La 21 Ianuarie și la 13 August Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfîntului Maxim Mărturisitorul.

Există o legendă că Sfîntul Maxim ar fi rămas singurul ortodox din Imperiul Roman, că a ținut el Ortodoxia, care pînă la urmă a biruit. Realitatea este, însă, cu mult mai complexă.

Icoana duhovnicească a Sfîntului Maxim Mărturisitorul se poate contura și lumina în sufletul celui evlavios înțelegînd legătura organică între scrieri de o elită intelectuală inegalată, o profunzime afectivă armonică Sfinților pustiei, o mărturisire categorică întemeiată pe Adevărul apostolic și patristic, o cultură fără lacune și o vedere dumnezeiască rar întîlnită în istoria Bisericii, toate fiind expresia iubirii mistuitoare a lui Iisus Hristos, care le cuprindea pe toate unitar, ca mărturie a Duhului Sfînt. Textul de față este doar o încercare de creionare a parcursului vieții pămîntești a Sfîntului Maxim Mărturisitorul, întemeiat pe scrierile din epocă și cercetările, studiile și edițiile din ultimele decenii.

Întîi de toate, atît de mult a fost urît de contemporanii supuși politicii imperiale și de către urmașii acestora – iconoclaștii -, încît scrierile despre viața sa au fost distruse și o nouă Viață a trebuit recompusă în veacul al IX-lea, cu elemente extrase mai mult din scrierile sale decît din adevărul istoric. Dacă nu erau contemporanii săi monoteliți de la care să ni se fi păstrat ceva din amarul sufletului purtat Sfîntului Maxim, probabil că astăzi cu greu am fi putut reface o schiță a vieții sale. Tînărul Maxim era de origine palestinian, născut în Galileea în care a viețuit și Mîntuitorul Hristos, la anul 580. Faptul că este palestinian reiese și din excelenta sa cunoaștere a limbii ebraice și aramaice, care i-a permis să scrie excepționale tîlcuiri la foarte multe din numele Vechiului Testament.

De mic copil a intrat în ascultare la un duhovnic de la Lavra Veche (aflată mai jos de Bethlehem, pe valea numită azi Nahal Tekoa). Aici a deprins ascultarea și rînduiala viețuirii monahale, cu multă rîvnă și dragoste de Hristos.

Tot aici, la Vechea Lavră, i-a cunoscut și pe marii sfinți ai secolelor VI și VII, anume Ioan Moschos și Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului (634-639). A plecat cu aceștia în anul 602 la Alexandria, de unde cei doi nevoitori s-au dus în Sinai să cunoască pe marii bătrîni ai acelor ani, iar pe tînărul Maxim l-au lăsat la școală, la studii.

În Alexandria Sfîntul Maxim a făcut ucenicie pe lîngă unul din ultimii mari filosofi ai Antichității Tîrzii – Stefan Alexandrinul -, de la care a învățat filosofie, matematică și medicină. Acest mare filosof a fost nu numai creștin, ci și strict ortodox.

Acolo, în Alexandria, datorită minții sale sclipitoare, a ajuns nu doar în atenția cercurilor intelectuale ale marii cetăți a culturii antice, ci și în atenția viitorului împărat Heraclius (610-641) și a prietenilor acestuia. Probabil din această perioadă datează și o parte din comentariile la Aristotel, care pot sta oricînd ca dovadă a măiestriei și geniului său filosofic extraordinar. La fel, Calculul pascal este dovada geniului matematic al Sfîntului Maxim.

Așa se face că în anul 617 secretarul împărătesei, Anastasie, părăsește capitala imperiului și toată slava și desfătarea lumii pentru a i se face ucenic Sfîntului Maxim Mărturisitorul. Foarte probabil, acesta este și anul în care Sfîntul Maxim a scris cele 400 de Capete despre dragoste, care au determinat o schimbare atît de radicală în inima celui ce i s-a făcut ucenic vreme de 55 de ani.

În Alexandria Sfîntul Maxim a făcut ucenicie pe lîngă un alt mare nume al Antichității Tîrzii – Sfîntul Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei (pomenit la 12 Noiembrie). A plecat împreună cu acesta și cu bătrînii Ioan și Sofronie (care se întorseseră din Sinai) în insula Cipru, în anul 619, retrăgîndu-se din fața invaziei persane. Au rămas cu sfîntul patriarh pînă la moartea acestuia în Noiembrie 620. Cei doi bătrîni i-au scris un necrolog care nu ni s-a păstrat, dar care este citat pe larg în Viața Sf. Ioan. Cu siguranță, o principală sursă de informații a acestui necrolog a fost însuși Sfîntul Maxim, care a fost de față la marile fapte ale marelui patriarh.

Din Cipru cei trei au plecat la Roma, unde s-au întîlnit cu mulți alți călugări palestinieni și syrieni fugiți din calea perșilor. Aici, la Roma, au creat o adevărată universitate duhovnicească, prin preocuparea cu sfințenia și învățătura apostolică și patristică. Roma a devenit, în veacul al VII-lea, o adevărată fortăreață a monahismului și a intelectualilor ortodocși.

De la Roma, Sfîntul Maxim pleacă în Cartagina, probabil la invitația prefectului Gheorghe și a altor monahi care viețuiau în mănăstirile din apropierea vechii cetăți antice. În Cartagina, Sfîntul Maxim a strălucit ca un soare, adunînd pe lîngă sine pe toți iubitorii de înțelepciune și nevoință ai acelei vremi. Foarte probabil, aceasta a fost o vreme foarte prolifică pentru scris, Răspunsurile către Thalassie (un stareț al unei mănăstiri din Lybia de azi) fiind alcătuite aici.

Aflînd în anul 634 că Sf. Sofronie a ajuns patriarh al Ierusalimului, îi cere acestuia să îl cheme "acasă”, în Palestina, ceea ce starețul său a și făcut. Împreună au pus la cale cîteva documente foarte importante, precum scrisoarea enciclică a Sfîntului Sofronie, care denunța toate ereziile de pînă atunci, și un sinod în insula Cipru, în care au încercat, cu episcopii acelei vremi, să tranșeze nou apăruta erezie a monotelismului (care susținea că Mîntuitorul ar fi avut două firi, însă numai o voință). Sfîntul Maxim și bătrînul său, Sfîntul Sofronie, au propovăduit cu tărie adevărul evanghelic că cele două firi ale Mîntuitorului (cea dumnezeiască și cea omenească) implică în mod necesar (soteriologic) și două voințe, și două lucrări – dumnezeiești și omenești. Prin aceasta se punea capăt unei discuții dogmatice începută cu 200 de ani mai devreme, care dezbinase aproape întreaga Biserică. La sinodul din Cipru din anul 636, Sfîntul Maxim a lipsit (va fi fost bolnav?), dar ucenicul său Anastasie a strălucit ca o stea cu puterea Adevărului Hristos, biruind în discuții pe toți învățații și arhiereii prezenți la sinod. Cu toată bună voința sfinților, deslușirea credinței adusă de Sfîntul Sofronie și de Cuviosul Anastasie nu au putut fi primite de către arhiereii prezenți și s-a căutat o soluție de compromis. Aceia înțeleseseră că cei doi aveau toată dreptatea, dar căutau să nu încurce socotelile împăratului Heraclius, ai cărui teologi aveau alte planuri pentru a-i împăca și a-i aduce la un loc pe toți creștinii într-o singură Biserică, așa cum gîndesc și ecumeniștii din ultimul veac.

Și cum voia lui Dumnezeu rareori este înțeleasă de oameni, iar pedagogia dumnezeiască găsește soluții pentru ca aceștia să o poată primi, în acei ani a apărut în pustiile Arabiei o nouă religie, Islamul, care s-a extins nu prin puterea cuvîntului, ci prin puterea sabiei.

În vremea în care ierarhii adunați în Cipru s-au ferit să-l tulbure pe împărat, armata lui Heraclius suferea cea mai grea înfrîngere, cea de la Iarmuk, iar imperiul pierdea pentru 300 de ani stăpînirea asupra Syriei, nu doar Damascul (ocupat de islamici în anul 634). Această înfrîngere a dus la schimbarea stilului de viață în tot Imperiul Roman, care pierduse principala sursă de untdelemn a Antichității. Cîțiva ani mai tîrziu, în 641/642, islamicii ocupă și Egyptul, principala sursă de grîu și de papyrus a Imperiului Roman. Aceste două pierderi, niciodată recuperate pentru lumea creștină, au fost începutul perioadei numită de unii istorici "Evul Mediu Întunecat”, datorită nu cunoașterii, cum susțin ei în mod injust, ci din pricina lipsei de documente și informații ușor verificabile despre oamenii și întîmplările veacurilor ce au urmat.

Reîntors la Ierusalim, Sfîntul Sofronie a mai trăit abia cîțiva ani. În anul 638 a fost silit să deschidă porțile Sfintei Cetăți înaintea invadatorilor islamici, care au rămas acolo pînă în ziua de astăzi. După săvîrșirea Sfîntului Sofronie la 11 Martie 639, Sfîntul Maxim s-a dus din nou în Tunisia, lîngă ucenicii pe care îi lăsase acolo, la Hippo Diarrythus, la nord de Cartagina.

Atît de mare ajunsese faima Sfîntului Maxim și a învățăturii sale, că fostul patriarh Pyrrhus al Constantinopolei (638-641), care fusese alungat și exilat de casa imperială în Nordul Africii, nu a fost bine primit nicăieri (fiindcă susținea erezia monotelită). Imensa majoritate ai creștinilor, monahilor și clericilor din Nordul Africii urmau învățăturii Sfîntului Maxim.

În anul 645 Pyrrhus a acceptat o dispută publică cu acesta din urmă, la Cartagina. Ni s-a păstrat integral (prin grija tahigrafilor acelei vremi) disputa dintre Sfîntul Maxim și fostul patriarh, în care acesta din urmă ajunge să își recunoască rătăcirea și greșeala.

Ca să pecetluiască întoarcerea patriarhului la Ortodoxie, Sfîntul Maxim îl duce la Roma, unde din anul 642 patriarh și papă era prietenul acestuia, Sfîntul Theodor (prăznuit la de Biserica Ortodoxă la 18 Mai), un monah din Ierusalim, retras la Roma din fața islamicilor.

Din anul 645/646 pînă în anul 649 Sfîntul Maxim rămîne la Roma, pregătind un mare sinod care s-a dorit ecumenic (adică a toată lumea), și care să proclame diotelismul ca dogmă ortodoxă. Lucrările au fost impulsionate și de un document intitulat Typos, dat la Constantinopol în anul 648 de către împăratul Constans al II-lea, care interzicea discuțiile dogmatice despre firile, voințele și lucrările Mîntuitorului Iisus Hristos. În Mai 649 Sfîntul Papă Theodor părăsește lumea aceasta, iar pregătirile pentru sinod rămîn într-un impas, greu putînd fi găsit un cleric sau un monah intelectual pe măsura înălțimii pe care o cerea chestiunea dogmatică ce avea să fie discutată. La sugestia Sfîntului Maxim este ales papă diaconul Martin din Todi, care a fost ales fără aprobarea împăratului de la Constantinopol. În Octombrie 649 au început ședințele Sinodului de la Lateran, la care au luat parte 105 episcopi, preoți și monahi din Apus, latini sau ellinofoni refugiați din Răsărit. Aceștia au proclamat diofizismul, diotelismul și dioenergismul ca dogme ale Bisericii Ortodoxe și au dat anatemei monofizismul și monotelismul.

Aflînd despre aceste lucruri, împăratul Constans al II-lea a perceput hotărîrea Sinodului de la Lateran ca pe un afront personal și a trimis armata să-i aresteze și să-i aducă legați la Constantinopol pe Sf. Maxim și pe Sf. Martin. Conducătorul armatei a fost numit Olympius, exarh imperial la Ravenna. Acesta, cunoscînd discuțiile dogmatice din acele zile și faima duhovnicească și intelectuală de care se bucurau cei doi în întreg imperiul, ajuns la Roma nu numai că nu i-a arestat, dar, sătul de promiscuitatea morală și de fărădelegile împăraților din ultimele decenii, s-a proclamat el însuși împărat, începînd o rebeliune în Italia. Din păcate, în anul 652 a fost răpus de o ciumă care bîntuia întregul imperiu. Abia în anul 653 împăratul Constans al II-lea a trimis un nou general să-i aresteze pe cei doi, de data aceasta reușind să-i prindă.

Cei doi au stat sub pază, separați unul de altul, în Constantinopol. În lunile de pînă la proces au reușit să tulbure toată cetatea împotriva casei imperiale și a patriarhului. Păziți de Dumnezeu și scăpînd de la moartea sigură ce li se pregătise de către familia imperială, Sfîntul Martin, Sfîntul Maxim și cei doi ucenici ai săi sînt trimiși în exil, separați unul de altul. Sfîntul Martin moare în Herson, în luna Mai 655. Ceilalți trei sînt ținuți sub pază în cîteva cetăți din apropierea capitalei.

Cu greu, în anul 658, împăratul reușește să numească un nou papă la Roma, printr-o soluție de compromis politic. Imediat după aceasta, Sfîntul Maxim este adus la Constantinopol ca să se lepede de învățătura sa. Evident, el alege mai degrabă să moară decît să abdice de la ceea ce primise prin descoperire de la Dumnezeu. După ce cu greu reușește să facă o pace temporară cu islamicii, împăratul se reîntoarce la subiectul care îl măcina, și organizează un nou proces pentru Sfîntul Maxim și cei doi ucenici ai săi – Anastasie Monahul și Anastasie Secretarul – în Mai 662. Tustrei au fost condamnați să li se taie limba și mîna dreaptă și trimiși în exil, într-o cetate din Lazica (Georgia de astăzi).

După o scurtă și mare suferință, Sfîntul Maxim se săvîrșește acolo, în Georgia, la 13 August 662, după ce la 24 Iulie se mutase la Domnul Sf. Anastasie Monahul, iar Anastasie Secretarul moare și el la cîțiva ani, la 11 Octombrie 666. Toți trei au fost îngropați într-o mănăstire de lîngă actualul Tsageri din Georgia, iar sfintele lor moaște au fost descoperite în urmă cu 10 ani și se află acum la închinare. Mîna dreaptă a Sfîntului Maxim, cea cu care acesta a scris dumnezeieștile sale învățături pentru toată Biserica, a fost păstrată de niște monahi din Constantinopol, iar de acolo a ajuns apoi în Sfîntul Munte Athos, la Mănăstirea Sfîntul Pavel.

În România avem la Iași o singură biserică închinată Sfîntului Maxim Mărturisitorul, în parohia Copou.

La aproape cîteva decenii după săvîrșirea sa, doi împărați romani, Constantin al IV-lea în anul 681 și Iustinian al II-lea în anul 690, au ținut două sinoade pe care astăzi le socotim ca unul – Sinodul VI Ecumenic -, la care s-a stabilit diotelismul ca învățătură oficială a Bisericii Ortodoxe. Prin urmare, monofiziții (sau, cum viclean se exprimă, "miafiziții”) nu pot fi ortodocși, așa cum se pretind astăzi copții, armenii și iacobiții sirieni.

În anul 711 a ajuns împărat la Constantinopol un anume Filipikos Vardanes, un armean monotelit, care a adunat un sindod căruia i-a impus să dea anatemei învățătura Sfîntului Maxim și cea a Sinodului al VI-lea Ecumenic. La scurtă vreme, însă, mai multe unități militare imperiale s-au răsculat și l-au răsturnat de pe tron, punîndu-l împărat pe Anastasie al II-lea, care a restabilit ortodoxia Bisericii. Tot acesta l-a pus patriarh de Constantinopol pe Sfîntul Gherman, care l-a canonizat pe Sfîntul Maxim Mărturisitorul. La rugămintea patriarhului, prietenul acestuia, Sf. Andrei Criteanul, i-a scris Sfîntului Maxim primele laude spre a fi cinstit și cîntat în Biserică (au fost recent traduse în limba română și urmează a fi publicate). Cam în aceeași vreme, imnografii palestinieni Sfinții Ioan Damaschin și Cosma de Maiuma i-au alcătuit și ei Sfîntului Maxim stihiri și canoane pentru cele două zile în care este pomenit.

Ca o încheiere, aș vrea să atrag atenția asupra faptului că Sfîntul Maxim nu a fost singur, ci a avut de partea sa pe toți iubitorii de Hristos care petreceau în adevăr. Monahii din Palestina, Nordul Africii, Roma, Italia și de prin alte părți ale imperiului, episcopii, preoții și intelectualii care au recunoscut insuflarea dumnezeiască a tuturor scrierilor sale, toți aceștia i-au fost alături și l-au sprijinit cît au putut, și în timpul vieții, și după săvîrșirea sa. Lor le datorăm păstrarea aproape integrală a operei Sfîntului Maxim Mărturisitorul.

Fie ca pentru rugăciunile sale, și monahii de astăzi să se întoarcă la cugetarea Sfintelor Scripturi și la hrana cea tare a Sfinților Părinți din vechime. Și nu numai ei, ci și clericii și mirenii cei iubitori de Adevăr, să stea neclintiți în fața vitregiilor acestui veac.