Carter s-a înșelat în privința petrolului, dar nu a fost singurul. Lideri politici din întreaga lume, inclusiv cei din cea mai mare parte a Europei și din China, au permis țărilor lor să depindă timp de decenii de fluxul de petrol și gaze naturale prin Strîmtoarea Hormuz — un „robinet” îngust, aflat adesea sub amenințarea închiderii de către teroriști. De asemenea, aceștia au mizat pe petrolul și gazele naturale din Rusia, o dependență la fel de nesustenabilă.

Cum s-a putut întîmpla acest lucru? Două cuvinte: obsesia climatică. Lobby-urile verzi au exercitat o presiune sufocantă asupra majorității țărilor europene în ultimii 25 de ani. Puțini realizează că Germania, de exemplu, deține a șasea cea mai mare rezervă de gaze naturale din lume. Însă guvernul său, aflat sub controlul fanaticilor climatici, a scos în afara legii fracturarea hidraulică; astfel, Germania produce foarte puțin din acest gaz, ocupînd locul 48 la nivel mondial în producție, deși este al patrulea cel mai mare consumator mondial de acest combustibil. Au nevoie de gaz, dar nu vor să își „murdărească” climatul producîndu-l.

În mod similar, Regatul Unit a permis producției sale de petrol să scadă constant timp de un sfert de secol, de la un vîrf de 3 milioane de barili pe zi în 1999, la mai puțin de 600.000 anul trecut. Investițiile au secat după ce un guvern conservator a impus, în 2022, o taxă de 78% pe profiturile excepționale ale companiilor energetice — o măsură care se dorea a fi temporară, ca răspuns la explozia prețurilor energiei în urma invaziei Rusiei în Ucraina. Ca majoritatea taxelor „temporare”, această taxă este încă în vigoare sub un guvern laburist, chiar dacă prețurile au scăzut. Ea este acum considerată responsabilă pentru scăderea drastică a investițiilor în energie.

În loc să dezvolte combustibilii fosili interni, țările europene adepte ale principiului NIMBY („nu în curtea mea”) au fost mulțumite să se bazeze pe importuri, în principal din Rusia. Au luat această decizie împotriva sfaturilor președintelui american Trump, care a avertizat în 2018 că Vladimir Putin nu este de încredere.

Trump i-a spus atunci secretarului general al NATO, Jens Stoltenberg: „Dacă te uiți atent, Germania este prizoniera Rusiei. Au renunțat la centralele pe cărbune, au renunțat la energia nucleară și primesc atît de mult petrol și gaz din Rusia. Cred că este ceva ce NATO trebuie să analizeze. Este foarte nepotrivit.”

Trump a fost revoltat de faptul că SUA plăteau pentru apărarea Europei împotriva Rusiei în timp ce Germania, cea mai mare economie europeană, susținea acorduri de gaze cu Moscova. El a fost alarmat în special de faptul că Germania, sub cancelarul Angela Merkel, își dubla dependența de Rusia prin construirea conductei Nord Stream 2.

Acum, cînd SUA și Israelul își unesc forțele pentru a eradica regimul criminal de la Teheran, cel mai mare stat sponsor al terorismului din lume, națiunile importatoare de energie sunt din nou în dificultate. Prețul țițeiului Brent a crescut cu peste 25% în ultima lună, pe măsură ce traderii au evaluat întreruperea fluxului de petrol din Orientul Mijlociu. Situația s-ar putea înrăutăți. Aproximativ 20% din oferta mondială de petrol și circa o cincime din tot gazul natural lichefiat trec prin Strîmtoarea Hormuz, pe care Iranul a încercat să o închidă.

Recent, vestea că asigurătorii refuză să acopere navele care tranzitează Strîmtoarea a dus la oprirea exporturilor de energie din Golf. Ca răspuns, se pare că Irakul a fost nevoit să sisteze o producție de peste 1 milion de barili pe zi, deoarece țara nu dispune de spații de stocare sau de căi alternative de export. Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au acces limitat la conducte către piețe și, prin urmare, nu au redus încă producția, dar acest lucru s-ar putea întîmpla.

 

Țările cele mai expuse riscului în cazul închiderii Strîmtorii sunt China, India, Japonia și Coreea de Sud, care împreună au cumpărat anul trecut 69% din fluxurile de produse. În schimb, SUA au importat prin Strîmtoare doar aproximativ 2% din consumul lor de petrol în 2024. Administrația SUA pentru Informații în Domeniul Energiei (EIA) a plasat importurile de țiței ale SUA din Golful Persic în 2024 „la cel mai scăzut nivel din ultimii aproape 40 de ani”, datorită creșterii producției interne și celei canadiene.

În 2019, SUA au devenit atît exportator net, cît și producător net de energie pentru prima dată în mai bine de 60 de ani. Acest lucru face America puternică și rezistentă. Nu toate țările au resursele necesare pentru a se proteja împotriva perturbărilor de aprovizionare din Orientul Mijlociu, Rusia sau Venezuela. China, de exemplu, își crește capacitățile de energie regenerabilă.