Părintele Teofil Părăian despre Părintele Ioan Negruțiu (întemnițat timp de 16 ani în închisorile comuniste), de la a cărui naștere în Ceruri se împlinesc 22 de ani († 22 octombrie): „Părintele Ioan Negruțiu i-a spus unui tânăr un cuvânt care mie mi-a plăcut foarte mult și pe care aș vrea să-l cunoaștem cu toții: „Să ai grijă să nu cazi. Și dacă cazi, să ai grijă să cazi cu fața în sus”. Asta înseamnă să nu uiți de Dumnezeu.”

„M-am născut într-un sat din spatele Lui Dumnezeu”, într-o familie cu cinci copii, își aducea aminte Părintele Ioan Negruțiu de locul nașterii sale. Firav și bolnav încă de la naștere, i s-a pregătit sicriul când împlinea trei luni; Dumnezeu însă a făcut ca acesta să devină troaca din care se hrănea capra, simbol al sărăciei în care trăia familia sa.

Orfani de la o vârstă fragedă, mai întâi de mamă, apoi și de tată, cei cinci copii au crescut sub oblăduirea plină de dragoste a surorii lor celei mai mari. Locuința de la marginea satului nu era deloc înstărită: „Într-o seară am găzduit un cerșetor orb. Am împărțit cu dânsul țolul cu care ne înveleam; dacă Vasile Voiculescu ar fi scris povestirea cu supa de bolovan, am fi avut și noi cu ce să ne cinstim oaspetele…”, care, surprins de o sărăcie și mai lucie, se va ruga cu lacrimi la miez de noapte pentru familia năpăstuită.

Clasa a I-a a frecventat-o până când timpul a fost favorabil, rămânând acasă deoarece avea o singură cămășuță, și aceea purtată de când împlinise trei ani. Abia la sfârșitul anului școlar, odată cu sosirea verii, a mers iarăși la școală. Dar aici a fost pus în ultima bancă. Însă elevul Ioan Negruțiu deprinsese buchiile de la sora sa mai mare, uimind învățătoarea cu caligrafia sa și cu spiritul de observație: fiind puși să descrie clasa în care învață, ceilalți colegi pomeniseră lucrurile de care erau înconjurați: bănci, ferestre, flori, scaune; el singur începuse enumerarea cu Icoana și Stema regală de pe peretele din fața clasei. Atunci învățătoarea l-a luat acasă, să discute situația lui cu soțul ei, director al școlii. „Mi-au dat o felie de pâine albă unsă cu unt și cu miere deasupra; atunci am trăit primul extaz din viața mea”.

De atunci soarta copilului s-a schimbat. Prin grija dascălilor din satul natal care i-au remarcat aptitudinile, a fost trimis la școală, cu bursă pentru orfani, la Oradea. Datorită înclinațiilor sale, a urmat Seminarul de la Galați, apoi în 1934 devine student al Facultății de Teologie din București.

Se încadrează în Mișcarea Legionară, alături de o întreagă generație de teologi: dr. Gheorghe Furdui, dr. Gheorghe Racoveanu, Pr. Ilie Imbrescu, Arhim. Grigore Băbuș. În anul de mare încercare 1938, își ia licența cu o teză despre martiriu inspirată de jertfa lui Moța și Marin în lupta contra bolșevismului, în Spania, din 13 ianuarie 1937, și înmormântarea lor peste o lună la București. Martiriul, care îl preocupa pe tânărul teolog, avea să fie o constantă în viața Părintelui Ioan, după lipsurile și necazurile din pruncie având de suportat prigonirile și opresiunile regimurilor carlist, hortist și comunist, asumându-și, totodată, și nevoința „atleților” lui Hristos.

După terminarea studiilor este hirotonit preot celib și se întoarce în locurile natale, în Beiușul Bihorului. „Nu am trecut niciodată granița țării, dar ea a trecut de trei ori peste mine”: născut în 1915, la Borșa/ Bihor în Imperiul Austro-Ungar, din 1918 devine cetățean român, având să sufere în 1940 revizuirea frontierei în urma Dictatului de la Viena. Părintele Ioan Negruțiu compară drama României, „mare ca o pâine rotundă”, cu ofranda adusă de jertfa liturgică: țara este străpunsă ca o prescură cu copia în cele patru puncte cardinale. Granița se va muta abia la sfârșitul războiului la locul ei actual, dar mutarea ei nu dă la o parte „cortina de fier”.

Ca și la Oradea, unde episcop era PS Nicolae Popovici (scos din scaun în 1950), stăpânirea comunistă găsește în zona Beiușului un vrednic opozant în personalitatea Părintelui Negruțiu: aici îl primește în sărbătoare pe Regele Mihai; PS Ioan Suciu, vicar al Mitropoliei de la Blaj și ierarhul tinerimii greco-catolice din Ardeal, îi mărturisește dorința de unitate cu Biserica Ortodoxă, căreia ierarhul greco-catolic îi „reproșează” doar lipsa unei discipline ferme; păstorește credincioșii în acele timpuri tulburi cu puterea cuvântului său din predică; activitatea sa organizatorică se evidențiază și pe tărâm cultural, ca dirijor al corului alcătuit tot de dânsul. Toate acestea fac ca în 1947 să fie arestat și dus la Securitatea din Oradea; la Cluj i se instrumentează procesul. Lotul, al cărui cap era Părintele Negruțiu cuprindea peste 200 de români, pe care vrea să-i absolve, asumându-și întreaga vină cu care erau acuzați. Ia condamnarea cea mai mare: 10 ani muncă silnică (totuși, mică, în raport cu ușurința cu care se dădeau atunci condamnări).

Cunoaște regimul penitenciar dur, dar își încurajează frații de suferință cu harul care-l acoperă și cu puterea ce-l însuflețește. La Canal refuză să fie scos din lagăr, la intervenția Patriarhului Justinian Marina. Cu o zi înainte de a-și împlini executarea pedepsei, are o viziune în vis: Hristos este pe Golgota, iar Părintele, la poalele celor trei cruci, văzându-L singur pe Mântuitorul, întreabă: „Pe care dintre celelalte două cruci să urc: pe cea din stânga, pentru osândire, sau pe cea din dreapta, pentru izbăvire?”. La care primește răspuns: „Ioane, crucile nu mai au semnificația din Vinerea Răstignirii; urcă pe oricare, numai pe Cruce să fii, lângă Mine!” A doua zi este scos la poarta lagărului.

Pornește peste câmp, dar este ajuns de o mașină a Securității și, în loc să fie lăsat în libertate, este dus la Rubla, cu domiciliu obligatoriu, pentru a avea cei de acolo un preot. Părintele își ia misiunea în serios și în scurt timp transformă o casă părăginită în locaș de cult. Reușind să primească aprobări de a merge la oraș pentru a se îngriji de starea sănătății, de fiecare dată trece și pe la Episcopia din Galați și obține aprobările pentru târnosirea bisericii, aducând multă mângâiere celor ce erau ținuți departe de casele lor, putând săvârși Liturghia, botezuri, cununii, înmormântări.
La valul de arestări din 1958 este ridicat din nou, fiind găsite scrisori ale sale în care erau și versuri ale lui Radu Gyr, condamnat și trimis la Aiud. Decretul de eliberare a foștilor deținuți politici din 1964 încheie parcursul din temniță al Părintelui.

Se întoarce în Bihorul său natal și timp de un an este preot la țară. Zaharia, episcopul de atunci, mai înainte aservit cu totul comuniștilor, recunoaște calitățile Părintelui Negruțiu și-l aduce secretar la eparhie, pentru a-i fi de folos, trimițându-l la mai toate Consiliile eparhiale. Mare și iscusit orator (din studenție se apropiase de filosofie, mai ales de cea germană, de care se slujea ca o albină, culegându-i numai nectarul), faima sa întinzându-se, este chemat (mai ales de Mitropolitul Nicolae Corneanu) să predice în Catedrale. Apoi, în anii ’70 este numit director al Seminarului de la Curtea de Argeș (unde și-a luat mulți colaboratori dintre părinții și profesorii de teologie care cunoscuseră închisorile comuniste) formând câteva generații de preoți de caracter, vrednici slujitori ai Altarului.

Fiindu-i refuzat buletinul de București și neputându-se stabili acolo, este numit inspector pe învățământul bisericesc. Un an de zile este și membru al Consistoriului Bisericesc (instanța de judecată), timp în care rezolvă toate cazurile, fără a se pronunța caterisirea vreunui preot. Cei ce l-au cunoscut, au văzut în Părintele Ioan Negruțiu o persoană de mare încredere, om hotărât și de cuprindere duhovnicească, privindu-l cu respect. Atitudinea sa demnă a fost apreciată de Patriarhul Justinian Marina: „Părinte, nu știm cum să-i mulțumim Lui Dumnezeu și dumneavoastră că ne-ați salvat Biserica! Noi aici am fost legați de mâini și de picioare și cu căluș la gură! Ortodoxia noastră a amuțit aici. Altarele românești s-au mutat acolo, în închisori!” Totodată, a refuzat scaunul episcopal de câte ori i s-a oferit, știind că aceasta urmărea să-i schimbe atitudinea de dreptate.

Presiunile comuniștilor devin tot mai de nesuportat, mai ales în urma cazului Părintelui Calciu. Deși Patriarhul Iustin Moisescu îi cere: „Te rog să nu pleci; că Biserica stă rău. E un haos aici!”, nu l-a ascultat. În 1981 „ascultă” chemarea Mitropolitului Corneanu și preia funcția de redactor al publicației eparhiei, Altarul Banatului. Aici devine duhovnic al Mănăstirii Timișeni, unde polarizează suflarea credincioșilor din Banat, datorită virtuților sale, așa cum îl apreciase Patriarhul Teoctist: „Mi-a dat Dumnezeu o dăruire: aceea de a clădi, de a construi, de a ridica ziduri, dar nu mi-a dat și puterea de a altoi spiritul zidului. Or, ție, Ioane, ți-a dat Dumnezeu acest dar din plin: să pui viață în ziduri”. De altfel, Părintele Ion Buga aprecia că Părintele Ioan Negruțiu „ca într-o simetrie dumnezeiască, în ultima vreme s-a așezat în punctul cel mai de vest al duhovniciei românești, să nu se răstoarne țara către nord-est, unde-s cei mai mulți duhovnici”.

După decembrie 1989, în activitatea sa plină de sacrificiu iese în evidență misiunea de duhovnic al cetății: este cap de afiș la conferințele studenților din Timișoara și încurajează tinerii să intre pe linia de luptă a neamului românesc, aceasta fiind cea mai importantă operă a sa. Deși a fost unul dintre cei mai buni predicatori ai Bisericii, nu a dorit să lase ceva scris (modestia sa socratică dăunează acum, lipsindu-ne de un cuvânt de întărire), cele două convorbiri cu sfinția sa (în „Convorbiri duhovnicești”, vol II, 1990 și „Accesul la memorial”, 1999) putând fi completate doar de mărturia celor ce l-au cunoscut sau de înregistrările unor predici.

A avut și o mare nemulțumire: nici un ofițer sau informator al Securității, nici un torționar din câți erau măcar în partea aceea de țară, nu au ajuns după Revoluție să-și spovedească la dânsul răul comis. Și-a dus Crucea cu demnitate și va primi cununa pe patul de suferință: din 1996, în urma unei indigestii, a unei infecții și a unor operații, avea să zacă peste șapte ani în patul din chilia sa, îngrijit de maici și continuu cercetat de cei ce-l îndrăgeau, până când lumina din ochi i s-a stins.

De acolo a auzit chemarea celor plecați mai înainte și a urcat la Domnul în 22 octombrie 2003. Trecutul său de luptă și suferință, dimpreună cu trupul străveziu și chipul îngeresc al Părintelui, i-au încredințat pe cei ce au participat la înmormântarea sa că au însoțit pe ultimul drum un sfânt. Mormântul Părintelui Ioan se află în curtea Mănăstirii Timișeni Șag.

În veci pomenirea lui!

Cezarina Condurache / FGM

Mai multe despre viața sa la MĂRTURISITORII

Video TRINITAS TV: