-lea, Unamuno a suferit o criză religioasă și a părăsit filosofia pozitivistă. Viața a fost tragică, potrivit lui Unamuno, din cauza științei și ea trebuie dublată de credință.

P.S.2 În seria TV Star Trek: Picard, pilotul Chris Rios are o copie a cărții The Tragic Sense of Life pe tabloul de bord.