Motto: „Ziua Învierii, să ne luminăm, popoare! Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pre noi, cei ce cântăm cântare de biruință!”

Primăvara miroase a Înviere! Este o frază pe care am simțit să o spun de multe ori, o frază care mi-a revenit acum în suflet ca un ecou prelung al celor mai frumoase trăiri.

Anul acesta, în a doua zi de Paști, mi-a revenit în minte o amintire înduioșătoare din copilărie, de pe vremea când gărgărițele îmi păreau cele mai vesele domnițe, iar furnicile și gândăceii de grădină alcătuiau o lume plină de surprize în curtea bunicii. Când și când, un fluture cu aripi împărătești vizita ograda noastră, fermecându-mi ochii cu culorile sale amețitoare. Greierii „cântăcioși” erau, peste toate, personajele care îmi stârneau cel mai mult curiozitatea fiindcă le auzeam concertele fastuoase la fiecare apus de soare, dar nu reușeam să le prind chipurile tainice, ascunse prin firele de iarbă proaspătă. Microuniversul acesta al insectelor îmi țesea în mintea mea de copil o lume fascinantă pe care doream să o descopăr tot mai profund, tot mai atent. Pacea și bucuria pe care mi-o dăruiau era de neînchipuit, mai atractivă decât orice aspect din lumea masivă a adulților. Existența micilor creaturi emana o simplitate de care eu nu eram pe deplin conștientă atunci. Însă gesturile lor, gingășia mișcărilor, instinctul nativ de supraviețuire și felul în care se armonizau cu peisajul natural din curtea bunicii mi-au crescut dragostea în așa fel încât îmi doream cu intensitate să le ocrotesc și să nu provoc suferință sau moarte.

Astăzi, la o distanță de atâția ani, realizez că sentimentele mi-au rămas neschimbate, la fel de puternice, dar ascunse undeva într-un colț de inimă, prăfuite și uitate sub greutatea indiferentă a zilelor.

Cu toții am trăit, fără îndoială, această schimbare graduală a felului în care ne este orientată atenția. Fiind copii, doream să explorăm lumea înconjurătoare cu un curaj aproape de invidiat, eram atenți la detaliile care ne alcătuiau existența și voiam cu o energie inepuizabilă să ne trăim prezentul. Acum, lucrurile au cunoscut o întorsătură uluitoare: noi, adulții acestui timp răvășit de viteze, pierdem detaliul pentru a cuceri ansamblul. Știți că există o expresie în popor, „nu vezi pădurea din cauza copacilor”, o vorbă foarte adevărată în multe situații. Doar că, de data aceasta, eu aș dori să v-o comunic invers: deseori, nu vedem copacii din pricina pădurii!

S-a întâmplat ca, în a doua zi de la Înviere, să îmi treacă prin minte acest șir de gânduri și de amintiri nerostite pentru a înțelege o trăsătură fundamentală a lui Dumnezeu, Care este atent, plin de dragoste și de grijă necondiționată față de fiecare „detaliu de om”. Îmi imaginez că, așa cum eu priveam în copilărie insectele din grădină ca pe propriii mei copii, așa ne privește Dumnezeu întotdeauna, dar cu și mai multă dragoste.

Dragostea Lui a atins un punct culminant când Dumnezeu-Tatăl Și-a dat propriul Fiu să fie răstignit pentru a mântui lumea și a readuce pe fiecare dintre noi la poziția de „fiu al lui Dumnezeu”. Dar cum poate cineva să pătrundă acest Adevăr zguduitor al omenirii fără a-L cunoaște pe Hristos într-un mod cât mai viu? Privind rațional situația expusă, este aproape imposibil.

Hristos nu dă buzna în sufletele noastre, nu vine să Se arate nouă direct, așa cum poate ne dorim, ci așteaptă în chipul cel mai smerit posibil ca omul să-și descuie porțile inimii pentru ca El să reverse preaplinul iubirii Sale.

Noi putem rupe lanțurile care ne îngrădesc sufletul, participând la slujbele Bisericii și accesând cărțile Sfinților Părinți pentru a dobândi cunoștințe folositoare.

În ceea ce privește Răstignirea și Învierea Mântuitorului, există multe înțelesuri profunde, demne de a fi luate în considerare:

Mântuitorul prezintă două firi, cea dumnezeiască și cea omenească, unite în chip ipostatic. Atunci când Hristos Dumnezeu a luat fire omenească, El a luat în sine și trăsăturile omenești, îndurând multe pătimiri pentru vindecarea noastră: setea, coroana de spini, bătăile, drumul Golgotei, răstignirea etc. Toate acestea le-a pătimit Hristos cu firea omenească, ce este unită cu Dumnezeirea Sa. Cu ce măsură a iubirii și a răbdării S-a jertfit Domnul pentru noi! „Că deși a pătimit firea trupului Tău celui de țărână, Dumnezeirea a rămas fără patimă; că stricăciunea cea din Tine ai schimbat-o în nestricăciune, și din Înviere ai arătat izvorul vieții celei nestricăcioase", spune atât de sugestiv un paragraf din slujba Învierii.

Mitropolitul Hieroteos Vlachos oferă o explicație cuprinzătoare și deosebit de elocventă cu privire la felul în care Hristos a primit suferința pentru mântuirea lumii și înfățișează simbolistica asociată acesteia.

Domnul Hristos a fost îmbrăcat în purpură, apoi a primit veșminte noi pentru a restabili haina nestricăciunii pe care omul a avut-o înainte de cădere. A primit cununa de spini, sugerând toate slăbiciunile și greutățile acestei vieți, pe care Iisus le-a luat asupra Lui, biruind puterea trupului și a cărnii asupra sufletului uman. Totodată, cununa de spini simbolizează faptul că Domnul a aruncat coroana diavolului pe care acesta și-o pusese după biruința asupra firii omenești.

Pe Cruce, a băut fiere și oțet pentru a vindeca gustul dulce pe care Adam și Eva l-au simțit când au gustat din pomul oprit. Totodată, sângele și apa care au curs din coasta Mântuitorului prezintă o importanță deosebită. În mod normal, la un mort sângele se coagulează și nu mai curge, dar când Hristos a fost împuns cu sulița a curs sânge și apă pentru a arăta cele două mari taine pe care se fundamentează Biserica: Botezul și Sfânta Împărtășanie.

Hristos a fost răstignit pe Golgota, munte care în limba evreilor înseamnă „Locul Căpățânii”. După Sfinții Părinți, locul poartă această denumire fiindcă acolo erau aruncate craniile tâlharilor decapitați. De asemenea, se spune că tot aici a fost îngropat și trupul lui Adam. Fiul lui Dumnezeu s-a răstignit pentru a răscumpăra blestemul acestuia. Prin răstignirea pe Cruce, Hristos a stricat robia păcatului și a morții, făcând din ea un mijloc de mântuire. „Tronul” Fiului lui Dumnezeu este tocmai această Cruce mântuitoare și dătătoare de viață.

„Hristos Și-a arătat multa Sa dragoste pentru că nu S-a oprit la a-i învăța pe oameni, nici nu i-a ținut lângă El prin frică, așa cum ar fi făcut stăpânitorii lumești, și nici nu i-a cumpărat cu bani, ci, având putere dumnezeiască, i-a unit cu Sine pe cei care I s-au supus. S-a făcut El Însuși prieten, părinte și inimă a omului”, scrie mitropolitul Hieroteos Vlachos. Cuvintele acestea sintetizează una din cele mai frumoase idei despre sărbătoarea Învierii! Hristos ne-a dat șansa să fim nemuritori, atâta timp cât noi participăm conștient și viu la viața Bisericii, la Sfintele Taine și lucrăm astfel relația autentică cu El.

Să ne supunem voii lui Dumnezeu, să ne smerim și să ne răstignim „omul vechi” este de-a dreptul o bucurie atunci când știm că Stăpânul nostru ne iubește liber și total, jertfindu-se pe Sine Însuși pe Cruce pentru a ne dărui veșnicia!

Revenind acum la cuvintele cu care am început acest articol, primăvara miroase cu totul a Înviere! Tot pământul Îl slăvește pe Creatorul său, dăruind oamenilor tot ce are el mai frumos: florile, verdeața, izvoarele, mireasma plantelor și cântecul delicat al păsărilor. Poate nu întâmplător a spus poetul Lucian Blaga în una din poeziile sale că „a iubi e primăvară”!