Și fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), și ușile fiind încuiate, unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijloc și le-a zis: Pace vouă! Și zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Și Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Și după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma, împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijloc și a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios ci credincios. A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că  M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut! Deci și alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui.(Ioan. 20,19-31)

  „Vreau să Te pipăi și să urlu: Este!” (Arghezi)

 „Credința nu ne risipește îndoielile, le mistuie.” (Nicolás Gómez Dávila)

     „Toma, care atinge rănile lui Hristos, a fost menit să vindece rănile necredinței noastre.” (Sfântul Grigorie cel Mare)

       „În fiecare om există și îndoiala. Dar aceasta nu strică pentru că-l pune pe om să verifice, să pipăie, să vadă, să încerce să deosebească binele de rău și să iasă mai întărit în credință.” (Arhiepiscopul Justinian Chira)

Toma pare a fi „scepticul de serviciu” al grupului apostolic. Însă îndoiala sa nu se transformă în bănuială. Reticența sa este genuină, lipsită de morga unui „maestru al suspiciunii”. Cu toate că cere dovezi concrete, el nu este nicidecum un „empirist”. De altfel, orice credință  care n-a fost pusă la încercare, care n-a fost „testată”, într-un fel sau altul, este o credință pe care nu te poți bizui în întregime. Iar uneori, în mod paradoxal, suntem mai aproape de Adevăr în îndoielile noastre decât în certitudinile pe care le afișăm cu dezinvoltura neofitului.

Îndoiala manifestată de Toma nu este altceva decât o subcategoriea credinței. Toma este în căutare și finalul întâmplării ne arată că nu numai adevărul imediat accesibil are puterea de a-l preschimba pe om, ci și simpla căutare atunci când pornește dintr-o inimă sinceră. Toma are nedumeriri,  pune întrebări. Și e firesc pentru că vrea aceeași dovadă pe au primit-o apostolii cărora, în Duminica Învierii, Domnul le-a arătat „mâinile și coasta Sa”. Căci Iisus cel înviat poate fi recunoscut, în primul rând, după rănile trupului Său.          

Ceea ce pune, de fapt, Toma la îndoială nu este puterea lui Dumnezeu, ci luciditatea tovarășilor săi. Dar cu toată „neîncrederea”, el nu abandonează grupul apostolic.

De aici, una dintre marile lecții pe care ni le oferă acest episod: statornicia în comuniune - în pofida oricărei rezerve, nedumeriri sau neînțelegeri. Toma alege să rămână în „colegiul apostolic” și nu se lasă sedus de iluzia autonomiei individuale, nu este adeptul „gândirii libere”, cu potențialul său iconoclast. Și aceasta pentru că a luat în serios făgăduința Domnului: „acolo unde sunt adunați doi sau trei în numele Meu și Eu sunt prezent în mijlocul lor.” (Matei 18, 20)

În fond, credința nu se întemeiează pe explicație, ci pe mărturisire. Iar mărturisirea nu este niciodată un proiect individual, solitar. Mai mult, marile adevăruri precum libertatea, credința sau dragostea nu sunt de natură pur conceptuală, așadar nu pot fi înțelese exclusiv cu ajutorul rațiunii. Acesta e de altfel și motivul pentru care ele nu pot fi niciodată „dovedite”.

 Astăzi, în mediul cultural post-iluminist în care trăim și cu propensiunea (post)modernă spre „individualismul expresiv” (Charles Taylor), înclinăm să punem temei doar pe experiența și judecata personală. Suntem reticenți, mai ales în adolescență, față de mărturia altora: bătrânii, tradiția, Biserica. Ne considerăm a fi, cu biata noastră minte, cei mai competenți critici, judecători, decidenți. Odată cu Descartes („dubito, ergo cogito”), am făcut din îndoială o cale privilegiată a cunoașterii. Și, mai ales, cerem dovezi palpabile. Nu întâmplător, Caravaggio, contemporanul italian al filosofului francez, reprezintă scena întâlnirii dintre Iisus cel înviat și Toma într-o manieră șocantă, de un realism crud, cu apostolul „necredincios” afundându-și literalmente degetul în rana deschisă din coasta lui Iisus...       

 .......................................................................................................................................................       

Oare noi ce ar trebui să facem noi atunci când avem îndoieli, nedumeriri, nemulțumiri: să renunțăm, „privind înapoi cu mânie”? Ori să adăstăm întru nădejde și răbdare, acolo unde, în pofida omeneștilor neajunsuri, slăbiciuni și căderi, Hristos este slăvit și mărturisit ca Domn și Dumnezeu?