ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Acum mai bine de 30 de ani plecam, tot iarna, înspre Germania. În urmă rămâneau părinții, sora, neamurile, prietenii, amintirile, țara…
Toată „averea” mea, mai ales cărți, era îndesată într-o valiză, mult prea mică, iar durerea din suflet era și ea prea multă pentru sufletul meu!
„Când voi putea oare … să mă reîntorc?”
Nu trăiam bucuria că o să „scap la mai bine”! Cine îmi garanta mie, că o să fie „mai bine”? Am riscat totul pe o singură carte!
Nu-i ușor să o pornești de la zero, în necunoscut și, cu toate astea, speranțele mele nu erau atât pentru viitorul meu, al familiei mele, cât pentru ce lăsam în urmă! Eu, noi, ne vom descurca cumva, dacă ni se dă posibilitatea! Am făcut-o totdeauna, dar ce o să fie cu cei de „acasă”? O să li se dea și lor posibilitatea să se „descurce”?
Părăseam o Românie pe care eu nu am mai avut puterea, răbdarea, să o văd cum se ridică din vâscosul nămol comunist, din sărăcie! Cum se smulge din mâinile celor care au ținut-o acolo atâția zeci de ani! O Românie în care visam să mă reîntorc într-o bună zi!
Și ziua aceea a venit! (la ora când apare articolul, sunt pe drum spre România)
Mă reîntorc în țară, lăsând în urmă copiii, nepoții, neamurile, prietenii, amintirile, țara care m-a primit când am avut nevoie!
Toată „averea” mea este din nou într-o valiză mult prea mică și tot prea mic este sufletul meu pentru durerea din el!
„Când voi putea oare să mă reîntorc?”
Noi „diasporenii”, suntem ca orhideele, mereu cu rădăcini aeriene, căutând sa ne fixăm undeva, mereu în umbră…
Prea puțină bucurie simt că mă reîntorc!
Nu-i chiar ușor, la vârsta mea, să o re-pornești de la zero, în necunoscut! Da, România pentru mine a devenit „necunoscut”! Sigur, am fost uneori de mai multe ori pe an în țară, dar am ajuns să nu o mai recunosc!  România, românii pe care i-am părăsit eu nu mai există! Și nici România care am sperat că o să devină nu există! Am ajuns occidentul din urmă, pentru că occidentul a mers înspre noi, spre noi cei care eram acum … 30 de ani! Am eșuat, ca să zic așa, împreună!
Speranțele mele… Dar, oare, mai am speranțe?
Speranțele mele nu sunt atât pentru viitorul meu, așa batrân, bolnav cum sunt, mult viitor oricum nu prea mai am, cât pentru ce las în urmă! Eu mă voi descurca cumva, dacă există vreo posibilitate! Dar ce o să fie cu cei de la celălalt „acasă”? Nu mă pot rupe în două, lăsând la o parte faptul că nu sunt foarte sigur că, avându-mă alături, s-ar descurca mai ușor!
Părăsesc o Germanie pe care eu nu mai am puterea să o văd cum se scufundă în vâscosul nămol comunist, în sărăcie, prin mâinile celor care au condus-o atâția zeci de ani! O Germanie în care am presimțirea că nu o să mă mai pot reîntoarce vreodată! Mă îndrept spre o Românie care care urmează ca un cățeluș ascultător occidentul, spre dictatura de care noi așa de greu am scăpat!

Altfel am visat eu viața mea, ca pensionar!
De ce mă reîntorc în România?
În primul rând ca să mă mai bucur de părintii mei și să le fiu, măcar în ultimul ceas, de ajutor, în vremurile tulburi, care ne așteaptă pe toți!
Apoi, pentru că la noi „Sunt codrii verzi…”!
Și, nu în ultimul rând, fiindcă:
„Acolo este țara mea și neamul meu cel românesc!
Acolo eu …să mor aș vrea!”

Autor: Ioan Sperling

Sursa: Vrăbiuțe blog