Marea Unire de la 1918 este punctul astral al istoriei naționale

Ziua de 1 Decembrie – Sărbătoarea Națională a României și a românilor

Avem din nou privilegiul de a sărbători Ziua Națională, chiar dacă suntem obligați să o facem în condiții neobișnuite. Aceasta nu ne dă cuvânt să ignorăm marea împlinire națională de la 1 Decembrie 1918.

În contextul acestei mărite sărbători, mulți dintre noi se întreabă cum s-a putut face edificiul nostru național. Unii știu să dea răspunsuri corecte, apelând la izvoare și la lucrări de specialitate judicioase, alții dau răspunsuri superficiale sau răuvoitoare, cu idei scoase din context și chiar cu eliminarea românilor ca subiect al acestui act. Astăzi, la peste o sută de ani de la înfăptuirea României întregite, este bine să știm că, până să se ajungă la Marea Unire, unirea noastră s-a tot făcut, secole la rând, începând cu prima pomenire a numelui de Țară Românească (Romania, Valachia), fapt întâmplat spre finele mileniului I al erei creștine.

Românii au intrat în istorie, ca popor neolatin gata constituit, odată cu italienii, cu francezii, cu spaniolii, cu portughezii etc., adică prin secolele al IX-lea și al X-lea, după Hristos, și de-atunci, urmând vechea tradiție moștenită din statul roman, și-au alcătuit comunități organizate. Nicolae Iorga a scris, poate, cele mai frumoase cuvinte în proză despre România și țările ei de demult: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Și adaugă, lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”.

România nu s-a format la 1918, ci atunci s-a oficializat o realitate veche

Prin urmare, „Țara Românească” se afla peste tot unde existau grupuri structurate de români, motiv pentru care România este o țară de țări. Astăzi, după atâta vreme de la aceste reflecții, concluziile lui Nicolae Iorga li se par unora prea sentimentale, prea avântate și chiar prea patriotice sau naționaliste, aureolate de un iz romantic și influențate de obsesia unirii noastre, pe care cei din generația de la 1900 au trăit-o aievea. Dar, dincolo de limbajul metaforic și cald, cuvintele marelui istoric relevă un mare adevăr.

România nu s-a format la 1918, ci atunci s-a oficializat o realitate veche, recunoscută și pe plan internațional, prin tratate. „Domnia a toată Țara Românească” există din secolul al XIV-lea, la sud de Carpați, iar acea Țară Românească și-a asumat misiunea de reconstituire a unității politice a poporului al cărui nume îl purta. România nu s-a format târziu, ci doar România de pe hartă a fost lăsată să funcționeze târziu și a fost finalizată în chip juridic abia între 1848/1859-1918/1920. Mai întâi, s-au unit Țara Românească de la sud de Carpați cu Țara Românească de la Răsărit (Moldova dintre Carpați și Prut), la 1859-1862 (conform programului formulat la 1848), apoi s-a cucerit independența acestui nucleu de Românie și s-a integrat în el Dobrogea (1877-1878), iar apoi, la sfârșitul Marelui Război, s-au unit cu Țara Basarabia (la 27 martie/ 9 aprilie 1918), Bucovina (la 15/ 28 noiembrie 1918) și Transilvania (la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918). Transilvania cu provinciile adiacente reprezintă cam 40% din teritoriul și populația României actuale. Românii au plătit această uriașă înfăptuire cu sângele lor.

Războiul s-a terminat pentru români și România abia în 1919

România de la începutul secolului al XX-lea (137 000 km pătrați) a luptat pe cale armată începând numai cu anul 1916, dar ceilalți români (mai mult de jumătate din câți erau ei atunci), trăitori mai ales Austro-Ungaria și Rusia, au luptat între 1914 și 1918 și s-au sacrificat cu sutele de mii.

Războiul s-a terminat pentru români și România abia în 1919, odată cu terminarea marii campanii militare de stăvilire a înaintării bolșevismului spre centrul și vestul Europei. Intrarea României în luptă, în 1916, a fost inevitabilă, iar decizia regelui Ferdinand a fost judicioasă.

Această decizie a fost luată greu, fiindcă Românii voiau unirea lor integrală. Acest ideal părea însă imposibil de înfăptuit: dacă România ar fi decis să lupte alături de Germania și Austro-Ungaria, atunci, în caz de victorie, putea obține doar recunoașterea unirii Basarabiei, iar dacă ar fi intrat de partea Angliei, Franței și Rusiei, atunci, mizând tot pe victorie, ar fi putut spera la consfințirea unirii Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului. Unirea tuturor provinciilor istorice românești părea de domeniul fantasticului. Și, totuși, această minune s-a împlinit în 1918. Evident, împrejurările interne și internaționale ne-au fost favorabile: războiul a fost câștigat de Antanta, adică de tabăra în care se afla și România; intrarea SUA în luptă, la începutul anului 1917, fusese hotărâtoare pentru victorie; izbucnirea mișcărilor revoluționare din Rusia ușurase lupta de emancipare din Basarabia și unirea acesteia cu România; cele 14 puncte ale președintelui american Woodrow Wilson, rostite la 8 ianuarie 1918 în Congres, deschiseseră calea autodeterminării popoarelor și noii arhitecturi politice a Europei; slăbiciunea și căderea imperiilor vechi (german, otoman, austro-ungar și țarist) favorizaseră speranțele de libertate ale popoarelor supuse etc. Cu toate acestea, fără subiectul colectiv numit poporul român – condus atunci de o elită responsabilă, de mari oameni de stat și nu de politicieni mărunți – unirea nu s-ar fi putut face.

Este vorba despre un imens efort de voință națională, susținut deopotrivă de românii de la Dunăre și de la Carpați și de cei din diasporă, situați de la Paris și Londra până la Washington și New York, români care s-au pus în serviciul poporului lor, care avea nevoie nu numai de o patrie culturală, ci și de una politică.

Ziua de 1 Decembrie, formarea României întregite

În consecință, trebuie să știm că Ziua de 1 Decembrie nu celebrează unirea Transilvaniei cu România, ci chiar formarea României întregite, în urma tuturor actelor din 1918 (unirea Basarabiei, a Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului). De la 137 000 km pătrați, România a ajuns la 296 000 de km pătrați. Cine cu cine s-a unit? Poeții spun că România mică s-a unit cu celelalte Românii, până atunci înstrăinate, ca să formeze România deplină. Unirea s-a făcut prin conștientizarea popoarelor, în măsura în care s-a putut acest lucru. Marea parte a românilor au dorit unirea, fiindcă ei aveau simțul identității lor de români și fiindcă fuseseră educați în acest sens de către elitele intelectuale, politice și religioase. Avantajul românilor de-atunci a fost acela că au avut o elită responsabilă, conștientă de rolul său, activă și viguroasă. Dar românii nu au fost singurii făuritori de stat unitar la 1918. Atunci s-au făcut mai multe patrii libere, s-au refăcut ori s-au întregit altele. Actele de voință populară din 1918 au fost în conformitate cu interesele popoarelor ceh, croat, polonez, român, lituanian, leton, eston, sârb, slovac, sloven etc., fiind primite cu simpatie de către aceste popoare și de către majoritatea statelor civilizate. Datorită mentalității lor de popoare imperiale, inoculate de-a lungul secolelor, au trăit mari frustrări popoarele german, maghiar și austriac.

Românii și România nu au făcut nimic ilegal și nedemocratic în 1918 (la nivelul democrației de atunci). Dimpotrivă, actele de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia au fost realizate de organisme alese în mod democratic și recunoscute apoi de comunitatea internațională, la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) și la alte evenimente similare de după război. Dacă faptele românilor din 1918 ar fi fost împotriva legii și împotriva firii, ele nu ar fi fost consacrate sub aspect juridic de către marile puteri. Mai mult, deși lumea a fost complet bulversată de către Al Doilea Război Mondial, majoritatea statelor formate sau întregite la finele celuilalt război, au rămas, cu anumite modificări, pe hartă. Modificările le-a vrut dictatorul Stalin, cel care a adus, pe tancurile sovietice, comunismul în Estul Europei.

România nu a luat „țările Țării” de la nimeni pe nedrept

În ciuda vicisitudinilor, România a rămas și există. Ea s-a voit de către întemeietori țara tuturor românilor, dar nu a fost să fie întocmai așa. Și, cu toate că, teoretic, locul românilor este în România, țara se sprijină astăzi și pe acei români care au Carpații, Dunărea, Oltul, Mureșul și Nistrul numai în sufletele lor și care, precum odinioară, fac din risipirea lor unire. Acești români de departe merită acum, de Ziua Națională, cinstirea noastră. Câtă vreme patria lor este limba română, nimic nu este pierdut. Mihail Kogălniceanu ne-a învățat încă de la 1843 că trebuie să numim patrie toată acea întindere de loc pe care se vorbește românește. Iar azi am ajuns să se vorbească românește aproape pe fiecare meridian, ceea ce arată – dincolo de jalea și de durerea noastră – că avem patrii peste tot. Numai popoarele viguroase se răzlețesc prin lume ca să se adune din când în când. Pentru noi, românii, ziua Marii Uniri este un prilej de asemenea adunare, pe care se cuvine s-o facem cu demnitate.

Iar dacă unii se mai îndoiesc de dreptatea istorică făcută la 1 Decembrie 1918, nu au cuvânt să o facă, din cel puțin două motive. Primul se referă la justețea deciziilor de unire, în condițiile deținerii majorității (absolute sau relative) demografice de către români în toate provinciile unite la 1918. România nu a luat „țările Țării” de la nimeni pe nedrept, nu a acaparat părți de țări străine, ci a adunat la un loc vechile țări românești de care vorbea Nicolae Iorga. Hotărârile din 1918 s-au luat în chip democratic, la nivelul democrației de atunci. Al doilea are în vedere locul Tratatului de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920. Acest tratat nu a făcut unirea noastră și nici nu a răpit teritorii ale vreunui stat vecin. Harta noii Europe era trasată încă din 1918, prin voința popoarelor. De aceea, legat de Trianon, noi nu sărbătorim prin acest document din 1920 Marea Unire, ci doar consfințirea de către comunitatea internațională a unei realități implantate cu un an și jumătate înainte. Altfel, noi „locului ne ținem, cum am fost așa rămânem”, chiar dacă am ajuns să trăim în era digitală și în pandemie.

Să preamărim, în consecință, Ziua Națională, fiindcă ea ne reînvie vremuri de glorie și de împlinire a voinței neamului, aducătoare de încredere și de speranță!

 

Făclia