ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice sumă este binevenită. Doamne, ajută!

Socialismul costă, ne costă, nu e nimic nou în asta. Doamna Thatcher spunea că problema socialismului este că va termina mereu înainte de termen banii altora. Domnul Biden, noul președinte al SUA, venit la putere pe o platformă socialistă, a impus un așa-numit plan de salvare care include cheltuirea a 1,9 trilioane de dolari ce s-au dovedit a nu fi suficienți, în prezent se discută de 4 trilioane de dolari. Pentru a face rost de bani, dl. Biden dorește creșterea impozitului pe profit de la 21% la 28%. Deși donează arginți socialiștilor domnului Biden, marile firme americane vor trebui să părăsească jurisdicții în care taxele sunt mari, nu pot face altminteri dacă vor să rămână pe piață. Sunt nenumărate exemple: Oracle, Hewlett Packard Enterprise sau Tesla sunt doar câteva companii care au ales să părăsească socialismul de tip californian pentru clasicul Hudson, Texas. La fel se va întâmpla și la nivelul SUA, de îndată ce nivelul de impozitare va crește, marile companii americane vor începe migrarea spre locații din afara Statelor Unite.
 
Pentru a preveni exodul firmelor, oficiali ai administrației Biden precum doamna Yellen – fost președinte al FED în timpul administrației Obama și actualul secretar al Trezoreriei SUA – au pornit discuțiile în vederea impunerii unui nivel de taxare minim pe profit la nivel global. Impozitul minim global va asigura un nivel mai mult sau mai puțin uniform al taxelor la nivel mondial. Doamna Yellen ne spune că „împreună vom putea folosi impozitul minim astfel încât economia globală va prospera având la bază condiții concurențiale mai echitabile”, prevenind ceea ce numește „race to the bottom”, adică scăderea excesivă a taxelor pe profit la nivel global, scădere determinată de competiția globală în speranța atragerii capitalului. Însuși dl. Biden a spus că „multe companii evită plata taxelor folosindu-se de paradisuri fiscale precum Elveția, Bermuda sau Insulele Cayman. ... Aceasta nu este corect.”

Ceea ce în Uniunea Europeană se numește eufemistic armonizare fiscală și este treptat impus de tarile mari și anchilozate ce profită de pe urma existenței Uniunii – Germania, Franța - către periferia care plătește prețul existenței acesteia – fostele țări comuniste – devine oficial politica noii administrații americane. Prin șantaj, amenințări cu sancțiuni economice, corupția elitelor, sau pur și simplu prin amenințarea cu forța brută, țările cu o fiscalitate decentă vor fi înglobate într-un ansamblu planetar din care evadarea va fi imposibilă. Aceasta este esența globalizării, globalizarea nu este o creație a marilor corporații – teza preferată a stângii – ci a statului social mereu în expansiune. Căci pentru a face posibilă expansiunea unei instituții falimentare precum statul social este necesară globalizarea, faptul că marile companii transnaționale profită de asemenea este un epifenomen – Ayn Rand (James Taggart) sau dl. Lenin (capitaliștii ne vor vinde funia cu care-i vom spânzura) ne-au  obișnuit deja cu oportunismul corporatist - și nu forța motrice din spatele globalizării.
        
Situația de mai sus este o superbă ilustrare a ceea ce un liberal clasic ar numi teorema progresiei. Practic, statul social american pe care domnul Biden dorește să-l creeze este falimentar încă din fașă, iar falimentul trebuie cumva finanțat și / sau exportat către entități solvabile, iar dacă nu, trebuie deghizat în normalitate planetară. Cu alte cuvinte, pentru că nu reușim să ne punem ordine în finanțe, dezordinea financiară trebuie să devină normalitate, iar până la instituirea noii normalități planetare care să facă futilă migrarea oamenilor și a capitalurilor trebuie să facem totul pentru ca migrarea populației și a capitalurilor către zone de relativă normalitate să devină din ce în ce mai greoaie și mai costisitoare. 

Într-un eseu publicat în 1994, Jörg Guido Hülsmann dezvoltă o idee a lui von Mises, aplicând teorema progresiei la cazul unificării politice, exemplul folosit fiind uniunea Europeană. Nu pot sublinia îndeajuns cât de important este pentru fiecare dintre noi să citim eseul scris de dr.  Hülsmann, vom înțelege mai bine lumea în care trăim, inclusiv chemările periodice ale politicienilor pentru o „mai deplină integrare”, pentru „mai multă Europă”, vor înțelege ura aproape fizică pe care suporterii Brexit au simțit-o ani la rând, vom avea fundamentele teoretice pentru a înțelege ceea ce se petrece în jurul nostru.

Rezerva fracționară este per se o fraudă, este intrinsec falimentară. Într-un regim al rezervelor fracționare, băncile pot împrumuta mai mulți bani decât au în trezorerie, practic pot crea monedă. Această practică este frauduloasă din cel puțin două motive. Căci atunci când introducem pe piață monedă falsă, puterea de cumpărare a celorlalți bani se diminuează în mod corespunzător. Avem mai mulți bani ce pot fi cheltuiți pe același volum de marfă din economie, prin urmare puterea de cumpărare a celorlalți scade, în vreme ce banca ce a produs banii se bucură de puterea veche de cumpărare pentru suma nou creată, întrucât informația despre volumul crescut al masei monetare nu s-a propagat încă în economie. Un al doilea motiv cel puțin la fel de important ca și primul pentru care rezervele fracționare sunt frauduloase este imposibilitatea băncilor care funcționează sub un regim de rezervă fracționară de a-și onora obligațiile atunci când sunt multiple cereri simultane de retragere. 

Cum am văzut mai sus, în regim fracționar o bancă are o puternică motivație de a crea monedă, dar, pe de altă parte, cu cât mai multă monedă creează, cu atât este mai vulnerabilă. Pentru a evita falimentul prin retrageri în masă, băncile formează un cartel – nu are importanță dacă este pseudo-privat sau de stat –, apare o nouă entitate numită bancă centrală. Practic, băncile centrale au rolul de a tipări monedă pentru a o distribui atunci când una dintre băncile comerciale membre ale cartelului ajunge în pragul falimentului. Știindu-se susținute de băncile centrale, băncile comerciale pot acum să se angajeze în emisiune monetară din ce în ce mai agresivă, împrumutând cantități și mai mari de bani decât înaintea existenței băncii centrale. Pentru a permite funcționarea unei astfel de fraude evidente, politicienilor li s-a permis să-și conecteze promisiunile la sacul fără fund al banilor creați din nimic de băncile centrale. 

Cititorul atent știe deja ce urmează. Dacă politicienii dintr-o țară exagerează, folosindu-se de banii frauduloși creați de băncile centrale din țara respectivă, moneda acelei țări se va deteriora în comparație cu monedele emise în țări cu politicieni mai puțin iresponsabili. Competiția monetară de care generațiile în vârstă încă-și amintesc (ne păstram economiile în prozaicele mărci, niciodată în franci) induce limite emisiunii monetare ce par inacceptabile politicienilor ce au prins gustul unor promisiuni din ce în ce mai fanteziste. Devine necesară eliminarea posibilității de a compara, întâi prin coordonare a emisiunilor la nivelul băncilor centrale, iar, mai apoi, prin unificare monetară. Beneficiind de un mediu din ce în ce mai lipsit de competiție, băncile centrale pot acum interveni din ce în ce mai mult în economie, de aceea vorbim de planuri de salvare a economiei în valoare de trilioane de dolari sau trilioane de euro. Aceasta este pe scurt istoria euro, îndemnurile la adoptarea euro nu sunt îndemnuri către responsabilitate ci, dimpotrivă, îndemnuri către iresponsabilitate financiară, detaliile tehnice fiind menite să ascundă mecanismele descrise mai sus. 

Unificarea monetară și politică fac ca visul socialist să fie din ce în ce mai aproape. Mai sunt, totuși, umbre în paradis, firmele, ca și oamenii, se pot încă muta dintr-o jurisdicție într-alta pentru a căuta locuri în care taxele să fie mai mici, nu este comod, nu este firesc, dar este încă posibil. Criza sanitară, îndemnurile în favoarea echității emise de d-l Biden, armonizarea fiscală propusă de Uniunea Europeană vor avea grijă ca mobilitatea persoanelor și ecartul de taxare să nu mai poată reprezenta portițe de scăpare din socialismul global ce ni se propune. 

Dacă prezenta criză sanitară a fost evenimentul de departe cel mai liberticid petrecut în cursul vieții mele, căderea comunismului și ieșirea Angliei din UE au fost printre puținele momente în care libertatea a avut de câștigat. Într-adevăr, rata impozitului pe profit este de 18% în România, 10% în Bulgaria, 9% în Ungaria, 19% în Polonia, 15% în Albania, 18% în Armenia, 15% în Georgia, 10% în Kîrgîzstan, 15% în Serbia, 20% în Rusia, până și în Cambogia kmerilor roșii sau în Vietnam taxele sunt mai mici decât în Germania sau în Franța. Căci Franța impozitează profiturile la nivele de 28%-31%, Germania la 30%-33%, Austria 25%, Australia 30%. În Venezuela impozitul pe profit este de 34%, în Ruanda este 30%, Papua Noua Guinee 48%, Nigeria și Nicaragua taxează profiturile cu 30%, Namibia cu 32%. De ce oare țări precum Statele Unite, Austria, Germania sau Franța ar dori să aibă ceva în comun cu locuri precum Papua Noua Guinee, Nigeria sau Ruanda?! Dacă stânga ar deplora cu adevărat rasismul, ar încerca să facă orice doar pentru ca să nu existe asemănări între politicile fiscale aplicate în Germania, Franța sau Austria și cele aplicate în Venezuela, Nigeria sau Ruanda. Căci, oare, cum altfel decât prin rasism putem explica faptul că așteptăm rezultate diferite de la politici similare? 

Ieșirea Angliei – o țară ce aplică profitului o rată de impozitare de 19% -  din U.E. a fost marcată încă de la început cu amenințări și intimidări de genul „Angliei i-a fost atrasă atenția că o strategie de tipul Singapore pe Tamisa va fi urmată de o canonadă de taxe și reglementări, Uniunea Europeană va reacționa rapid”. La fel, Elveția, o oază a libertății fără ieșire la mare, complet încercuită de țări membre UE, este în mod constant forțată să încheie acorduri defavorabile sub amenințarea deloc voalată a sancțiunilor și a folosirii forței. 

Ce determină o țară sau o alta să aplice un anumit nivel al taxării? Răspunsul este complex, presupun că în cazul britanic este vorba de memorie istorică.

Adam Smith (1723-1790) ne atrăgea atenția că:

„Prea puțin este necesar pentru a transforma o societate aducând-o dinspre negurile barbariei către cel mai înalt nivel de opulență în afara păcii, taxelor mici și a unei administrări tolerabile a actului de justiție. Tot restul este urmarea cursului natural al evenimentelor.”

Și alte țări au emulat exemplul englez, au ascultat de sfatul lui Adam Smith, printre multe alte țări Singapore este un astfel de exemplu. Pe de altă parte, există țări aflate în afara rutelor comerciale, în afara fluxurilor financiare, țări fără resurse naturale, care încearcă să compenseze printr-o taxare redusă dezavantaje precum cele de mai sus. Alte țări, precum fostele state comuniste din Est, au de recuperat decalaje istorice. Elveția este o țară săracă, cu un relief dificil, o țară care a exportat secole de-a rândul doar mercenari. O rată redusă a taxării dar și pacea au făcut-o să fie o oază de libertate și de prosperitate în mijlocul Europei.

Țările deja bogate din Occident nu-și doresc competitori, nu doresc migrarea capitalurilor spre țările mai sărace. Un nivel minim de taxare nu este doar o formă de război economic, înseamnă pur și simplu impunerea la nivel global a unor politici socialiste. Căci a colecta 20%-30% din venituri la buget înseamnă socialism, state care în prezent colectează mai puțin vor fi forțate nu doar să colecteze, dar și să cheltuiască sumele suplimentare pe care le vor colecta. Iar, o dată eliminată competiția, apare hazardul moral, care ne va împinge către nivele din ce în ce mai mari ale cheltuielilor, practic nu va mai exista stavilă în fața expansiunii socialismului.    
   
Oricâte greșeli am face în România – și facem destule – avem taxe relativ mici, am reușit să ne ținem departe de războaie, iar, în pofida a ceea ce cred iacobinii din USR+, am administrat tolerabil actul de justiție. Deși vecinii noștri au rate mai reduse ale taxării – Ungaria 8%, Bulgaria 10%, Serbia 15% taxăm incomparabil mai puțin decât occidentalii. Cu alte cuvinte, dacă reușim să rezistăm presiunilor occidentale de a crește nivelul taxării, vom culege, fie și mai târziu decât vecinii și competitorii noștri unguri sau bulgari, roadele unor politici fiscale în mare parte corecte. 

Oricât de mult aș fi de atașat de civilizația occidentului, oricât de mult timp și efort aș fi investit pentru a o înțelege, mă tem că nu găsesc decât extrem de puține motive de optimism atunci când mă uit spre vest. Iar atunci când occidentalii doresc ca prin politici precum cele descrise mai sus să convertească întreaga lume la socialism, mă tem că – oricât de dureros ar fi pentru mine – ei bine, mă tem că îmi doresc un eșec al occidentalilor. Am trăit ani de zile în orientul extrem ca și în orientul musulman și poate că tocmai de aceea nu văd vreo alternativă rezonabilă civilizației occidentale. Dar am trăit și în socialism și știu prea bine că socialismul este criminal, știu, din păcate, prea bine că socialismul este întru totul nerezonabil. Concluzia celor de mai sus este dureroasă, este greu de acceptat. Și tocmai de aceea cred că merită să ne batem pentru civilizația noastră.